Cea de-a treia temă la literatura română a fost, poate, și cea mai mare și frumoasă provocare a acestui an. O poveste! O poveste pentru copii. Problema era că eu nu scrisesem niciodată povești pe blog. Invenții. Bazaconii. Am ales să relatez mereu întâmplări reale din viața mea, să îmi fac publice gândurile, trăirile, emoțiile, dorințele, tocmai pentru că mi s-a părut mult mai ușor decât să născocesc ceva, să inventez, să-mi imaginez. De data asta trebuia să fiu creativă. Și, poate că totul ar fi fost mult mai facil dacă nu ni s-ar fi impus un anume titlu pentru respectiva poveste. Cerința suna astfel: „scrieţi o poveste despre un băiat, un stâlp de iluminat şi un borcan cu miere. Nu uitaţi că o poveste reuşită are nevoie de un fir logic, de concizie şi de investiţia voastră afectivă în rândurile scrise.” Și, ca orice poveste, trebuia să conțină și o morală.

Inițial am fost bulversată. Năucită. Cum să scriu despre un stâlp de iluminat și un borcan cu miere? Este aberant, nu au nicio legătură, mi se părea imposibil să brodez ceva pe marginea unui asemenea „subiect ofertant”.

Dar aveam nevoie să-mi dovedesc mie că pot. Duminică am primit tema și luni dimineață eram deja instalată comod la birou, cu laptopul în față, pregătită de „micul examen”. După cca patru ore povestea era gata. Iată ce a ieșit:

Poveste despre un băiețel, un stâlp de iluminat și un borcan cu miere

Trăia odată, într-un orășel pitulat între dealuri înverzite, cu străzi pavate cu piatră cubică și case multicolore cu lucarne și grădini parfumate, un băiețel blond și alintat, care nu voia în ruptul capului să împartă nimic cu ceilalți.

În fiecare dimineață, Robby se așeza comod la masa din livingul imens unde își invita de obicei și prietenul preferat, ursulețul de pluș Oscar și aștepta nerăbdător ca mama să vină cu micul dejun favorit. Robby dorea să mănânce zilnic clătite rumenite și pufoase cu zmeură, afine și frișcă, peste care turna tacticos, dintr-un borcan, miere din belșug. Mierea are proprietăți tămăduitoare miraculoase, îi citise mama dintr-o carte, într-o seară de iarnă, pe când el tremura de frig sub pătură și strănuta neîncetat, cuprins de o răceală cumplită, cu febră 39, iar de atunci, Robby nu mai voia să se despartă de ea.
Din scăunelul lui, Oscar se uita cu jind la borcanul cu miere:
– Robby, dă-mi și mie niște miere, îndrăzni Oscar, sperând că de data asta va primi și el o porție generoasă de clătite cu fructe dulci și zemoase.
– Oscar, dacă îți dau și ție, mie ce-mi mai rămâne? Și Robby își refuză iar, categoric, amicul pofticios.

După micul dejun, băiețelul și Oscar ieșeau în curte. Robby se juca împreună cu vecinii săi, Peter și Andy, iar ursulețul îi privea cu dragoste, tolănit în șezlongul situat în grădina cu tufe de liliac mov, iasomie albă puternic mirositoare și trandafiri galbeni. Seara se adunau toți copiii de pe stradă și își povesteau peripețiile de peste zi, punând la cale noi năstrușnicii, sub felinarul din fața casei lângă care era amplasată o bancă de lemn și fier forjat. Era un stâlp de iluminat montat special de părinții lui Robby pentru efectul de siguranță și confort obținut, pentru că astfel curtea și grădina erau scăldate într-o lumină caldă și primitoare, subliniind noaptea părțile frumoase ale grădinii care ziua nu ieșeau în evidență. Jocul de lumini și umbre creat punea accent pe scoarța copacilor, pe alei, flori și bordurile decorative. Apoi, Robby intra în casă și îl informa și pe Oscar despre planurile din ziua următoare, despre tot ce simțea și își dorea. Îi încredința ursulețului toate micile sale secrete, iar acesta îl asculta cu mare atenție și îl sfătuia cu drag până când băiețelul adormea fericit cu el în brațe

Într-o dimineață de primăvară, Oscar se așeză la masă alături de prietenul lui care își aștepta ca de obicei clătitele cu miere. Îl rugă frumos și de data asta pe Robby să-i dea o linguriță de miere din borcan, dar băiețelul rămase neînduplecat. Dezamăgit de refuzul lui Robby, Oscar simți că acesta nu-l iubește cu adevărat și decise mâhnit că e timpul să plece și, poate, de ce nu, să-și găsească un alt prieten. Un prieten adevărat care să împartă cu el și bune și rele. Profitând de un moment de neatenție, Oscar se strecură afară din casă și porni spre tufa de iasomie din grădină, care era lipită de gardul casei. Se gândi să se ascundă aici, iar la lăsarea serii, atunci când copiii se strângeau sub stâlpul de iluminat, îi va putea urmări pe toți și apoi decide care dintre ei merită să-i fie prieten. Singur și dezorientat ursulețul nu văzu un spin de la un trandafir care îi sfâșie blănița moale și catifelată și atunci, rănit, căzu la pământ. Cu sufletul plin de tristețe, Oscar încercă fără succes să se ridice și să-și continue drumul.

Robby observă imediat că Oscar lipsește.
– Unde o fi ursulețul asta amețit? se întrebă el încurcat. Pe unde l-am lăsat oare? Și porni imediat spre camera lui să-l caute printre celelalte jucării aruncate în dezordine pe podea. Dar Oscar nu era pe nicăieri.
– Oscar, Oscar, unde ești? Unde te-ai ascuns? strigă Robby intrigat. Nu e frumos din partea ta să te joci fără mine!
Neprimind răspuns, băiețelul își întrebă părinții dacă nu l-au văzut pe Oscar. Dar nici ei nu-l văzuseră și nu l-au putut ajuta să dezlege misterul dispariției ursulețului de pluș.
Robby și-a căutat prietenul toată ziua, dar nu a fost chip să-l găsească. Parcă intrase în pământ, nu era pe nicăieri. I-a sunat chiar și pe Peter și Andy, să-i întrebe dacă nu cumva l-au zărit ei undeva, dar nici aceștia nu știau nimic. A căutat la mansardă, în cufărul cu vechituri, sub pat, în curte, în grădină, a ieșit chiar și pe stradă să vadă dacă nu cumva Oscar plecase la plimbare. Speriat și îngrijorat că nu-și găsește prietenul, Robby începu să plângă. Lacrimi de dor curgeau șiroaie din ochii lui mari și verzi.

