Acum, ca tot am ajuns blogger mare, imi ramane un singur lucru de facut: sa ma retrag in glorie. Conform unor domni trecuti de prima tinerete, pe care i-am auzit intamplator vineri in parc, discutand pe o banca, numai prostii si disperatii se agata cu dintii de activitatea care i-a propulsat in varf chiar daca vad ca lucrurile nu mai merg ca altadata, ca mai degraba involueaza decat evolueaza. Intr-un cuvant, ca nu mai sunt ce au fost candva. Si eu m-am gandit deseori la acest subiect, dar nu am putut ajunge la o concluzie, cum ar trebui sa procedeze un artist (care poate fi cantaret, balerin, sculptor, pictor, scriitor) sau un sportiv (fie ca este fotbalist, atlet, gimnast), sa se retraga in momentul cand cariera sa atinge apogeul, cand lumea il adora, cand castiga foarte multi bani, cand devine celebru, iar numele lui este pe buzele tuturor sau cand timpul trece peste el, isi pierde inspiratia (daca e artist), forma (daca e sportiv), cand observa ca randamentul sau scade pe zi ce trece iar succesul sau a apus demult? Pentru ca in prima situatie ar avea numai de castigat, daca esti pe val si iti anunti retragerea cu surle si trambite, atunci lumea te va regreta o eternitate, in schimb, daca te incapatanezi sa ramai pana la sfarsit, oamenii se vor intreba: dar asta nu mai pleaca odata, nu vede ca nu mai poate, ca e terminat? Si, inevitabil, te vor eticheta drept penibil. Si, poate ca nimic nu e mai dureros decat sa vezi ca nu mai reprezinti nimic acolo unde candva erai totul.

Ce ar trebui sa faca cineva al carui blog a atins maximum la sfarsitul lui 2010 si inceputul lui 2011, care abia mai respira in 2012 cand google-ul s-a hotarat sa-l penalizeze  drastic, cand anticipeaza regresul, cand vede ca e pe cale sa ramana singur?

De ce oamenii nu pot spune stop atunci cand simt ca daca ar continua lucrurile s-ar agrava, s-ar deteriora si oricum si-ar afla sfarsitul? De ce ne lipseste curajul, barbatia, demnitatea? Cum ne gasim puterea de a spune de maine gata, de a pune piciorul in prag? De ce asteptam umilinta, suferinta, chinul fara sa luam masurile necesare cand inca mai e timp? Si acest lucru este valabil si pentru relatiile de cuplu, nu doar pentru cariera, afaceri, pasiuni.