Comentarii la: “Remember me” si “Legenda pianistului 1900” sau fă domnule un pas inainte

De: DianaEmma

DianaEmma — Sun, 05 Sep 2010 11:30:30 +0000

Bineînțeles.
Era un must, având în vedere că aricco e unul din scriitorii mei preferați…
Și la ecranizarea lui Novecento, muzica e făcută în mare parte de Ennio Morricone, pe care eu îl consider cel mai bun producător de muzică de film. :D
Pentru mine e un regal.

De: Dragos FRD

Dragos FRD — Thu, 19 Aug 2010 08:53:19 +0000

@ Nora :-) :-) :-) multumesc mult pentru acest comentariu. Bineinteles ca ma poti cita :-)

Pai…nici interpretarea mea nu s-a vrut o cronica de film obiectiva. Eu m-am focalizat pe Ally pentru ca problemele cu care se confrunta mi s-au parut mai interesante si mai aproape de ce voiam sa dezbat eu.

Asa este. Poporul american e un invingator, nu un “vaicaitor”. Sufera demn si asta am observat chiar atunci când s-a intâmplat, in 2001.

De: Nora

Nora — Thu, 19 Aug 2010 08:30:08 +0000

Nu stiu cine pe cine a manipulat, dar… impreuna am decis ca pe timpul concediului sa intram de doua ori pe saptamana pe net. Deci … iti spun si eu abia acum “bine te-ai intors din vacanta”.
“Remember me” – am reusit sa-l vizionez si pe acesta.
Dupa inceputul violent, am spus ca nu pot urmari un astfel de film. Si …evident, curiozitatea m-a determinat sa ma uit mai departe.
Continuarea a fost lipsita de evenimente majore. Viata unor adolescenti care au ales independenta specifica tinerilor americani, revoltati pe unul sau pe ambii parinti, care isi iau viata in propriile maini chiar daca sunt constienti ca nu le este prea usor.
Lupta lui Ally cu ea insasi…in afara de refuzul de a lua metroul, sincer …nu prea am remarcat-o. Daca nu as fi vazut inceputul filmului nu as fi ghicit de ce se temea ea de metrou. Doar spre final dezvaluie simplu ca mama ei a murit impuscata acolo.
In schimb am remarcat la Tyler acel aer putin misterios, de neinteles sau mai degraba incarcat de o psihologie proprie de viata, legatura dincolo de moarte cu fratele sau, revolta impotriva tatalui pe care il acuza de moartea acestuia, de faptul ca si-a abandonat copii.
M-a impresionat mult trairea interioara a acelei fetite. Se considera respinsa de tatal ei, de colegele care o considerau o ciudata, dar de fapt gandea destul de matur pentru varsta sa. Singurul sustinator era fratele, Tyler, care o adora si o intelegea. Din pacate a fost nevoie de un eveniment nefericit (cel in care a fost tunsa, la o petrecere, de fetitele din clasa) ca s-o apropie de tata.
Finalul se prefigura fericit, toate lucrurile pareau ca s-au lamurit, tatal se hotarase sa se implice in problemele lor, o ducea pe sora lui la scoala, descoperise pozele din calculator, si ceea ce anunta a fi o zi minunata …SOC! Pe tabla, profesoara scrisese 11 septembrie 2001!
Mi-a pierit zambetul !
Original mod de a reaminti marea tragedie a americanilor.
Si parca-i un facut, si acest film se sfarseste cu aceeasi imagine cu care incepe: statia de metrou.
Ce-i drept … daca prima secventa a vrut sa transmita starea de repulsie a ceea ce inseamna metrou pentru Ally, ultima secventa (cand se urca in vagon) vine sa arate ca orice blocaj, orice complex poate fi depasit. Este o supravietuitoare si a acelui incident din metrou si a acelui atac terorist.
Oare filmul nu a vrut sa reaminteasca ca asa este poporul american? Un supravietuitor. Un invingator.
Chiar si ultima imagine cu parintii si sora lui Tyler la mormantul acestuia, sugereaza ca ei vor merge mai departe impreuna, ca o familie, ca tragedia nu ia indepartat ci ia unit.
Tin sa specific iar, ca este doar parerea mea despre acest film.
Si… cum a spus Dragos:
“Interpretarile pot fi si ele infinite si, la urma urmei, cine poate spune cu certitudine care este cea corecta?”
Imi permiti sa te citez prietenei mele care mereu imi reproseaza, ca vad altceva, atunci cand parerile noastre despre un film nu coincid?

