Apare în viața ta la un moment dat și simți că trebuie s-o accepți. Să-i dai curs. Nu poți s-o lași să-ți scape pentru că e tentantă, ademenitoare, incitantă. Pentru că te gândești cum ar fi să-ți iasă. Să reușești, să obții ceea ce îți propune ea. Și, poate cel mai mult îți dorești să vezi dacă (mai) poți. Dacă mai ești în stare. Vrei să-ți dovedești ție ceva, încerci să afli cine ești tu acum, cât ai evoluat, dacă ai evoluat, dacă te-ai schimbat, cât te-ai schimbat.

O accepți pentru că fix în momentul ăla ai nevoie de ea. De o nouă provocare.

Desigur, când ți se aruncă mănușa, orgoliul îți șoptește s-o ridici. Nu te gândești decât la consecințe, la rezultat. Te vezi deja câștigător și nici nu-ți imaginezi cât de dur e testul, cât ai de muncit, de luptat, de îndurat.

Și nimeni nu te avertizează în legătură cu asta. Nimeni nu te pregătește pentru ce va fi. Constați cât de greu e pe propria piele când e deja prea târziu și nu mai ai cum să dai înapoi.

Șocul e total, iar stresul imposibil de gestionat.

Concret, noua facultate proaspăt începută mi se pare foarte grea! Desigur, mă așteptam la examene dificile, știam că trebuie să învăț, doar că habar nu aveam că voi avea de făcut atât de multe teme de control pentru realizarea cărora trebuie să răscolesc internetul, să investighez, să cercetez, să mă documentez, să creez, practic să dedic cea mai mare parte a timpului studiului.

Iar eu nu sunt tocmai cea mai studioasă persoană din lume. Nu neapărat că aș fi paralelă cu această activitate nobilă, dar nici nu e pasiunea vieții mele. Și la vârsta mea mi-am pierdut și răbdarea și cheful de “a sta cu burta pe carte” toată ziua.

Desigur, am fost de acord să fac unele sacrificii: am renunțat la călătorii, la vacanțe de exemplu, pe perioada facultății (care pare mai degrabă un master), la timpul meu liber din weekend (pentru că atunci când nu sunt la serviciu sunt la cursuri) și la unele pasiuni tipice femeilor, doar că nu mă pot împăca deloc cu noile responsabilități, nu suport temele la care se presupune că trebuie să fiu creativă, care mai au și deadline, pun o presiune suplimentară pe umerii mei deja gârboviți de povara stresului cotidian

  Desigur, mă motivează gândul că după cei doi ani de chin voi căpăta o nouă specializare care îmi va permite să obțin un job mult mai ușor ca până acum, dar după primii pași șovaielnici pe noul drum, temerile mele sunt cât Everestul, iar entuziasmul undeva sub nivelul mării.

Nu, nu mai sunt deloc sigură de reușită. Și nici încrezătoare în forțele proprii.

Închei aici, e doar un primul episod din viața de student la maturitate (pe care n-am anticipat-o niciodată, nu mi-am dorit-o niciodată, n-aveam nevoie de complicații inutile la vârsta asta), ar mai fi fost multe de adăugat, însă am de citit o carte de psihologie de 300 de pagini și vreau s-o termin până diseară.

sursa foto: weheartit.com

“Please understand if love ends
Then I promise you, I promise you
That, that I shall never breathe again”

Dacă Tony Braxton ar fi suferit vreodată de rinită, nici în glumă, nici măcar metaforic n-ar fi făcut asemenea declarații.

Trebuie să experimentezi cum e să nu poți respira deloc și nu o oră, o zi sau o săptămână, ci aproape două luni, ca să înțelegi cât de traumatizant poate fi, cât de imposibil de trăit, de stresant și de frustrant poate fi să nu ai…aer.

Undeva prin luna august m-am trezit cu o mică problemă de sănătate: strănutam excesiv și nu mai puteam să respir. Avem nasul înfundat într-un mod ciudat.

Vacanța se apropia de sfârșit, mă pregăteam de începerea serviciului și stăteam mai mult pe acasă. Fiind foarte cald lăsam toate geamurile deschise la apartament pentru a se face puțin curent, beam apă cu cuburi de gheață și mâncam multă înghețată.

Inițial am crezut că am răcit. Doar că nu-mi curgea nasul, nu aveam febră, nu mă durea gâtul. Nu aveam semnele clasice ale unei răceli așa că am decis să întreb la farmacie ce poate fi.