Amurgul se așternea leneș peste orașul străjuit de dealuri unduitoare și felinarele începeau să se aprindă călăuzind drumul trecătorilor rătăciți. Băiețelul ieși la poartă și se îndreptă spre stâlpul unde se strângeau de obicei copiii. Dar Robby era îngândurat acum, nu avea chef nici de joacă, nici de copii, nici de povești. Își dorea doar să-l țină în brațe pe Oscar.

Căutându-l pe Oscar, nici nu observă că noaptea se instalase de-a binelea. Deja începuse să-și piardă nădejdea că-l va mai găsi vreodată, când, privind în direcția luminii difuzate de becul stâlpului, băiețelului i se păru că zace ceva la piciorul tufei de iasomie. Cu inima bătându-i cu putere, iuți pasul spre locul cu pricina și îl găsi pe Oscar cu blănița zdrențuită și cu umărul dislocat, îl luă în brațe și fugi cu el în casă. Merse direct la borcanul cu miere vindecătoare și îl hrăni pe ursuleț până când acesta își recăpătă forțele.

Din ziua următoare, Robby a început să-și împartă micul lui dejun delicios cu ursulețul Oscar, care nu mai putea de bucurie că prietenul lui îl lasă să se înfrupte nestingherit din borcanul cu miere și din coșulețul cu zmeură și afine.

sursa foto: weheartit.com

Final de (prim) an universitar, final de an de muncă și iată cum, mult așteptata vacanță îmi dă șansa să fiu ceva mai activă în mediul online. N-am mai scris pe blog pentru că am scris pentru facultate: teme, proiecte, lucrări. De fapt de aici mi-a și venit ideea celei de-a doua facultăți, una la care îmi imaginam că voi face mai multe referate și voi da mai puține examene clasice (așa cum s-a întâmplat la prima facultate): hai să văd dacă mă pot folosi de tot ce am învățat până acum din experiența de blogger pentru a face față cu brio unei noi provocări. Oare dacă pot scrie articole, n-aș putea să scriu (cu succes) și proiecte pentru o nouă facultate? Și a fost exact cum mi-am închipuit eu, bine, infinit mai greu și mai stresant, dar practic în asta constă evaluarea, examenul: în redactarea unor teme/referate.

Cred că v-am mai povestit eu, literatura română a fost materia mea de suflet în școală și liceu. Nimic nu a putut vreodată întrece dragostea mea pentru literatură. Însă, pentru prima facultate, am ales alt domeniu, total diferit. La cea de-a doua facultate, româna este una din cele mai importante discipline. Poate cea mai importantă. Și pentru că am decis mai demult să-mi public temele pe blog (am așteptat notele mai întâi) voi începe azi cu una din temele de la literatura română. Evident, voi posta doar temele la care am obținut notă maximă tocmai pentru a inspira viitorii studenți care, presupun, se vor simți la fel de pierduți ca și mine la vederea cerințelor neașteptate.

Așadar, ni s-a cerut să alegem un personaj favorit din literatura română și să scriem din perspectiva lui o pagină din jurnalul său zilnic. Trebuia să luăm în considerare statutul personal, profilul psihologic și uman al personajului ales, direcțiile sale caracteristice de gândire, simțire și acțiune.

CRITERIILE de EVALUARE au fost:

1. Corectitudinea și cursivitatea exprimării
2. Calitatea tehnică a redactării
3. Creativitatea, originalitatea ideilor prezentate.

Am ales să-mi imaginez o pagină din jurnalul Anei din „Moara cu noroc” de Ioan Slavici. Am citit mai întâi nuvela psihologică și apoi am purces la treabă. Iată ce a ieșit:

Încă o zi ciudată, oare ce se întâmplă cu mine, cu noi? Vânzoleala de azi din cârciumă, figurile noi și fioroase, chiar și nelipsitul de acum din peisaj, Lică Sămădăul, primii stropi de ploaie mai violenți din toamna asta, vântul pe care l-am simțit suflând mai aspru ca niciodată, iar el tot tăcut, încruntat și abătut, oarecum absent.

În sfârșit au adormit cu toții… În ultimul timp, momentul destăinuirii zilnice, la ceas târziu, în liniștea binecuvântată a nopții, a devenit preferatul meu din tot ce trăiesc. Doamne, cât de mult s-a schimbat Ghiță! Atât de dulce, de tandru, de iubitor altădată, atât de distant, mereu țâfnos și ursuz acum. Nici nu mai știu de când nu l-am văzut zâmbind. E ceva cu el, aproape că nu-mi mai vorbește, se ferește de mine, nu mă atinge, nici măcar nu mă privește cu blândețe ca altădată, parcă îi e mai drag de câini decât de mine. Suntem ca doi străini, simt că-mi ascunde ceva, că-l frământă ceva, dar ce? De ce nu are încredere în mine să-mi vorbească deschis despre tot ceea ce-l chinuie? Și de ce vine Lică atât de des la moară? Oare ce pun la cale? Ce este între soțul meu și el, ce fel de legătură e asta? Ghiță nu are nevoie de astfel de prieteni…

Lică…nu-mi inspiră deloc încredere omul ăsta. Trebuie să fie un bărbat periculos. Îmi spun ochii lui, privirea, are ceva ce mă sperie în ea. Și mai e și rânjetul ăla, oh, Lică e diavolul în persoană. Trebuie să fie ceva adevăr în vorbele oamenilor, doar se știe, nu iese fum fără foc. Pătimaș, parșiv, dominator, Lică, un mister… Pare mereu atât de sigur pe el, nepăsător, puternic, dar m-aș simți mai bine dacă l-aș ști departe de noi.

