Pamflet

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H1asxbvkaaM]

Nu mai stiu cum am ajuns aici, dar nu are nicio importanta. Ma aflu pe malul unui lac de munte, iar din fundal se aude o muzica reggae divina. Apa e cristalina si nu ma mai satur privind-o. Drept in fata mea, dincolo de lac, este un munte cu vârful plin de zapada. In stânga si in dreapta lacului – paduri de brazi. Si, mai in dreapta, un râu de lapte, unul de miere, unul de vin rosu si unul de vin alb se varsa in lac, prin intermediul unor cascade minunate. Cerul e senin si imi e tocmai bine. Ma intind lenes pe iarba verde si catifelata…nici urma de gâze enervante…si exact atunci apare din cascada de lapte o negresa. Are trupul zvelt, buzele carnoase, picioarele lungi si drepte, sâni rotunzi si tari, un abdomen sculptural si ochi albastri. Sau verzi, intotdeauna am incurcat….Parul ca abanosul ii ajunge pâna la soldurile fermecatoare. Si e goala, bineinteles. Ma apuca un tremur de placere. Se aseaza lânga mine si facem cunostinta. O cheama Consuela. O intreb unde suntem. In Rai, fireste. In Raiul meu in care voi sta o eternitate. Si ea cine e? Ingerul meu insotitor, nu mi-am dorit eu asa ceva? Hmmm…nu tin minte  ca  o negresa cu ochi albastri si cu nume de telenovela sa-mi fi bântuit imaginatia, dar cine sunt eu sa stiu ce mi-am dorit si ce nu? O sorb din priviri pe Consuela. Arata extraordinar si nu ma intreb care o fi Raiul ei, conteaza ca ea e in al meu!

Si a fost ziua intâi.

Stau cu orele sub cascada de vin alb. E demi-dulce, exact cum imi place mie! Observ cum Consuela aseaza masa si ma duc la ea. Ce avem de mâncare? Banane, mere, ciorba de burta, sarmale cu mamaliguta si curmale. Ma uit cu precautie la curmale. Oare si pe astea mi le-am dorit? In fine, se pare ca fac parte din meniul “oficial”. Stând pe iarba si admirând peisajul, abia acum observ ca in spatele meu e un perete imens, albastru, cu o usa. O intreb pe Consuela ce e cu usa aia, unde duce. Imi spune ca n-are rost sa-mi bat capul cu asta si sa nu ma mai gândesc la asa ceva. La urma-urmei, nu am aici tot ce-mi doresc?

Parca ceva-ceva nu e in regula. Nu mai e nimeni? Nu, imi raspunde Consuela. Aici suntem numai noi doi, oare nu asta ti-ai dorit? Sa fii singur si linistit? La care Raiul m-a adaugat pe mine ca bonus. Da? Auzisem ca in alte Raiuri ar fi 40 de fecioare pentru un singur barbat….Consuela zâmbeste jucaus si imi spune ca aici nu e cazul, asta e ideea, o femeie si un barbat impreuna, nu? Numai doi… Si sa nu-mi fac griji, ca ea face cât 40. Mda, pare logic si n-am de ce sa ma plâng. Consuela e minunata! Spre amurg am inotat in lac, e o inotatoare desavârsita. Am ajuns la o insulita, am facut amor sub un palmier si ne-am odihnit un pic inainte de a ne intoarce.

Si a fost ziua a doua.

Azi vom dansa. Salsa, merengue, rumba, tangou, cha cha cha. Ah, tocmai bine, muzica reggae care se aude non-stop  incepuse sa ma cam sâcâie. Am intrebat-o pe Consuela daca se poate schimba si mi-a zis ca nu, nu mi-am dorit eu sa ascult reggae tot timpul? Bine ca in sfârsit vom asculta altceva!

Dupa dansuri mergem pe malul râului cu vin rosu si facem dragoste indelung sub un mar, dupa care stam imbratisati multa vreme. Dau sa intind mâna sa iau un fruct, dar brusc am o revelatie. Nu cumva asta e … acel pom? Consuela râde cu pofta si-mi face semn ca pot sa iau; nu e acel pom. Ce dinti frumosi are! Ah, e incredibil de apetisanta! Mai ales ca spre seara ne-am jucat in râul cu miere…

Si a fost ziua a treia.