De îndată ce descriam simptomele, în special faptul că nu mă mai opresc din strănutat, farmaciștii îmi puneau același diagnostic surprinzător: alergie.

Doar că eu știam foarte bine că nu sunt alergică la nimic (poate doar la răutate și nedreptate) și mi se părea bizar că peste noapte am dobândit boala asta despre care nici nu auzisem vreodată, rinită alergică.

Mi s-a explicat că alergiile apar așa din senin, pe fond de stres puternic și un sistem imunitar slăbit și că trebuie să merg la medic să aflu la ce sunt alergică. Însă în acel moment chiar nu aveam timp să alerg prin spitale, așa că am amânat vizita la doctor și am decis să mă tratez singură în speranța că nu e foarte grav și va trece de la sine.

Pentru început am luat la recomandarea unei farmaciste clarinase (niște pastile micuțe care promit să ajute la ameliorarea congestiei nazale) și un spray, bixtonim xylo, care mă ajuta să respir normal la cca un minut de la aplicare.

Timpul trecea, iar îngrijorarea mea se accentua. Pastilele nu aveau niciun efect, singurul care mă “calma” era de acum spray-ul nazal. Mi-am mai cumpărat și un ulei pentru aromaterapie “Hapciu” de la Fares, care promitea să ușureze respirația, apă de ploaie, nu a avut niciun efect.

La sfatul medicului de familie am luat aerius, alte pastile contra alergiilor. Nici astea nu au funcționat.

Devenisem din ce în ce mai dependentă de bixtonim, ajunsesem să-l iau din 4 în 4 ore și îmi petreceam nopțile, căci nu puteam dormi deloc, gândindu-mă la ce aș putea fi alergică. La acarieni, la polen, la praf sau la noul parfum cumpărat? Sau poate la un aliment?

Din ce în ce mai obosită, epuizată și speriată, la capătul puterilor, într-o noapte am deschis laptopul și am început să citesc totul despre alergii. Am fost pur și simplu îngrozită de mărturisirile oamenilor care scriau că trăiesc de ani de zile cu boala asta și nu reușesc să se vindece. Și nu erau doi-trei oameni, ci sute de persoane care se lamentau pe diferite forumuri în speranță că cineva le va oferi soluția magică.

Unii ziceau că asta ar fi primul pas spre astm. Alarmă maximă!

Ca de fiecare dată am crezut în ce citeam. Ca de fiecare dată m-am lăsat păcălită de părerile celorlalți. Am crezut că sunt condamnată pe viață să trăiesc fără să pot respira în absența bixtonimului.

Practic eram distrusă. Nu înțelegeam cum am putut eu să am ghinionul de a mă trezi cu cea mai teribilă boală din lume. Nu voiam să fiu dependentă, detest să fiu dependentă de ceva sau de cineva în general și știam că bixtonimul are efecte secundare și administrarea sa nu este recomandată mai mult de 5 zile.

Situațiile extreme impun măsuri drastice. Eram conștientă că nu mai puteam continua așa. Nu respiram, nu mă odihneam, eram tot timpul supărată, nervoasă, iritată. Viața mea devenise un calvar.

Am decis să renunț la bixtonim, oricum sticluța era pe sfârșite. A două zi, după serviciu, m-am oprit din nou la farmacie și am schimbat complet tratamentul: auzisem eu ceva de o soluție salină așa că mi-am cumpărat un spray nazal izotonic cu apă din Oceanul Atlantic, Quixx soft cu Aloe vera (care, scrie pe prospect, conține doar ingrediente naturale, nu are conservanți, nu creează dependența și este sigur în utilizarea pe termen lung), cam scump comparativ cu bixtonimul, a costat cca 25 de lei, dar e tot pentru decongestionarea mucoasei nazale uscate, iritate sau inflamate, claritine, nurofen răceală și gripă și ceai de musețel pentru infuzie.

Odată ajunsă acasă, am așteptat să vină seară, mi-am făcut infuzia de musețel, am luat o pastilă de claritine, una de nurofen și am pulverizat spray în fiecare nară de câte ori am simțit nevoia (trebuie insistat că nu te desfundă din prima precum bixtonimul) și minune, a două zi dimineață m-am trezit sănătoasă tun. Alergia trecuse că prin farmec, respiram normal și viața căpătase iar sens și culoare.

Am continuat totuși tratamentul câteva zile, preventiv. Și am mers la Therme, la Elysium, unde sunt saunele tematice. Dar despre asta într-un alt articol

Practic, la început de octombrie mă simțeam perfect, ca și cum nu avusesem niciodată rinită alergică.