Zilele trecute Ghiță m-a surprins cu mărturisirea sa. Abia am ajuns aici, suntem doar de câteva luni la Moara cu noroc, cum să plecăm de Sf. Dimitrie? De ce să renunțăm la tot, la visul nostru, la tot ce am agonisit și tot ce am putea clădi aici? Ne merge bine, mama și copiii s-au obișnuit cu locul ăsta, îmi place noua mea viață, hanul este tot timpul plin de oameni, suntem respectați, iar banii se tot adună. Dar mă intrigă comportamentul lui Ghiță. Cu siguranță îl macină ceva, e ceva ce nu-i dă pace, să fie sămădăul cauza tuturor problemelor noastre, cauza schimbării lui atât de bruște, de radicale? Am obosit să încerc să dezleg mistere, mă epuizează gândurile astea negre ce nu-mi dau pace de la o vreme, dar ce să fac? Am puterea să fac ceva, să schimb ceva? Hm, întâi de toate trebuie să mă calmez.

Poate are dreptate Ghiță, poate ar trebui să plecăm. Îmi este dor de Ghiță de odinioară, de Ghiță pe care-l simțeam trup și suflet alături de mine, de Ghiță care nu se ferea să-mi spună ce are pe inimă, care nu mă alunga și care avea nevoie de mine.

Mă simt dată la o parte și urăsc sentimentul, cu toate astea mi-e teamă să-i vorbesc sincer. Mi-e teamă să nu-l supăr. Și așa are el atâtea pe cap. N-aș suporta să-l văd pierzându-și cumpătul, nu vreau să provoc o ceartă acum.

În definitiv e bărbat și el știe mai bine ce face. Oricare ar fi decizia lui, o voi respecta.

12 octombrie 1838, 11 PM

Sunt, cred, dintotdeauna, în căutare de cosmetice, de produse în general, indiferent de categoria din care fac parte, care să întrunească o condiție esențială: raportul calitate-preț să fie unul excelent, imbatabil. Cu alte cuvinte, îmi doresc să achiziționez cosmetice sau electronice ieftine (sau la un preț acceptabil, moderat) și foarte bune, cărora să nu le găsesc cusur.

Și cu puțin noroc, după diferite experiențe nereușite, pot spune că am obținut exact ceea ce am visat. Așadar, în prezent, sunt fericita posesoare a fondului de ten, ojei sau mascarei perfecte. Și tocmai de aceea m-am gândit să vi le arăt și recomand și vouă, cine știe, poate vi se vor potrivi și veți fi la fel de încântate ca și mine. Dar, în primul rând pentru că va urma un giveaway de primăvară cu cadouri din lista de mai jos (și nu numai).

Seria favoritelor începe cu noua mea ojă de la L’Oreal.

Eh, îmi doream nespus o ojă care să reziste pe unghii mai mult de două-trei zile și ajunsesem să cred că nu există un asemenea produs miraculos. Cu toate că îmi place aspectul final, totuși nu am îndrăznit să apelez la unghiile artificiale (cu gel).

După ce în ianuarie îmi achiziționasem Perfect Stay Gel Color de la M. Astor, care la un preț de 14-15 lei nu mă impresionase prea mult, mi-a făcut cu ochiul o culoare mai închisă, într-o sticluță simpatică, de la L’Oreal. Nuanța se numește Grenat Irreverent, oja a costat 26 de lei și se păstrează perfect pe unghii timp de o săptămână. Sunt mai mult decât mulțumită, încă nu-mi vine să cred cât de bine rezistă și cât de frumoasă e.

După ce am descoperit lacul perfect, a venit și rândul fondului de ten ideal. Îl mai folosisem prin 2003-2005, dar am renunțat la el pentru că îmi place să testez mereu ceva nou, să experimentez. Și, tind să cred că, deși le iubesc pe toate, fondul de ten este produsul cosmetic preferat. În ultima vreme mă limitam la utilizarea unui CC cream foarte ieftin de la Gerovital, care, deși în nuanța light, îmi părea un pic prea închis pentru tenul meu.

Observând că apare într-o prezentare inedită și cu o formulă schimbată, am zis să încerc noul Accord Parfait. Am optat pentru nuanța Rose Vanilla 2.R/2C și cred că am dat lovitura. La prețul de 48 de lei am nimerit un fond de ten impecabil, care rezistă pe toată durata zilei (eu îl fixez cu pudră), acoperă foarte bine și se întinde foarte ușor (comparativ cu CC creamul). Nu am ce să-i reproșez, finish-ul este natural și este rezistent la transfer.

Un alt produs nelipsit din trusa mea de cosmetice este rimelul. Preferatul absolut luna asta (și mult timp de acum încolo) este The False Lashes Mascara de la Essence, care oferă volum și lungime genelor, iar la 14 lei nu are rival pe piață .

Pentru că e (încă) iarnă și pielea mâinilor are de suferit în contact cu gerul sau săpunul (eu mă spăl foarte des pe mâini), devenind uscată, aspră, inestetică, am căutat s-o regenerez cu o cremă ușoară și cu miros “digerabil”, care să se absoarbă rapid și să producă un efect intens de catifelare. Și am ales crema de mâini DermaSpa Goodness de la Dove de care sunt extrem de  mulțumită.

De ceva timp îmi căutăm un produs bun și ușor de folosit pentru accentuarea zonei pomeților. Deși prețul (aproape 50 de lei) mi s-a părut destul de piperat, am optat pentru batonul iuminator Master Strobing Stick de la Maybelline pentru că e practic și conferă rapid prospețime și luminozitate feței.

