Titlu: În necunoștință de cauză

Autor: Amelie Nothomb

Editura Polirom, 2008

Cartea de la care pornesc a fost scrisă pe la începutul anilor ’90. Între timp conflictele culturale s-au mai aplanat, am început să mai învățam unii de la alții și, cel mai important, am învățat să ne înțelegem unii cu alții. O idilă dintre o belgiancă, autoarea însăși, ce vrea să învețe japoneza și un japonez care vrea să învețe franceza (și unde altundeva se poate învața cel mai bine o limbă străină dacă nu în pat?) se transformă într-un fel de duel “demonstrativ” cu regulile și cultura dificile ale uneia din cele mai fascinante țări din istorie. Țară pe care belgianca și-o dorește ca patrie adoptivă, prin urmare mai toate micile conflicte sunt tratate cu înțelegere și blândețe. Dar unele sunt atât de aiuritoare€…de exemplu, elevii și studenții japonezi nu au dreptul să pună întrebări profesorului. Profesorul este tratat cu atâta importanță încât se consideră o impietate să-i pui la îndoială pregătirea (și ce altceva reprezintă o întrebare pusă de un elev, decât că profesorul nu a fost în stare să explice cum trebuie?).

“- Unui sensei nu i se pun întrebări, mă certă profesorul.
– Și dacă nu înțeleg?
– Toată lumea înțelege!”

Te îndrăgostești de un japonez? Foarte bine, atunci japonezul se consideră la un moment dat obligat să te prezinte prietenilor lui. Cum se face lucrul ăsta? Păi îi invită pe toți la masă, el face pe bucătăreasa și tu trebuie să-i întreții€…ei mănâncă și tu trebuie să le vorbești despre una, despre alta. Teoretic, dacă vrei ca totul să iasă ca la carte, trebuie să te interesezi un pic de fiecare în parte și, la masă, ții un monolog care se întinde pe toată durata ospățului. Că nu-ți răspunde nimeni, dar tu trebuie să vorbești!

Într-o perioadă am făcut aikido și am rămas surprins de ordinea și liniștea desăvârșită din sală. Iar în timpul antrenamentului nu aveai voie să vorbești cu nimeni. În cazul în care nu înțelegeai ceva, îl chemai, plin de deferență, pe sensei și îl rugai pe un ton cât se poate de jos să îți explice ce n-ai înțeles.

În 1990 am fost la Paris, prima mea ieșire din țara. Mătușă mea mi-a prezentat colegele de serviciu și…cum să spun?, una din ele făcuse o pasiune pentru mine. Când mi-am întrebat mătușa cu ce am greșit, mi-a răspuns că i-am sărutat mâna. Așa, și?” Pai la noi nu se mai procedează așa de zeci de ani, iar Rebecca (colega în cauză) s-a simțit foarte flatată”. Întâmplarea cu pricina m-a pus într-o situație fără ieșire. Ori de câte ori ne întâlneam, trebuia să îi sărut mână. Și, ori de câte ori o făceam, își dădea ochii pe spate de plăcere de îmi era și teamă să nu cumva să ne surprindă cineva€…

O carte ușurica și simpatică, numai bună pentru sfârșitul vacanței.

Voi€…ați avut probleme cu conflictele culturale?

Un articol de Dragoș FRD