Până la urmă, de curiozitate, am mers și la un specialist. La ORL. A fost o situație hilară totuși, doamna doctor m-a invitat să iau loc pe un scaun și m-a întrebat ce mă deranjează, care e problema. “Nimic nu mă deranjează, mă simt excelent” i-am răspuns eu fericită și ea m-a privit nedumerită și mi-a ascultat întreaga poveste.

“Posibil să fi fost o alergie la ambrozie, pentru că aceasta are perioada de manifestare din august până în octombrie”, a dat ea verdictul.

Pare destul de plauzibil, nu?

Niciodată nu am intenționat să-mi transform blogul într-unul de travel. Dar, tot adevărat este și faptul că nici prin cap nu mi-a trecut vreodată că voi călători atât de des încât voi avea material pentru câțiva ani buni (la ritmul meu, adică rar spre foarte rar, cam 3-4 articole pe lună).

Și acum pot să vă explic și de ce am fost forțată să scriu atât de rar. Ei bine, blogul acesta s-a confruntat cu unele probleme tehnice destul de grave. De exemplu, uneori nu puteam nici măcar să intru în articolul proaspăt publicat pentru a face unele corecturi sau modificări (textul dispărea pur și simplu). Era nevoie de niște actualizări, iar eu nu mă pricepeam. În cele din urmă s-a stricat definitiv, am aplelat la un expert, o persoană foarte iscusită și extrem de răbdătoare, căruia îi mulțumesc și pe această cale și astfel am reușit să îmi reiau activitatea.

După cum vedeți am și o temă nouă, cea veche nu mai funcționa deloc, am ales ceva simplu, alb, clasic, sper să vă placă.

Să revenim la călătorii acum. Poate mai mult ca oricine eu, prin prisma meseriei, aveam nevoie să colind lumea-n lung și-n lat . Să descopăr munții, apele, vegetația, procesele și fenomenele, orașele, oamenii și faptele lor, acolo, pe teren, nu din povești, din cărți sau site-uri de pe internet. Să văd cu ochii mei, să înțeleg, să învăț. Doar că, din diferite motive (lipsa banilor, verile ocupate cu studiul, cu examenele), până la un moment dat, am rămas mai mult pe acasă.

Situația s-a schimbat radical prin 2012 când am înțeles că sunt pe drumul greșit și am îndrăznit să iau o anumită decizie. Dacă nu faceam acel pas, dacă nu aveam curajul de a scăpa de viziunea învechită asupra lucrurilor, asupra vieții în general, și acum rămâneam doar cu visatul la Roma, Praga sau Parga.

E adevărat că un rol decisiv l-a avut și norocul. Ulterior, am găsit un loc de muncă extraordinar, bun din toate punctele de vedere, care mi-a permis să mă mișc, să-mi îndeplinesc dorințele. Asta după ani în șir de luptă, de strădanie, de examene, de stres, lacrimi, emoții, umilințe.

Însă, cum o minune nu ține mai mult de trei ani (în cazul meu) în curând va trebui să plec de acolo.

Și vreau să plec definitiv. Vreau să las în urmă tot și să-mi clădesc o altă carieră, în același domeniu, dar cu altă specializare. Pentru că unde sunt eu acum trebuie să fii de zece. Iar eu pot fi de șapte, de opt, uneori chiar și de nouă, dar niciodată de zece.

Niciodată nu m-am gândit că va veni o vreme când va trebui s-o iau de la capăt. Să fac o altă facultate pentru că concurența din domeniul meu este cea mai aprigă din țara. E din nou vremea deciziilor. Și nu mai pot să lupt cu morile de vânt. E timpul să mă adaptez și eu la cerințele societății și chiar dacă sunt conștientă că îmi vă fi greu, trebuie să risc, să iau totul ca pe o provocare și să-mi joc ultima carte.

Știu că dacă reușesc voi fi recompensată cu cel mai râvnit și necesar cadou din viață asta: un loc de muncă sigur, stabilitate financiară.

Și în fond nu sunt singura persoană din lume care este obligată să se reorienteze profesional tocmai când se pregătea de pensie. Sper să nu doară prea tare anii ăștia de reconversie, habar nu am dacă și cum o să mă descurc, dar e singura mea șansă. Nici nu știu ce îmi da puterea asta nemaivăzută, entuziasmul incredibil, poate disperarea?