Am ezitat o bună bucată de timp până să mă decid să-mi cumpăr spray-ul pentru camuflarea rădăcinilor/firelor albe, Magic Retouch, de la L’Oreal. Până la urmă nevoia m-a făcut să scot 30 de lei din buzunar și să-l iau și chiar nu regret. E foarte bun, colorează instant (nu trebuie aplicat din abundență), își face treaba excelent și îmi place că-mi uniformizează instant nuanța părului.

Dar favoritul absolut al lunii februarie este noul meu blender de la Tefal, Blendforce, cu o putere de 400 W. Cana celui vechi se spărsese așa că a trebuit să-mi achizionez un blender nou. De data asta am optat pentru unul cu cană de plastic (capacitate 1,75 l), ieftin (l-am găsit la Altex cu 113 lei) și, după cum se comportă, am făcut o alegere inspirată. Este ușor ca un fulg, mult mai practic decât precedentul, sistemul de blocare este mult mai simplu, amestecă omogen fructele și legumele (spre deosebire de celălalt care îmi lăsa bucăți mari netocate, se spală mai ușor, e o plăcere să-l folosești zilnic pentru smoothie-uri delicioase sau supe cremă sănătoase.

Care este produsul vostru cosmetic preferat?

Va povesteam la finalul lunii noiembrie ca aveam pentru Craciun doua mari dorinte. In afara de sanatate si pace in lume. Mosul trebuia neaparat sa vina fie cu un telefon mobil nou-nout, fie cu un obiectiv all-around pentru DSLR-ul meu. De preferinta cu amandoua. Dar stiti voi cum se intampla de obicei, nu a avut loc in sac decat pentru un singur cadou. Asa ca m-am ales cu un mobil Samsung Galaxy J5.

Dupa articolul destinat dezamagirii numite Black Friday, probabil ca ati remarcat lipsa mea din peisajul blogosferic in perioada sarbatorilor de iarna. Sa nu credeti ca v-am uitat o clipa, doar ca noua achizitie m-a fascinat atat de tare incat nu ma puteam desprinde de ea. Literalmente, nu-mi puteam lasa din mana baby-phone-ul. Vrajita de aspectul si functiile sale am sfarsit prin a ma indragosti iremediabil de el dupa ce, la prima vedere, in magazin fiind, am crezut ca am facut o afacere dezastruoasa si am regretat ca nu am cumparat obiectivul mult visat.

De ce tocmai acest mobil?

In primul rand pentru ca asa cum bine stiti sunt fana declarata Samsung. In al doilea rand am cautat un telefon cu un raport bun calitate/pret. Pana in 1000 de lei si neaparat pe care sa-l pot cumpara la liber, dar in rate fara dobanda. Am reusit sa fac rost de un card de credit si cu ajutorul lui mi-am indeplinit visul. Pentru ca nu eram dispusa in ruptul capului sa imi schimb abonamentul meu de 5 euro cu unul mai scump. De ce sa platesc de 2-3 ori valoarea obiectului cand acum exista varianta ratelor fara dobanda?

Il voiam neaparat pe alb, modern, slim, era imperios necesar un ecran Super AMOLED mai mare de 5 inch. In urma investigatiilor minutioase intreprinse m-am oprit la doua modele nice, pe gustul meu, Samsung Galaxy J5 si J7.

J7 avea dimensiunile dorite de mine, display de 5,5 inch, era mai performant, avea procesor Octa-Core si o memorie interna de 16 GB. Doar ca pretul sarea binisor de 1000 de lei, il gasisem la emag, la oferta, in jur de 1300 de lei.

Pana la urma pretul a fost hotarator. Asa ca m-am orientat spre fratiorul mai mic, J5, care are un ecran HD de doar 5 inch, o memorie interna de 8 Gb si un procesor quadcore de 1, 2 Ghz. Dar a doua zi mi-am achizitionat un card de memorie de 16 GB (clasa 10) si sper sa ma ajute la depozitatea fotografiilor mele de vacanta de mari dimensiuni.

Recunosc, Samsung Galaxy J5 m-a atras si cu faptul ca se lauda cu o camera principala de 13 MP si una secundara de 5 MP cu flash LED frontal foarte util pentru amatorii de selfiuri si cu sistemul de operare 5.1 Lollipop.

De ce imi place Samsungul meu J5?

Pentru ca arata bine, e frumusel foc, display-ul luminos cu o buna reproducere a culorilor si un contrast excelent e captivant, imi vine sa ma uit la el non-stop, se misca bine, e fluent, nu are lag, ofera conectivitate 4 G, autonomia bateriei e multumitoare, ma tine lejer 2-3 zile (daca nu il folosesc excesiv). Oricum acum am la dispozitie functia Smart Manger cu ajutorul careia  sterg instant fisierele pe care nu le folosesc, extind durata de viata a bateriei si imbunatatesc performantele sistemului de operare. Si e dual sim.

E super fun sa-mi editez fotografiile cu unele aplicatii precum snapseed si pixlr,

iar pozele facute cu el nu sunt deloc rele. In plus il pot avea langa mine, in fiecare clipa, pe cel mai cute catelus din lume, adoratul meu Boo.

E ingenios si modul beauty face al camerei frontale care joaca intr-un fel rol de photoshop.

Verdict final:

La pretul de 899 de lei, atat cand am dat pe el, eu zic ca merita, e un telefon bun. Il iubesc si sunt fericita ca e al meu. 

Laitmotivul verii 2015 a fost, indubitabil, valul. Vara asta a fost la modă valul. La propriu și la figurat.

La început a fost valul de caniculă. Periodic eram informați de meteorologi că vom mai avea de înfruntat încă un val de căldură tropicală, ni se dădeau sfaturi cum trebuie să ne protejăm, ce să bem și să mâncăm etc. La un moment dat m-am prins că valurile astea vor continua la nesfârșit și m-am gândit să le păcălesc cumva, astfel că ieșeam afară fix la ora amiezii, când aerul clocotea, că oricum era mai bine decât în casă (măcar afară mai bătea vântul).

Dar cum eram în concediu și avem timp berechet să-mi savurez știrile în liniște m-am trezit luată prin surprindere de un nou val. Valul de violatori.