Azi ar fi trebuit sa cântam la mandolina pe nori pufosi. Dar nu sunt nori….ciudat, nu ma asteptam sa existe asemenea defecte in Rai. In sfârsit, având in vedere ca e Raiul meu…Mergem prin padurea de brazi catre munte. Mirosul de cetina ma incânta. E o racoare placuta. Imi amintesc de ceva si o intreb pe Consuela: oare cum o mai arata Bucurestiul? Consuela consulta rapid agenda. Hmmmm…curios, nu observasem ca are o agenda. Oare unde si-o tine?!? Ei bine…nu se poate sa mai stiu ceva de Bucuresti. L-am parasit pentru totdeauna si asta e, nu voi primi niciun fel de informatie din punctul asta de vedere. Nu asta mi-am dorit? Ba da, aici are dreptate…totusi, nu stiu din ce motiv, raspunsul ei ma intristeaza suficient incât sa-mi dispara pentru o perioada din urechi porcaria aia de reggae.

Ajungem in vârf, ne hârjonim un pic si ne batem cu zapada. In departare pot vedea marea. Chiar, nu mergem la mare? Nu, nu se poate. Eu mi-am dorit intotdeauna un lac de munte, nu marea, remember? De data asta sunt sigur ca ceva nu e in regula, nu tin minte sa fi zis ca nu mai vreau la mare, ci ca refuz un anumit litoral. Consuela zâmbeste aratându-si din nou dantura perfecta. Imi spune ca, poate, n-am renuntat in mod constient la mare, dar in mod sigur am facut-o subconstient. Iar cand subconstientul si constientul se razboiesc, intotdeauna câstig de cauza are subconstientul.

Aha. Subconstientul deci…Nu conteaza. Bine c-o am pe Consuela! E minunata, fir-ar sa fie…Când ne intoarcem ma duc sa ma imbaiez in râul de vin rosu. Sper sa fie doar o parere…nu cumva incepe sa devina cam acru?

Si a fost ziua a patra.

Azi sunt nori albi, pufosi si, prin urmare, mergem pe ei sa cântam la mandolina. Adica….ea cânta si eu o ascult. Mda….muzica ar fi fost foarte interesanta daca ar fi tinut o ora, hai doua….dar douasprezece?? Douasprezece ore de zdranganeala stupida? Cica asa e programul…asta e, ea e inger, asta face, nu? Sunt insa fericit ca va urma iar o partida de amor si ma voi detensiona, Consuela e incredibil de priceputa, imi face masaj mereu dupa, desi uneori cam exagereaza…. Apoi ma duc iar sa beau din râu. Din cel cu vin alb, pentru ca ala cu vin rosu s-a acrit de tot.  Iar asta cu vin alb parca incepe sa se aciduleze.

Si a fost ziua a cincea.

O oarecare stare de satietate generala incepe sa ma cam agaseze. Cu chiu, cu vai, sorb din vinul alb care parca da in clocot, pentru ca de borsul ala rosu nu mai am curaj sa ma apropii. Ma uit la Consuela, mi se pare mie sau a inceput sa se ingrase? Bine ar fi daca ar pune ceva pe ea, un costum de baie macar, o rochie vaporoasa….Si de ce nu intelege ca vreau sa fiu lasat in pace, ma tot terorizeaza cu amorul si cu dansul, ce e asa disperata, ca doar avem o eternitate la dispozitie?!?!  Dar mi-e teama s-o intreb, ca iar o sa ma ia cu subconstientul si cu “nu asta ti-ai dorit?”. Azi toata ziua n-am facut decât sa ma ascund de ea.

Ma uit din ce in ce mai insistent catre usa. Oare ce-o fi acolo?

Si a fost ziua a sasea.

Imi iau inima in dinti si ma apropii de usa. E inchisa. Bat in ea. Se deschide, iar in prag apare un batrânel cu privirea severa, cu o barba alba si lunga, care tine in mâna un manunchi de chei imense. Cred ca stiu cine e…Ii spun abia soptit, sa n-o trezesc pe Consuela:

– Sfinte Petru….n-as putea sa merg putin in Iad?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GWwrPGDq45E&feature=related]

Rataceste absent printr-un parc  fermecat

Dorul mistuindu-l cu fiecare pas pe care-l face pe aleile lui pustii

Degetele-i danseaza in ritmul strengar al vantului

Asteptand nerabdatoare atingerea ei

Imaginandu-si silueta diafana a fetei

Aude fosnetul frunzelor vestede; Se intoarce brusc asteptand s-o vada aparand

Se opreste in acel loc special, creat parca doar pentru ei doi

Sprijinandu-se de trunchiul unui copac batran

Se trezeste cateva momente mai tarziu

In soapte suave

Senzatia il face sa zambeasca

Acum stie ca ea nu-l va parasi niciodata.