Vă mărturisesc că îmi era dor să scriu un articol în care să nu trebuiască să inserez fotografii. Articolele de travel sunt foarte frumoase, practic prin intermediul lor îți retrăiești vacanța, îți amintești cu drag de momentele mai speciale, de locurile vizitate, dar sunt epuizante. De cele mai multe ori mă așezam în fața calculatorului la 8 sau 9 dimineața și mă mai ridicăm seara, la 18-19. Uneori continuam și ziua următoare.

Pe de altă parte, recunosc că mi-e tot mai greu să-mi deschid sufletul pe blog. Sunt într-o etapă a vieții în care îmi place să îmi păstrez gândurile, sentimentele, problemele doar pentru mine. Acum pot să-mi rezolv singură dilemele, de fapt nu prea mai am nelămuriri pentru ca m-ați tot ajutat voi cu ele timp de cinci ani.

Dacă ați fost, ați rămas și veți rămâne și în viitor alături de mine, eu vă mulțumesc.

sursa foto: weheartit.com

…merg până la capăt. Obiectul pasiunii lor nu are nicio șansă, indiferent de cât de greu poate părea, de cât de mare este prețul, ele obțin mereu ce-și doresc.

La 20 de ani mă îndrăgosteam de bărbați. Destul de rar, ajungeam, cum-necum, să mi se pună pata pe cineva. Și nu mai avea scăpare. Acum mă îndrăgostesc (doar) de locuri. Cam prea des pentru timpul și contul de care dispun. Însă cumva, dacă într-adevăr îți dorești din tot sufletul, se întâmplă. O minune, de obicei, un ajutor divin care îți înlesnește calea spre împlinirea visului.

În urmă cu vreo două săptămâni ochii mi s-au intersectat, iar inima mi-a stat (pentru o clipă) năucită de atâta frumusețe, cu un orășel pitoresc situat într-un golf al Mării Ligurice, Portofino. Însă, văzând prețurile la cazare de pe booking, am conchis că e un loc așa cum îi spune și numele, mult prea fin, mai degrabă aristocratic decât modest, inaccesibil buzunarului muritorului de rând. Și instant mi-am pus pofta-n cui așteptând o ocazie prielnică…într-o altă viață.

Joia trecută, în drumul (interminabil) spre serviciu, ca remediu împotriva plictiselii mi-am accesat facebook-ul și din noianul de postări mi-au sărit în ochi niște imagini bulversante care înfățișau o zonă despre care nu prea mă informasem de-a lungul timpului. Semăna izbitor cu Portofino. Curiozitatea a învins, am deschis blogul și m-am îndrăgostit. Iar.

Precizez că eu mă îndrăgostesc doar dacă îmi dau seama că am o șansă cât de mică să cuceresc omul, obiectul sau locul respectiv. Dacă e acolo o atracție, o chimie, o compatibilitate între noi. Intangibilul nu e o opțiune, nu mă fascinează, dimpotrivă. Nu-mi permit să visez la cai verzi pe pereți, eu sunt omul acțiunii.

Poate că toate femeile sunt capricioase și impulsive. Eu însă nu-mi pot tempera impulsivitatea, habar nu am cum reușesc unele, le admir și le respect pentru asta, însă, eu nu pot decât să mă recunosc învinsă și să vă anunț că în câteva zile plec iar în vacanță.

E simplu ca bună ziua. Am descoperit un loc seducător pe harta lumii, mi-a căzut cu tronc, am visat câteva zile la el, m-am tot gândit (și răzgândit) cum să fac să-mi petrec câteva zile pe tărâmurile lui ademenitoare, alături de castele legendare, creste înverzite ce se oglindesc în marea turcoaz, plaje idilice, insulițe și stânci ce domină întinderile nesfârșite de apă, căsuțe colorate trântite una peste alta, golfuri pitorești și priveliști amețitoare. Vacanța era deja stabilită pentru o altă dată și o destinație diferită. Însă nu am rezistat tentației de a merge (și) aici.

Anul ăsta mă întorc în Grecia, dar nu la Marea Egee, ci la Marea Ionică. Într-un micuț paradis cu influențe venețiene și accente mitologice. Că tot îmi plac mie zeii.

Voi cum vă manifestați, cum reacționați când vă îndrăgostiți? Indiferent de cine sau de ce… Cum vă înfrânați impulsivitatea? 

sursa foto: weheartit.com

Ce culoare are prezentul vostru? Cum l-ați descrie? Roz, albastru, verde? Al meu e gri, cred. Până acum a fost negru, dar pentru că mi s-au mai vindecat rănile (fizice, nu sufletești) s-a mai luminat puțin.