Totul a pornit de la cei șapte violatori din Vaslui. Dar nu a fost suficient. Imediat, mirosind că e rost de ceva audiență pe perioada verii (când de obicei e sub cotele apelor Dunării), ca să-și oripileze și mai mult telespectatorii, jurnaliștii au scos de la naftalină toate cazurile de viol în grup din România și uite așa se făcea că de câte ori deschideam televizorul dădeam ba peste noutăți despre băieții buni, cuminți și muncitori din Vaslui, ba peste un alt caz cutremurător de viol petrecut pe meleaguri mioritice.

Dimineața, la prânz și seara ni se servea, la tv, singurul pe care îl puteam ține deschis din motiv de caniculă, meniu standard: știri și emisiuni despre violatori. Iar când auzeam declarațiile năucitoare ale susținătorilor celor 7 care au speriat vestul sălbatic (gen “ne-a nenorocit băieții” sau “dar ce i s-a întâmplat, ce a călcat-o trenul”) mi se făcea rău și schimbam rapid canalul, iar aici mă pomeneam, stupoare, cu un psiholog invitat în studio să analizeze profesionist același caz.

“Nu mai pot cu violatorii ăștia, mi-au ruinat deja toată vacanța”, mă lamentăm eu de zor cui voia să mă asculte. Așa că, pe lângă caniculă, mă mai dădeau afară din casă și violatorii. Când nu mai suportam să-i aud și să-i văd, mă îmbrăcam și plecam afară. Unde erau, invariabil, 45 de grade. La umbră.

Abia în sejurul de la Sunny Beach mi-am mai revenit, că acolo, în cameră, am ascutat doar muzică de la VH1. Dar însetată de noutăţi din țărișoara mea dragă (cu gândul la măriri de salarii, pensii, reduceri de TVA, la benzină, știți voi, ca tot românul), primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să deschid televizorul. Despre ce credeți că se discuta aprins?

Despre violatori, bineînțeles! L-am închis instant și redeschis fix când apărea la orizont un nou val. Valul de refugiați.

Între timp, la Neptun, am înfruntat și valurile uriașe și mânioase ale Mării Negre care au făcut destule victime în acea perioadă. Dar despre asta am povestit, pe larg, aici.

Şi cum un val nu vine niciodată singur, în prezent avem de-a face cu un altul de mare anvergură, invazia musulmană.

Nici nu știu care dintre ele e mai periculos.

Însă după ultimele articole lecturate, conform cărora, în Europa vor ajunge până la sfârșitul anului 5 milioane de refugiați sirieni, mă hazardez să fac o predicție: cel din urmă care se propagă cu viteza luminii și va avea consecințe catastrofale dacă nu se acționează rapid asupra cauzei.

Ah, dar asta nu e tot. Chiar dacă sunt ceva mai vechi nu trebuie să uităm de valurile de arestări marca DNA. Azi e Oprescu, mâine va fi Ponta. Show-ul trebuie să continue, nu?

Cineva spunea: “ce e val ca valul trece”. Oare?

Să nu ne mințim, problemele, încercările vieții, denumite metaforic valuri de marele poet, nu vor trece niciodată. Şi, după cum se vede mai sus, sunt din ce în ce mai multe și mai dificile.

Cum trece unul, apare la orizont altul și mai mare și mai greu de învins.

Putem face ceva? Da, un singur lucru: să fim pregătiți.

Deja suntem preveniți.

L-am descoperit pe blogul Andei și m-a captivat din prima clipă. Nu mai auzisem niciodată de el, de savurat vreodată nici nu se punea problema. Era colorat, aspectuos și părea ceva super delicios și sănătos. Iar numele lui suna exotic, dar tare simpatic: smoothie. Și m-am gândit pe loc că trebuie neapărat să-l încerc cu proxima ocazie.

Într-o zi de vară, pe când mă întorceam eu de la un examen, am zărit scris pe ușa unei cofetării numele lui. Șansa îmi surâdea, era momentul ideal pentru a vedea ce gust are băutura asta din fructe. Am intrat bucuroasă, am cerut un smoothie de căpșuni și banane și am urmărit cu mare atenție modul în care era preparat de vânzătoare. Și procesul părea super simplu, aveai nevoie de un blender, gheață, fructe și iaurt. Dacă-l voiai sănătos. Dacă însă îl doreai gustos, adăugai puțină frișcă și înghețată. Și atât de tare mi-a plăcut încât, mi-am mai făcut drum prin zonă doar ca să încerc și smoothie cu mango și ananas sau smoothie de ciocolată.

Se făcuse deja toamnă și gustul băuturii magice îmi stăruia în minte. Într-o după-amiază rece de noiembrie, cum veneam agale de la serviciu, am luat-o prin parc ca să-mi pun ordine în gânduri. Și atunci am luat decizia, fie ce-o fi, trebuie să am în casă un blender pentru a-mi prepara chiar eu, ori de câte ori am chef, un smoothie delicios. Am intrat pe net, am început să caut informații despre modelele de blendere, am cotrobăit prin magazine, m-am dat peste cap și până la urmă, după multe peripeții, mi-am cumpărat jucăria mult dorită. Entuziasmul meu nu avea margini. Atât de fericită și de mândră eram de achiziția mea încât intenționam s-o prezint lumii întregi, să o descriu și aici pe blog. I-am făcut mii de poze, am pus-o la treabă, am fotografiat și rezultatele obținute și până la urmă, după nici două luni, am abandonat-o în debara pe un raft.

De ce? Cum ajungi într-un timp record de la dragoste la indiferență? Fiind dezamăgit. Iată și câteva motive:

1. Smoothie-ul făcut de mine acasă, la blenderul meu relativ scump, nu era la fel de bun precum cel din oraș.

2. Ca să prepar un smoothie delicios aveam nevoie de destule ingrediente care costau, împreună, mai mult decât dacă l-aș fi cumpărat din oraș, gata făcut.

