Ei bine da, dupa ce am fost infractor intr-unul din hipermarketurile bucurestene, mai nou, am devenit scorpie pe facebook, si nu oriunde, ci pe cel mai titrat grup de acolo, “Dependent De Fotografie”. Se pare ca nu ma potolesc, imi place sa traiesc periculos, sa creez panica, stres si tensiuni nedorite printre membrii unei comunitati linistite.

Sa fie de vina, oare, simtul umorului ceva mai ciudat din dotare, care in loc sa aduca zambetul pe chipul omului, il crispeaza si il indurereaza profund? Am realizat ca, in loc de amuzanta, deseori am fost catalogata drept malitioasa. De aceea, incerc sa ma abtin de la a face glumite sau simple observatii, chiar si in rarele porniri pe care le am in acest sens. Pentru ca stiu ca omenii sunt sensibili si chiar si atunci cand esti bine intentionat, risti sa fii neinteles, iar persoana respectiva sa perceapa remarcile tale nevinovate drept rautati gratuite. Asa cum a fost cazul zilele trecute…

Inainte de a va relata patania in urma careia am fost incoronata scorpia de serviciu a facebook-ului, mala mujer, mastera cea rea, regina cu inima de piatra, vreau sa clarific un aspect important. Activitatea mea pe facebook e redusa. Mai o poza, mai un link si rar de tot, cand imi atrage ceva atentia in mod deosebit si ma trimite pe culmile extazului, dau un like. Asa s-a intamplat intr-o dupa amiaza cand raza-mi vizuala a fost bombardata cu cateva zeci de imagini senzationale dintr-un colt de paradis, unde nimic nu te lasa indiferent: nici cel mai limpede si albastru ocean, nici cel mai alb nisip sau cele mai spectaculoase stanci, toate alcatuind un cadru de vis. Am dat vreo 10 like-uri la foc automat si, dintr-o data, privirea mi-a fost atrasa de data din coltul fotografiilor care indica, nici mai mult nici mai putin, ziua de…15 iulie 2037. Asta mi s-a parut cireasa de pe tort si foarte amuzata si bine dispusa am lasat un comment la una din poze, comment ce suna cam asa :”2037? Ce sunt astea, amintiri din viitor?” Incurajata de un like primit rapid la inocenta-mi intrebare si de un emoticon zambitor postat de altcineva, am comis o a doua greseala fatala: “acum putem rasufla usurati, sfarsitul lumii e departe”, am adaugat eu sare pe rana. Daca prima data autoarea pozelor nu s-a sesizat, a doua oara nu a mai rezistat si m-a chestionat: “de ce esti rea”, neuitand sa puna la final si vreo opt semne de intrebare, dovada clara ca uluiala ei atinsese apogeul. Atitudinea mea devenise de netolerat!

Intrebarea ce ma framanta inca din adolescenta este urmatoarea: suntem ceea ce cred si ce spun ceilalti despre noi? Pentru ca daca eu sunt discreta si rezervata (aparent o calitate, un lucru pozitiv) ceilalti ma vor considera si decreta secretoasa si misterioasa (deci vor transforma calitatile mele in defecte). Daca eu sunt mai timida si mai linistita, ceilalti ma vor socoti si cataloga o fitoasa si o increzuta. Sau, si mai rau, o prostuta manevrabila. Daca eu voi insista sa raman corecta si serioasa, ceilalti ma vor trata ca pe o tipa banala, plictisitoare si, cel mai grav, o inadaptata.

Voi va simtiti (uneori) neintelesi de cei din jur sau lumea va percepe exact asa cum sunteti de fapt? Suntem ceea ce cred ceilalti despre noi?

Nu stiu altii cum sunt, dar eu as putea sa stau ore in sir fara sa ma misc, fara sa respir, fara sa beau sau sa mananc, pe blog. Acum patru ani mi-am gasit o activitate care mi se potrivea perfect, care ma fascineaza si captiveaza si azi la cote maxime. Am nevoie de blogging ca de aer pentru ca e singura mea metoda de relaxare totala. Veneam epuizata psihic de la munca, incapabila sa fac ceva prin casa, de multe ori nervoasa, dezamagita, iritata, nu suportam sa mai aud nimic, si cel mai mic zgomot ma deranja, nu simteam nevoia sa vad si sa vorbesc cu nimeni, vroiam sa fiu doar eu cu mine, in sfarsit singura. Si ce te poate deconecta mai bine decat scrisul pe blog? O activitate aproape deloc solicitanta, care presupune doar un usor, dar placut efort intelectual. Odata pasul facut in mirifica lume internauta, in coltisorul meu de paradis, cum imi place sa-mi alint blogosfera, reusesc sa ma calmez si detasez instant de toate problemele din viata de zi cu zi. Pana si lacrimile de dor mi se usuca pe obraz, convulsiile de la job se pierd in negura uitarii, iar dimensiunea microscopica a salariului imi pare dintr-o data irelevanta. Ar fi culmea sa nu accept ca sunt posedata de demonul internet, ca a pus stapanire pe gandurile mele, pe vointa mea, pe intreaga mea fiinta. M-a inrobit si nu am gasit inca antidot. Primul lucru pe care-l fac dimineata este sa deschid calculatorul, la job, din pacate ( sau din  fericire), nu am cum sa intru in contact cu lumea virtuala decat extrem de rar, iar cand ajung  acasa, primul meu gand se indreapta tot catre el. Catre voi… Uneori obosesc, ma plictisesc si abandonez totul pentru o perioada, dar nu rezist prea mult pentru ca pasiunea si curiozitatea sunt mai puternice. Ma declar invinsa si cedez ispitei, drogului. Un calcul estimativ imi da de gandit:  10 din cele 24 de ore ale unei zile le pierd pe net.

Voi cate ore petreceti pe zi la calculator? Dar in blogosfera?