De la un timp nu mai pot să mă bucur de prezent. Nu mai știu cum se procedează. Desigur, o să-mi spuneți că voi vă bucurați de fiecare clipă a vieții, de cafeaua fierbinte de dimineață, de fiecare zi cu soare, de un serial bun savurat seara după serviciu, de surâsul unui copil drăgălaș, de un câmp de maci în asfințit. Sau de o prăjitură delicioasă proaspăt scoasă din cuptor și de o carte interesantă citită pe nerăsuflate în weekend.

Desigur, micile bucurii ale vieții. Sunt și ele importante, însă eu aspir la ceva mai mult. Ele îți pot colora existența doar într-un singur caz: când aceasta este una liniștită, împlinită.

Nici nu știu de când nu mi-am mai băut cafeaua de dimineață în tihnă. Nici nu-mi amintesc de când n-am mai avut timp să mă uit la un film sau să privesc fericită cerul căutând soarele de după nori.

Sunt mereu prea obosită, prea îngrijorată, prea preocupată. Mult prea stresată. Nu mă mai pot relaxa. Pentru că mii de probleme și piedici răsar zilnic parcă din pământ și nu-mi permit nici măcar răgazul scrierii unui articol pe blog.

Aș fi vrut să vă povestesc cum a fost la Veliko Tarnovo sau cum am petrecut mini vacanța de 1 mai (mai mult din prisma imaginilor pentru că faptele nu au fost prea fericite). Dar mereu apare ceva (sau cineva) care îmi dejoacă planurile.

Aș vrea să fie totul mai ușor. Știu că am mai zis-o, m-am săturat să fiu mereu puternică, să tot lupt cu morile de vânt. Poate e și vina mea că nu-mi plac jumătățile de măsură și mereu sunt în căutarea perfecțiunii. Nu mereu în viață este așa cum vrem noi. Nu se întâmplă mereu așa cum ne imaginăm noi, cum dorim sau sperăm noi. Iar de aici la dezamăgire și nefericire e doar un mic pas.

Așa că m-am refugiat în viitor. Trăiesc acolo, doar cu gândul la zilele de vacanță de după examenele ce stau să vină și vor dura câteva luni.

Deși nu ar trebui, mi-e tare frică de eșec. Mi-e teamă de surprizele vieții. Am realizat că nu sunt indestructibilă și mi-am pierdut încrederea în mine.

Aseara ma cuprinsese, in mod surprinzator, nostalgia zilelor petrecute in Roma. Am revazut fotografiile, ba am si postat una pe facebook si intr-un tarziu, cu eforturi considerabile, am reusit sa revin cu picioarele pe pamant. A trecut abia o luna si mi s-a facut un dor nebun de momentele cand vedeam pentru prima data in viata acele muzee, edificii, sculpturi, locuri celebre si minunate la care visasem dintotdeauna.

M-am gandit atunci daca mi-ar placea sa ma intorc. Si raspunsul a venit rapid si hotarat: nu. Mi-ar fi teama sa ma duc din nou acolo unde am fost odata. Mi-ar fi frica ca ar disparea tot farmecul, ca s-ar destrama vraja primului contact cu locul respectiv.

Pentru ca emotia noului, a primei dati, in acceptiunea mea, nu se compara cu nimic altceva. Este ceva unic si magic. E un amestec perfect de curiozitate, adrenalina, satisfactie, placere. E entuziasm nedisimulat! Si asta in general, nu doar cand vine vorba de calatorii.

Cum sa uiti primul sarut, primul te iubesc sau prima noapte de dragoste cu EL sau cu EA? Cum sa uiti prima zi de scoala, prima zi de munca sau primul salariu, prima vizita intr-un oras sau loc deosebit la care ai tanjit de-o eternitate si nu sperai ca o sa ajungi vreodata? Toate astea iti raman intiparite in suflet si indiferent cate amintiri frumoase ai acumula, nu se pot sterge de acolo.

Au trecut sase ani de cand mi-am deschis blog si pot spune si acum, desi toti au fost importanti, ca cel mai drag imi este primul. Atunci am inceput sa construiesc o poveste (fara sfarsit), atunci am prins curaj sa scriu despre mine, despre viata mea si sentimentele mele, sa interactionez si sa cunosc oameni speciali si sa ma (re)descopar pe mine insami. In ciuda greutatilor inerente, primul an in blogosfera a fost cel mai frumos, o sa-mi amintesc si o sa vorbesc mereu la superlativ despre el.