3. La început e fun. Cauți rețete, experimentezi. Până și spălatul componentelor sale pare o joacă. Apoi devine o rutină și, evident, începi să te plictisești. În plus nu toate combinațiile de fructe sunt comestibile.

4. Prepararea detoxului (smoothie-ul verde) pe care speram să-l beau zilnic, dimineața, în loc de micul dejun, devenise o corvoadă. Și nici prea iamicios nu putem spune că e. Bun, pentru o zi, două, e ok, apoi ți se…acreste. Și nici nu-mi oferea energia mult trâmbițată. Și nu știu cum sunteți voi, dar eu nu prea mă împac cu gustul puternic de țelină sau pătrunjel.

Dacă mi-am făcut în total 20 de smoothie-uri, de când l-am cumpărat și până în prezent, mare minune. Pur și simplu nu e ce mi-am imaginat, nu am chef de el, nu am nevoie de el. Bani aruncați pe fereastră, o investiție pe care o regret.

Din păcate nu a fost doar el, doar blenderul. Au mai fost și alte obiecte fără de care, inițial, nu-mi puteam imagina existența. Le consideram foarte utile, de nelipsit în casă.

De exemplu placa de păr. Mi-a intrat în cap ideea că o să mă ajute să-mi coafez părul care, după baie, îmi stă că o mătură. Mă rog, îmi stătea când eram blondă, acum e parcă mai docil.

Dar de îndată ce am cumpărat-o și am pus-o în funcțiune, am realizat cât de mult mă înșelasem. Părul meu nu se așeza în niciun fel (încăpățânat precum stăpâna) și în plus, aveam senzația că mi-l arde. Placa asta îmi agresează firul de păr! Și cum un păr deteriorat mă înspăimânta peste măsură, am renunțat la utilizarea ei.

Dar cea mai mare deziluzie am avut-o cu bicicleta mecanică. La ce să mai plătesc banii pe abonament la sală, ca să mă enervez în aglomerația aia? Nu mai bine îmi iau o bicicletă proprie și fac sport la mine acasă?

Nu! Nu e deloc mai bine. Pentru că la început poate te sui pe ea și dai din pedale pentru câteva minute pe zi, dar apoi te plictisești, ți se pare că e incomodă, că nu are niciun efect, că te chinui degeaba că tot n-ai consumat nicio calorie și n-ai slăbit niciun gram așa că o folosești pe post de cuier până când, într-o zi, o arunci la fier vechi.

Dezamăgire, care funcționează nu doar în cazul obiectelor, ci și în cazul oamenilor. Odată instalată, te lecuiește și de cea mai înfocată dragoste.

Puțină luciditate în luarea deciziilor, temperarea entuziasmului, punerea în balanță a tuturor aspectelor, pozitive și negative și învățatul din experiențele altora ne scutesc de multe decepții în viață.

Aveți și voi exemple de obiecte pe care le-ați achiziționat crezând că sunt a 8-a minune a lumii pentru ca apoi să nu le mai folosiți și să le abandonați rapid?

Iată că a sosit și ziua mult așteptată de toți iubitorii de soare, vară, parfumuri și cărți. Într-un cuvânt de summerday. Însă, pentru inceput trebuie să va spun că am pentru voi două vești. Una bună și una…mai puțin bună.

Să începem cu vestea cea rea, din păcate, la acest concurs nu avem decât un singur câștigător.

Dar hai sa-i trecem în revista pe cei care s-au înscris la giveaway-ul toamnei:

1. Iulian

2. Nicoleta Agache

3. Fairytale

4. Lupu Anca Gabriela

5. Anton Marilena

6. Pato Basil

7. Ivan Janeta

8. Dragomir Cristina

9. Cioroiu Mimi

10. Zamfir Ramona Dora

11. Ph. Vio

12. Dascalu Carmen

13. Maria Dragomir

14. Elena Tanase

15. Preda Nicoleta Alina

16. Mere Verzi

17. Rotaru Gabriela  Tatiana

18. Gogoci Ramona Liana

19. Zaloaga Ana-Maria

20. Raluca M

21. Cristina Popescu

22. Camelia Covaci

23. Alexandra Ali

24. Candrea Nadia Alina

25. Serafimciuc Claudia-Lavinia

26. Lacramioara Baltag

27. Dumitru Aurelia

28. Ghizdavu Iuliana Simona

29. Barcer Mihaela

30. Geta Alexiu

31. Lamiita Durac

32. Nichita Cristina

33. Simona

34. Anca Haba

35. Dana

36. Dumitrache Tania

37. Ghicioc Otilia

38. Cristi Andreea

39. Toma Loredana

40. Victoria Vicky B

41. Ene Maria

42. Ungureanu Gabriela

43. Ungureanu Ioana

44. Kremer Anamaria Rut

45. Boroica Abigaela

46. Georgiana Loredana Lazar

47. Daniel Aliciuc

48. Florentina

49. Stefan Eugenia

50. Arge Deianescu

51. Zdwub

52. Janina

53. Lara Grum

54. Bleotu Macrina

55. Gavrila Mirela

56. Roxana Dumitrascuta

57. Oana

58. Gavriloi Adina

59. Nicoleta Alexandra Badea

60. Simo Florina

61. Mihaela Pojogu

62. Paula Maria

63. Iulia Sava

64. Valih

65. Adina Radu

66. Mihaela Beatrice Vlad

67. Lautarescu Adriana

68. Mihaela Petre

69. Constantin Aurora

70. Alina Alinutza

71. Constantin Mary

72. Trestianu Nuren

73. Copilitza Fara Minte

74. Oprea Ion

75. Bontas Mihaela

76. Coco

77. Diana Uricu

78. Victoria White

79. Maria Beres

80. Mary_Lena

81. Tibi Tiberiu

82. Liana Toma

83. Sonia Donca

84. Stefania Petcu

85. Dana Lazea

86. Victor Brad

87. Alexandrina

88. Janina

89. Militaru Gabriela

90. Negoita Maria Mihaiela

91. Amalia

92. Nuti Bumb

93. Madalina Dragomir

94. Mariana Baroiu

95. Alina

Vă mulțumesc mult tuturor, iar câștigătorul este

numarul 12, deci Dascălu Carmen. Felicitări Carmen, sper din toată inima să-ți placă parfumul și celelalte daruri. O să te contactez eu (pe mail sau facebook) în vederea trimiterii cadoului.