Toamna este anotimpul visarii si al nostalgiei.  El viseaza la o ea care sa-i fie mereu alaturi. Eu, toamna, aud glasul fraged al primaverii, ma infior de amintirea fierbinte a verii, ma resemnez in asteptarea iernii  si imi imaginez ca pot transforma vremelnicia in eternitate, intunericul in lumina, tristetea in bucurie, batranetea in tinerete,  inconstanta in statornicie, nepasarea in solicitudine, adversitatea in simpatie, uratul in frumos, raul in bine, esecul in succes,visele in realitate,  ura ta in…indiferenta, dragostea mea intr-o dulce-amara amintire.

Care este visul vostru de toamna?

“A trăi înseamnă să poţi supravieţui strivit între două imagini despre tine: a ta şi a celorlalţi.” (G. Liiceanu)

Se mai ascunde ceva dincolo de aparente? Sau nu  a mai ramas nimic? Si chiar  daca mai exista ceva, oricum nu prea mai intereseaza pe nimeni. Da, suntem atat de ocupati cu aparenta, incat prea putin ne mai pasa de realitate. Nu mai stim cine suntem de fapt, nu reusim sa scapam de masca pe care o purtam in societate nici macar cand suntem doar cu noi insine, departe de privirile iscoditoare si de aprecierile critice ale celor din jur.

Am mai spus pe blog si cu alte ocazii ca nu-mi place sa judec oamenii pentru actiunile sau gandurile lor. De asemenea evit etichetarile de tot felul, mai ales dupa primul contact cu persoana. Citeam pe blogul lui Chocolate Follie, intr-un articol foarte interesant, ca pe ea intuitia nu o prea tradeaza si nu se inseala des in privinta oamenilor. Dupa multe prietenii dizolvate si certuri de pomina, am ajuns la concluzia ca eu nu dispun de acest fler. Da, de fiecare data aparentele au inselat, m-au inselat si m-au determinat sa fac cele mai proaste alegeri in privinta prietenilor astfel dobanditi. Primul scenariu, cel trist si aparent inexplicabil, se desfasura astfel: intalneam o persoana noua, ne simpatizam reciproc, gaseam o multime de puncte comune, pasiuni si interese identice,  aceleasi lucruri care ne deranjau sau pe care le detestam de-a dreptul, acelasi tip de umor, ce mai, simtem ca ne cunoastem dintotdeauna si sesizam o usurinta in a ne impartasi banalitati sau a ne destanui secrete. De obicei nu dura mult. O data cu trecerea timpului magia disparea, iar poleiala aurita care ne imbraca relatia se rupea brusc intr-o zi si oricat am fi incercat s-o tesem la loc, esuam lamentabil.  Descopeream uimita ca in realitate nu avem nimic in comun, ca nu suntem decat doi straini pe care viata i-a adus din greseala pe acelasi drum. Si din acel moment, caile nostre  se desparteau pentru a nu se mai intersecta vreodata. Al doilea scenariu, cel cu final fericit, avea urmatoarea traiectorie: cunoasteam o persoana pe care o antipatizam fara un motiv intemeiat din prima clipa. Pur si simplu nu-mi placea de ea. Evitam sa-i fiu prin preajma si uneori spuneam lucruri rautacioase la adresa ei. Nici ea nu parea prea incantata sa ma vada, sa vorbeasca cu mine. Inevitabil ajungeam la un conflict deschis si puteam jura ca nu vom fi niciodata prietene. Exact aceste persoane pe care intial le-am privit cu reticenta, ba chiar mi-au parut nesuferite, au ajuns sa-mi devina cele mai bune prietene. Pe parcurs ceva se intampla. O chestie banala care ne demonstra cat de multe avem in comun si ne irosim in ura si dispret. O intamplare a vietii ne unea pentru a nu ne mai desparti niciodata.

Nu am cum sa-mi explic aceste intorsaturi de situatie, dar parca de prea multe ori m-am inselat, grabindu-ma sa dau verdicte si sa-mi fac prieteni bazandu-ma pe prima impresie, pe feeling, pe fler si apoi am  regretat amarnic. Probabil asta se intampla pentru ca de cele mai multe ori uitam sa privim dincolo de aparente, vedem doar ce ne convine noua sa vedem, iar cand oamenii isi arata adevarata fata, ramanem consternati si uluiti ca  nu am putut observa si noi asta mai devreme. Uneori cand ne decidem sa deschidem ochii este mult prea tarziu, raul fusese deja produs.

Autor: Nice