La actualul loc de munca sunt de doi ani. Desi anul acesta e mai usor, am un program mai lejer si m-am obisnuit cu atmosfera de acolo, in plus am unele avantaje pe care nu le-am avut in toata cariera mea (inclusiv de ordin material) pot spune fara teama de a gresi ca primul an a fost, chiar si asa, presarat cu examene, stres si controale, de mii se ori mai placut.

Incepand cu anul 2014 am pornit intr-o aventura remarcabila, aceea de a calatori pe cont propriu si a renunta la excursiile organizate cu grup si ghid. De atunci am fost in patru vacante (cu rezervarea hotelului pe booking si plata la fata locului) si cu alegerea tot de catre mine a mijlocului de transport adecvat in functie de situatie. Dar ce credeti, prima iesire pe cont propriu, cea de la Sighisoara, din decembrie 2014, mi-a ramas in suflet si mi s-a parut cea mai reusita.

Si exemplele pot continua, dar ma opresc aici. Mi-e dor sa fac iar ceva pentru prima data. Mi-e dor si am nevoie sa simt si sa traiesc din nou emotia aceea unica la intensitate maxima. Sunt nerabdatoare sa ies din rutina zilnica, sa fiu spontana, sa exclam uluita wow, ce frumos, sa ma minunez sincer, ca un copil, ca iata am facut-o si p-asta!

Cand a fost ultima data cand ati facut ceva pentru prima data in viata (si ce anume ati facut)?

sursa foto: weheartit.com

Primavara asta ma incearca sentimente noi si senzatii inexplicabile. De pilda m-am trezit peste noapte ca am chef sa port roz. Asa, tam-nesam. Da, ati citit bine, dintr-o data mi s-a deschis apetitul pentru o culoare pe care n-am agreat-o niciodata si am evitat-o timp de 15 ani cu obstinatie.

Si, se pare ca ceva, acolo bine ascuns in subconstient nu-mi dadea pace, astfel incat vineri n-am mai rezistat si mi-am achzitionat o bluza si o esarfa roz.

Probabil ca simt o lipsa acuta a culorii din viata mea.

Si tot vineri am iesit la o sesiune foto in Gradina Cismigiu unde ce credeti, am pozat toti pomisorii roz (si nu numai) care mi-au iesit in cale.

Dupa binevenita doza de frumos, delicatete si simplitate, asezonata cu cel mai natural si incantator parfum posibil, care m-a cucerit intr-un asemenea mod incat as fi ramas intreaga zi sub crengile vrajite daca nu s-ar fi terminat bateria aparatului foto, am intrat pentru un strop de relaxare intr-o cafenea super nice din zona Izvor unde, incredibil dar adevarat, mi-au atras atentia tot detaliile roz.

M-am tot gandit si am ajuns la concluzia ca e cel putin bizara necesitatea mea necontrolata pentru nou, culoare, iesiri, calatorii. Trebuie sa existe o cauza si anume o lipsa acuta a ceva. O lipsa pe care incerc cu disperare s-o umplu. Cu ceea ce e nevoie sau cu altceva, ce am la indemana. Nu exclud o mica depresie sau o astenie de primavara care isi face de cap si ma determina sa iau decizii spontane.

O astfel de decizie am luat chiar saptamana trecuta. Ma uitam pe net fara un scop precis cand ochii mi-au cazut pe imaginea unei terase gigantice care oferea o panorama impresionanta asupra unei romantice cetati medievale. Hm, dar ce hotel e asta, mi-am zis placut surprinsa si am inceput de indata investigatiile. Si cum se numeste cetatea asta spectaculoasa si orasul superb ce-o adaposteste? In cateva minute aveam deja rezervarea facuta pe booking…

Ei bine da, pot sa va anunt fericita ca abia astept sa plec iar la drum. In luna aprilie ma asteapta un alt oras medieval de explorat. Nu o sa va spun numele lui, va las pe voi sa-l ghiciti.

Indicii: cadru natural de vis, stradute inguste pietruite, dealuri impadurite, cetate medievala, casute pitoresti suspendate pe stanci. Deci, e simplu.

E doar un city break, dar e suficient pentru a-mi mai domoli setea de nou, setea de aventura. 

P.S.

Si pentru ca, iata ce coincidenta, astronomic s-a instalat anotimpul meu preferat, nu-mi ramane decat sa va urez o primavara roz cu mult soare !