Ne-a mai rămas vestea cea bună. Ei bine, pentru că am văzut că vă plac cadourile și pentru că nu e nimic mai frumos în lumea asta decât să dăruiești și să aduci bucurie în viața celorlalți, am decis, ca urmare a numărului mare de participanți, să organizez lunar un astfel de concurs, giveaway, cum vreți voi să-l numiți. Așadar vom avea un concurs și în luna octombrie, și în noiembrie, și în decembrie și așa mai departe, ați prins ideea, nu?

În sensul ăsta, mă gândesc că ar fi fantastic dacă voi mi-ați putea scrie ce anume v-ar plăcea să primiți de la mine, de la summerday:

– cărți

– ceaiuri și accesorii de ceai (cană cu infuzor, boluri, cană cu încălzitor, ceainic, filtre)

– cosmetice (creme, farduri, parfumuri, geluri, loțiuni, oje, rujuri, mascara, fond de ten, BB-crem etc etc)

– componente și periferice IT (memorii USB, mouse, mousepad-uri, cititoare de carduri)

–accesorii foto-video (carduri de memorie)

–bijuterii

–alte obiecte

Un weekend minunat tuturor!

Gata cu vacanța, suntem deja în septembrie și așteptăm diminețile răcoroase de toamnă cu vânt ștrengar și stropi de ploaie pe pervaz, dar și rutina întoarcerii la serviciu.

Ce ne-a mai rămas din vara ce tocmai a trecut? Parfumul amintirilor, al zilelor cu soare petrecute la malul mării, al pașilor grăbiți pe nisipul fin și fierbinte al plajelor exotice, al clipelor de relaxare totală la terase alături de prieteni dragi și frappe-uri savuroase, al plimbărilor nesfârșite pe străzile aglomerate ale orașelor vizitate în căutarea celor mai interesante monumente sau a celor mai frumoase suveniruri. Și miile de fotografii, desigur.

Cu ineditul său, cu surprizele incredibile, cu decizii de moment și răsturnări de situație, vara 2014 va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu prin aromele sale orientale, de Bosfor, de apă sărată, pește afumat, castane prăjite și baclava. Desigur, nu pot uita gustul puternic de cafea turcească, dar nici pe cel răcoritor de ayran. Însă, definitorie va rămâne aroma dulce-acrișoară de rodie, fructul din care se prepară cele mai delicioase fresh-uri, smoothie-uri și ceaiuri pe care le-am încercat vreodată.

Așa că, la început de toamnă fiind, m-am gândit cum aș putea să fac să va păstrez vara în suflet cât mai mult timp. Și singura modalitate care mi-a trecut prin minte a fost să vă dăruiesc un parfum floral, fermecător, sofisticat și senzual, care captează în el spiritul acestui anotimp, toată bogăția de miresme și culori ale verii.

Deci, să vedem în ce constă premiul toamnei 2014 și cum puteți să-l obțineți:

1. Un parfum Elizabeth Arden – 5th Avenue. Inițial veți fi învăluite de tonuri delicate de liliac, flori de tei, bergamotă și mandarină, pentru ca treptat să-și facă simțită prezența esențele luxuriante, elegante, de tuberoză indiană și trandafir bulgăresc, piersică și violetă, iasomie și ylang-ylang. Notele de bază vă vor surprinde placut: ambră, mosc tibetan, iris, chihlimbar și vanilie.

2. Un gel de dus revigorant și o loțiune de corp hidratantă din aceeași gamă.

3. 12 ani de sclavie, un roman de Solomon Northup.

REGULI DE PARTICIPARE

1. Dați like paginii de Facebook a blogului aici (sau mai simplu, există like box-ul în stânga sus).

2. Dați share pe contul vostru de Facebook cu link-ul către acest articol. 

3. Lăsați un comentariu la acest articol unde menționați numele cu care ați dat like, link-ul către share-ul pe care l-ați dat pe Facebook și în care îmi spuneți ce aromă a avut vara 2014 pentru voi.

* Câștigătorul va fi ales prin tragere la sorți cu ajutorul programului random.org.

*Ultima zi de înscriere este vineri 12 septembrie.

O toamnă însorită, veselă și colorată, cu multe bucurii și împliniri tuturor! 

Pe el nu ai cum să-l ignori, să afirmi că pur și simplu nu te interesează și nu ai nicio părere în ceea ce-l privește. Pentru că ai auzit o mulțime de lucruri despre el și inevitabil l-ai vizitat măcar o dată în viață sau pentru că trăiești în el și îi simți zilnic pulsul. Fie te-a cucerit instant, ți-a depășit așteptările, fie te-a dezamăgit crunt și nu vrei să mai auzi de el.

Unii îl iubesc pentru că le-a oferit șansa schimbării. Aici au avut posibilitatea să-și construiască o carieră, să-și întâlnească partenerul de viață și să-și cumpere o casă. Ei închid ochii când vine vorba de neajunsuri și îi văd doar aspectele pozitive. Și Bucureștiul poate fi un oraș ofertant, chiar atractiv și fermecător dacă ai bani și frecventezi doar anumite zone și cercuri. Dacă nu te mai saturi de cafenelele din Dorobanți, iar nopțile ți le petreci în cluburi, dacă locuiești în Cotroceni sau Primăverii, dacă în weekenduri participi la diverse evenimente culturale, mergi la vernisaje și expoziții, la spectacole de teatru, concerte și festivaluri, dacă ești genul de etern visător sau nonconformist care trăiește în lumea lui, detașat de grijile cotidiene, capitala României poate părea un oraș boem, strălucitor, fascinant.