De: Dragos FRD

Dragos FRD — Wed, 18 Aug 2010 20:52:40 +0000

@ Nice, vom cerceta si vom gasi.

@ Diana, suna bine, da…sa inteleg ca ai vazut ambele filme??

De: DianaEmma

DianaEmma — Wed, 18 Aug 2010 17:04:02 +0000

Novecento suna atât de bine… măcar a fost mai bun decât ecranizarea romanului Mătase.

De: Nice

Nice — Wed, 18 Aug 2010 14:17:03 +0000

Dragos, cred ca despre August Rush a scris Chocolate pe blog o recomandare. Parca.

De: Dragos FRD

Dragos FRD — Wed, 18 Aug 2010 14:15:04 +0000

@ Nora, imi pare bine ca ai reusit sa vezi filmul. Chiar merita. “August Rush”. N-am auzit. Dar vom cauta.

Da, asa e….calatorea pe cele 88 de clape ale pianului si se simtea in siguranta….unde sa se duca el pe atâtea strazi?

Asa este…este gasit pe pian, apoi face o mica “excursie” cu pianul prin geamurile saloanelor aristocratice, insotit de Max….cânta la pian…

Da, duelul este cu adevarat magnific, si acum când amintesc de el mi se face pielea de gaina.

Nu e vorba ca te inseli. Interpretarile pot fi si ele infinite si, la urma urmei, cine poate spune cu certitudine care este cea corecta? In cazul in care nu esti un profesionist in ale filmului (actor, regizor, critic, scenarist etc etc etc), ce conteaza? E parerea ta si ea e cea corecta pentru tine….

De: Summer

Summer — Sun, 08 Aug 2010 17:15:58 +0000

Imi este din ce in ce mai clar, trebuie sa vad si eu filmul!

De: Nora

Nora — Sun, 08 Aug 2010 17:08:02 +0000

Am reusit sa gasesc si sa vizionez “Legenda pianistului numit 1900”, un film in care incarcatura emotionala a venit la sfarsit, in acel dialog cu prietenul sau. Asa am perceput-o eu. El nu traieste o drama interioara decat o singura data, atunci cand renunta la a cobora pe pamant.
Trairea lui interioara se regaseste in muzica. El auzea muzica in orice miscare, in orice expresie, in orice sentiment. Stii unde am mai intalnit o astfel de traire a muzicii? In filmul “August Rush”.
Emotionant film.
S-ar putea sa ma insel, dar eu cred ca lumea lui era pianul, cu ajutorul caruia putea sa calatoreasca in mental, sa comunice, sa respire. Vaporul era doar mediul social in care traia si in care totul avea un inceput si un sfarsit, ceea ce-i dadea siguranta. Chiar el spunea ca pianul are un numar finit de clape – 88.
Pianul, dupa mine, este laitmotivul acestui film. Cu el incepe (scena in care este gasit copilul pe pian) si tot cu el se sfarseste actiunea principala a filmului (scena cand apar degetele ce canta la un pian invizibil). Pianistul si pianul sunt inseparabili pe tot parcursul filmului.
Mi-a placut mult o replica de-a lui: “in aceasta lume imensa pianul este a lui Dumnezeu si El face ca aceasta muzica sa fie infinita”. Pianistul isi canta partitura in aceasta simfonie a lumii.
Iar acel duel … WAW! M-au fascinat intotdeauna acordurile de pian.
Ma repet, s-ar putea sa ma insel, dar asa am perceput eu filmul. Nu sunt o cinefila.

De: Summer

Summer — Fri, 06 Aug 2010 12:35:10 +0000

:)))) Mai Dragos, dar ce ati patit aseara, ce v-au facut haiducii aia? :(