Trebuia sa-i dedic macar un articol. Si acum, la final, cred ca e momentul potrivit. Este ultima mea sansa.

2015 a insemnant, printre altele, prima excursie in strainatate pe cont propriu, vizitarea unei frumoase capitale europene, Praga, in luna aprilie, chiar cand magnolii si ciresii erau in floare asa cum dintotdeauna am visat, primul contact cu litoralul bulgaresc si descoperirea a doua dintre primele orasele intemeiate la Marea Neagra, Nessebar si Sozopol, prima mea vacanta de vara linistita, fara stres si emotii dupa mult timp, cateva incercari pe plan profesional peste care am trecut cu succes, dar si aparitia unei boli care mi-a dat planurile peste cap si care m-a obligat determinat sa-mi fac dupa 20 de ani analizele si sa incep sa ma preocup mai atent de sanatatea mea.

Despre marea dorinta implinita, surpriza absoluta a sfarsitului de an o sa am timp sa va povestesc in 2016. Cu proxima ocazie o sa va prezint noua mea jucarie de care sunt super incantata si de care sunt nedespartita. Hint? Face poze!

Si apropos de poze, iata anul meu 2015 in imagini:

aprilie 2015 – Praga

august 2015 – Sozopol

august 2015 – Marea Neagra

august 2015 – Nessebar

august 2015 – Sunny Beach

octombrie 2015 – Gradina Botanica

noiembrie 2015 – Muzeul Satului

decembrie 2015 – la cumparaturi

Va doresc tuturor un an mai bun, mai imbelsugat, mai fericit in care sa domneasca iubirea, intelegerea, armonia si pacea (in sufletele noastre si in lumea intreaga). La multi ani, 2016!

Unii il asteapta cu nerabdare tot anul, muncesc pe rupte, fac sacrificii supraomenesti, se priveaza de micile bucurii ale vietii, pun bani la ciorap pentru a-si cumpara obiectul mult dorit. Pentru ei, Black Friday e ocazia perfecta pentru a-si indeplini un mare vis. E acel moment fericit, unic si irepetabil cand pot profita de reducerile masive si pot da lovitura. Pentru ca ce poate fi mai glorios si mai inaltator decat sa-ti achizitionezi, de exemplu, o mandrete de televizor de ultima generatie cu doar 6400 de lei (redus de la 9300 de lei).

Pentru altii e prilej de mare frustrare. Pentru ca tocmai la obiectele lor favorite, pe care si le doresc disperati, reducerile sunt sublime, dar lipsesc cu desavarsire. Sau sunt insignifiante.

Sa luam cazul unui angajat cu venit modest. Sa spunem ca salariul lui este putin peste 1000 de lei/ luna. A pus si el ochii pe un telefon nice, pe gustul lui, un Samsung J5 mai precis, si spera ca si-l va putea cumpara de Black Friday. Si ce sa vedeti, l-a gasit la mirobolantul pret de 800 de lei. Redus de la 1000 de lei, Wow, 200 de lei, asta da reducere considerabila!??? Faptul ca vineri dimineata stocul era deja epuizat nici nu mai conta…

Puteau sa fie si 5 milioane de bucati in stoc ca omul acela cu salariu de 1000 de lei nu-si va putea permite niciodata un telefon de 800 de lei. Ce economii sa faci cand tu trebuie sa te imprumuti lunar pentru a putea supravietui?

Vinerea trecuta m-am instalat confortabil in fata calculatorului si asa a inceput goana virtuala dupa chilipiruri. Imi doream doua lucruri de fapt: un mobil Samsung J5 (la J7 nu ma pot uita ca ma ia ameteala) si un obiectiv nou pentru DSLR-ul meu. Ori un all-around ori un tele. Am nevoie ca de aer de un obiectiv pretabil pentru toate situatiile: calatorii, portrete, peisaje, viata salbatica. Si ideal era acest Nikon 18-300. Cand vezi insa pretul nu stii cum sa inchizi mai repede link-ul. Soc si groaza! Reducere consistenta cica, de 800 de lei, de la 3500 la 2700 de lei. Pai nici intr-o alta viata nu as putea sa aspir la asemenea obiectiv scump. Nici Nikon 18-140mm nu era de lepadat (ca si calitate). Dar pretul e iar de infarct: 2200 de lei. Nici in trei vieti nu strang eu atatia bani! De Nikon 70-300 mm nici nu mai pomenesc…prohibitiv!