Altora, însă, li se pare insuportabil. Din ce în ce mai aglomerat și, evident mai zgomotos, mai murdar și mai poluat. În prezent eu îl văd ca pe un imens șantier și nimeni nu-mi poate schimba părerea atât timp cât oriunde mă deplasez prin oraș întâlnesc excavatoare și picamere și muncitori care nu mai prididesc să-și termine “opera”. Și cum sunt cei stabiliți actualmente aici? Cred că cei mai necivilizati oameni de pe pământ. Poate pentru că odată ajunși pe meleaguri dâmbovițene împrumută ceva din spiritul balcanic al locului. Cum iau contact cu mentalitatea și felul de a te comporta de aici, se transformă. Cred că încearcă să se adapteze, caută să supraviețuiască ritmului infernal impus de un oraș nemilos.

Am fost și în alte locuri celebre pentru agitația ce le caracterizează, m-am plimbat pe Rambla din Barcelona, poate unul din cele mai aglomerate bulevarde europene și, deși din toate părțile năvăleau turiști și locanici și mă gândeam îngrozită la fiecare pas cum o să-i ocolesc, niciunul nu m-a împins și nu m-a lovit. La fel și pe Stradun, în Dubrovnik. În București lumea nu te vede sau nu vrea să te vadă. Mulți intră ca bolânzii în trecătorii care se chinuie în zadar să-i evite. La metrou nu așteaptă nimeni ca tu să cobori din tren, urcă imediat ce ușile s-au deschis, la fel și în magazine sau instituții, nimeni nu respectă regula aceea de aur, care spune că trebuie să dăm prioritate celui care iese. În București funcționează legea junglei și tu, dacă ești elegant și manierat, nu ai nicio șansă să reziști. E ca un vampir energetic ce te lasă fără vlagă la sfârșitul zilei.

Cel mai recent episod plasat în ziua de 1 mai, petrecută printre bucureșteni și nu numai, mi-a lăsat un gust amar. Am înțeles că, din păcate, pentru noi nu există leac. Probabil vă amintiți că intenționam să merg într-o mini vacanță la munte, să vizitez Castelul Bran. În ciuda ploilor mă hotărâsem să plec, însă, în ultima clipă am aflat că autobuzul meu nu circulă în zilele de sărbătoare. Însă circula un alt bus, cel turistic, supraetajat, care te plimba gratis prin capitală cu ocazia Zilei Muncii. Și ce mi-am zis, iată momentul ideal pentru mine să fotografiez Bucureștiul la apus. Dar seara se anunța furtună așa că planul a picat. Și pentru că nu voiam să ratez totuși ocazia, am decis să fac mica excursie în jurul prânzului. Și, la fel ca și mine, și ceilalți amorezați de București, veniți, câtă frunză câtă iarbă, din toate colțurile țării pentru a-și admira capitala. Și a fost puhoi de oameni. Lumea s-a călcat în picioare pentru un loc în bus. Nu conta că nu puteai să vezi mai nimic, că stăteai înghesuit și nu puteai respira. Conta că era gratis. Acum, dacă ajunsesem până acolo ce era să fac, am urcat cu chiu cu vai și, cu puțin noroc, am găsit rapid un scaun “la geam”.

Și acum câteva vederi surprinse din mers:

Există vreun oraș din lume (în afară de București) pentru care voi nutriți sentimente puternice, de dragoste sau ură?

Noi, românii, am fost încă de mici învățați de părinți că tăcerea e de aur. Desigur, sunt și momente când e preferabil să-ți vezi de treaba ta, atunci când nu ai nimic interesant sau inteligent de spus, când nu te simți stăpân pe subiect sau când presimți că orice ai rosti se poate întoarce împotriva ta este înțelept să taci.

Și uite așa, ne-am obișnuit noi să închidem ochii și să nu reacționăm. Vedem că cineva aruncă o hârtie pe stradă, trecem mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, suntem oripilați când fete tinere înjură de mama focului și vorbesc vulgar, dar ne facem că nu am auzit nimic, observăm cum un cumpărător încearcă cu mâna toate chiflele dintr-un magazin și întoarcem privirea, nu îi atragem atenția că e greșit. Acestea sunt cazurile în care nu mai trebuie să tăcem, ci să luăm atitudine.

Joi, în drum spre serviciu, o tinerică rupea de zor liliac, devastând un biet arbust. Rămăsese aplecat fără nicio floare. M-a remarcat și a iuţit pasul. Până să-i spun eu ceva, a și dispărut din raza mea vizuală. Absolut revoltător!

Altă dată, la cumpărături în Auchan fiind, am observat indignată cum, la raionul de semințe, condimente și dulciuri vrac, un tip cotrobăia prin lada cu fursecuri fără a utiliza mănușa necesară unei astfel de operațiuni. Le lua pe toate, le verifica, le punea la loc, cu mâna goală, probabil murdară. L-am atenționat că există mănuși speciale și a ridicat din umeri semn că merge și așa.

Luni am ieșit în parc la fotografiat. Cum mă concentram pe un câmp de lalele, aud de undeva dinspre alee, din spatele meu, o voce care mă anunța că nu am voie să pozez florile. M-am întors, era un grup de adolescenți. Evident că am ripostat și o femeie de pe bancă mi-a reproșat că am intervenit. Lăsați-i în pace, doamnă! Da, perfectă atitudine, hai să-i lăsăm în pace, hai să tăcem, să rămânem umili, indiferenți, iar ei să continue să facă mișto de noi, să ne batjocorească, să distrugă și să murdărească totul în jur!

Poate, dacă le atragem atenția ori de câte ori asistăm la ieșiri în decor, ei se învață minte și nu le mai repetă. Poate. În România este necesar să-i civilizăm pe cei care dovedesc mari carențe capitolul educație, bun simț. Dacă nu ne implicăm, dacă nu luăm atitudine, dacă nu le spunem că nu e bine ce fac, ei vor continua să se comporte la fel. Desigur, nimănui nu-i convine să se încarce cu energie negativă, nimeni nu are chef de un posibil conflict, mai ales în plină stradă, autobuz sau în magazin, dar este, poate, singura soluție.