Singurul la care aveam acces era un Tamrom 70-300 mm care vine cu o reducere substantiala de 120 de lei!!! Asa ca de Black Friday. De la 600 la 480 de lei. Dar cum recenziile nu m-au convins am renuntat si la el.

Si asta e povestea Black Friday-ului meu de cosmar. Dezamagire mare, ca de obicei. Apa de ploaie reducerile lor raportate la bugetul meu. Pana acum, de cand a aparut fenomenul BF in Romania, nu am reusit niciodata sa profit de el. Poate sunt eu prea pretentioasa? Sa fie asta motivul pentru care nu-mi iese nimic si viata mea e un esec total?

Si daca eu nu m-am ales cu nimic nici de data asta, macar parintii mei zambesc satisfacuti: sunt fericitii posesori ai unei imense lazi frigorifice  si ai unei masini de tocat carne.

CONCLUZIE: 

Neah, Black Friday-ul asta e tot pentru cei cu salarii mari, pentru cei care-si pot permite obiectele respective, lejer, si in timpul anului cand nu sunt reduceri. Pentru noi, ceilalti, exista doar BLACK.

Voi profitati de obicei de reducerile de Black Friday? Va fascineaza fenomenul? Ce obiect v-ati achizitionat (de-a lungul timpului) la un pret fantastic (de mic)?

sursa foto: weheartit.com

Întrerup brusc jurnalul de vacanţă recent început pentru a trece în revistă câteva scurte consideraţiuni după o lungă vară fierbinte:

1. M-am chinuit, am suferit ca un câine, m-am gândit şi m-am răzgândit de zeci de ori şi în final am ajuns la o concluzie drastică şi dramatică: nu-mi mai place (deloc) vara. Cel puţin nu asta cu valuri ucigătoare de caniculă, unul după altul şi cu câteva episoade de ploi năprasnice şi frig nemaivăzut între.

Vara 2015 a fost un coşmar veritabil. Iar pe cel care îmi va povesti cât de mult îi place lui căldura şi vara îl invit cu mare drag la mine acasă, într-un apartament de la etajul 9, cu toate ferestrele spre soare unde temperatura nu coboară niciodată mai jos de 55 de grade. Iau cheia cu mine şi îl las să stea acolo, la căldurică, pe toată durata lunilor iulie şi august. Eu o să merg în casa lui umbroasă, înconjurată de pomi, aflată eventual la ţară sau la munte, de unde îşi permite să debiteze asemenea enormităţi.

Să fim serioşi, cât poate rezista un om în saună? 10-15 minute, în niciun caz 2 luni/an.

2. Ba mai mult am ajuns să îi invidiez pe cei care merg vara la serviciu, unde au parte, gratis, de aer condiţionat şi deci, pe cei care pot respira.

3. Au fost săptămâni întregi când nu am deschis laptopul pentru că aerul din jurul meu frigea pur şi simplu. Ieşeam la cumpărături de ora 8 dimineaţa. La amiază mă adăposteam prin mall-uri, hipermarketuri sau terase.

4. Am ajuns să stau şi 7 ore/zi la terasă ca să mă ascund de căldură.

5. Mai trebuie să menţionez că aştept toamna cu mare nerăbdare şi pură emoţie? Că până şi perspectiva iernii mă încântă. Iarna e super, dacă e mai recişor afară stai în casă la gura sobei, iar dacă ieşi pe undeva şi trebuie să treci prin nămeţi îţi pui o haina mai groasă şi nişte cizme îmblănite şi răzbeşti cu siguranţă. Dar nu te simţi deprimat, moleşit, nu rămâi fără energie şi chef de viaţă cum se întâmplă vara în timpul codului portocaliu.

6. Desigur, întotdeauna e greşit să generalizăm. Am avut şi câteva zile frumoase, relaxante, mai răcoroase şi mai respirabile, atât timp cât am fost departe de Bucureşti, unde, în sfârşit am simţit că trăiesc. Am descoperit, în aventura vieţii mele, despre care vreau să vă povestesc în curând, asta dacă mă lasă canicula, şi o minune la malul Mării Negre.

A fost o lungă vara fierbinte care tocmai s-a încheiat. Afară îşi face de cap un vânticel nesperat de zglobiu şi se simte freamăt de frunze veştede. Norii au luat prin învăluire soarele şi l-au mai domolit. Deschid larg geamul şi îmi pătrunde, ca o iluzie, miros de fum şi ploaie. Hm, e oare posibil?

Să vină toamna! Cea adevărată, colorată, aromată, blândă şi îmbelşugată.

sursa foto:weheartit.com