Nu mai stiu cum am ajuns aici, dar nu are nicio importanta. Ma aflu pe malul unui lac de munte, iar din fundal se aude o muzica reggae divina. Apa e cristalina si nu ma mai satur privind-o. Drept in fata mea, dincolo de lac, este un munte cu vârful plin de zapada. In stânga si in dreapta lacului – paduri de brazi. Si, mai in dreapta, un râu de lapte, unul de miere, unul de vin rosu si unul de vin alb se varsa in lac, prin intermediul unor cascade minunate. Cerul e senin si imi e tocmai bine. Ma intind lenes pe iarba verde si catifelata…nici urma de gâze enervante…si exact atunci apare din cascada de lapte o negresa. Are trupul zvelt, buzele carnoase, picioarele lungi si drepte, sâni rotunzi si tari, un abdomen sculptural si ochi albastri. Sau verzi, intotdeauna am incurcat….Parul ca abanosul ii ajunge pâna la soldurile fermecatoare. Si e goala, bineinteles. Ma apuca un tremur de placere. Se aseaza lânga mine si facem cunostinta. O cheama Consuela. O intreb unde suntem. In Rai, fireste. In Raiul meu in care voi sta o eternitate. Si ea cine e? Ingerul meu insotitor, nu mi-am dorit eu asa ceva? Hmmm…nu tin minte  ca  o negresa cu ochi albastri si cu nume de telenovela sa-mi fi bântuit imaginatia, dar cine sunt eu sa stiu ce mi-am dorit si ce nu? O sorb din priviri pe Consuela. Arata extraordinar si nu ma intreb care o fi Raiul ei, conteaza ca ea e in al meu!

Si a fost ziua intâi.

Stau cu orele sub cascada de vin alb. E demi-dulce, exact cum imi place mie! Observ cum Consuela aseaza masa si ma duc la ea. Ce avem de mâncare? Banane, mere, ciorba de burta, sarmale cu mamaliguta si curmale. Ma uit cu precautie la curmale. Oare si pe astea mi le-am dorit? In fine, se pare ca fac parte din meniul “oficial”. Stând pe iarba si admirând peisajul, abia acum observ ca in spatele meu e un perete imens, albastru, cu o usa. O intreb pe Consuela ce e cu usa aia, unde duce. Imi spune ca n-are rost sa-mi bat capul cu asta si sa nu ma mai gândesc la asa ceva. La urma-urmei, nu am aici tot ce-mi doresc?

Parca ceva-ceva nu e in regula. Nu mai e nimeni? Nu, imi raspunde Consuela. Aici suntem numai noi doi, oare nu asta ti-ai dorit? Sa fii singur si linistit? La care Raiul m-a adaugat pe mine ca bonus. Da? Auzisem ca in alte Raiuri ar fi 40 de fecioare pentru un singur barbat….Consuela zâmbeste jucaus si imi spune ca aici nu e cazul, asta e ideea, o femeie si un barbat impreuna, nu? Numai doi… Si sa nu-mi fac griji, ca ea face cât 40. Mda, pare logic si n-am de ce sa ma plâng. Consuela e minunata! Spre amurg am inotat in lac, e o inotatoare desavârsita. Am ajuns la o insulita, am facut amor sub un palmier si ne-am odihnit un pic inainte de a ne intoarce.

Si a fost ziua a doua.

Azi vom dansa. Salsa, merengue, rumba, tangou, cha cha cha. Ah, tocmai bine, muzica reggae care se aude non-stop  incepuse sa ma cam sâcâie. Am intrebat-o pe Consuela daca se poate schimba si mi-a zis ca nu, nu mi-am dorit eu sa ascult reggae tot timpul? Bine ca in sfârsit vom asculta altceva!

Dupa dansuri mergem pe malul râului cu vin rosu si facem dragoste indelung sub un mar, dupa care stam imbratisati multa vreme. Dau sa intind mâna sa iau un fruct, dar brusc am o revelatie. Nu cumva asta e … acel pom? Consuela râde cu pofta si-mi face semn ca pot sa iau; nu e acel pom. Ce dinti frumosi are! Ah, e incredibil de apetisanta! Mai ales ca spre seara ne-am jucat in râul cu miere…

Si a fost ziua a treia.

Azi ar fi trebuit sa cântam la mandolina pe nori pufosi. Dar nu sunt nori….ciudat, nu ma asteptam sa existe asemenea defecte in Rai. In sfârsit, având in vedere ca e Raiul meu…Mergem prin padurea de brazi catre munte. Mirosul de cetina ma incânta. E o racoare placuta. Imi amintesc de ceva si o intreb pe Consuela: oare cum o mai arata Bucurestiul? Consuela consulta rapid agenda. Hmmmm…curios, nu observasem ca are o agenda. Oare unde si-o tine?!? Ei bine…nu se poate sa mai stiu ceva de Bucuresti. L-am parasit pentru totdeauna si asta e, nu voi primi niciun fel de informatie din punctul asta de vedere. Nu asta mi-am dorit? Ba da, aici are dreptate…totusi, nu stiu din ce motiv, raspunsul ei ma intristeaza suficient incât sa-mi dispara pentru o perioada din urechi porcaria aia de reggae.

Ajungem in vârf, ne hârjonim un pic si ne batem cu zapada. In departare pot vedea marea. Chiar, nu mergem la mare? Nu, nu se poate. Eu mi-am dorit intotdeauna un lac de munte, nu marea, remember? De data asta sunt sigur ca ceva nu e in regula, nu tin minte sa fi zis ca nu mai vreau la mare, ci ca refuz un anumit litoral. Consuela zâmbeste aratându-si din nou dantura perfecta. Imi spune ca, poate, n-am renuntat in mod constient la mare, dar in mod sigur am facut-o subconstient. Iar cand subconstientul si constientul se razboiesc, intotdeauna câstig de cauza are subconstientul.

Aha. Subconstientul deci…Nu conteaza. Bine c-o am pe Consuela! E minunata, fir-ar sa fie…Când ne intoarcem ma duc sa ma imbaiez in râul de vin rosu. Sper sa fie doar o parere…nu cumva incepe sa devina cam acru?

Si a fost ziua a patra.

Azi sunt nori albi, pufosi si, prin urmare, mergem pe ei sa cântam la mandolina. Adica….ea cânta si eu o ascult. Mda….muzica ar fi fost foarte interesanta daca ar fi tinut o ora, hai doua….dar douasprezece?? Douasprezece ore de zdranganeala stupida? Cica asa e programul…asta e, ea e inger, asta face, nu? Sunt insa fericit ca va urma iar o partida de amor si ma voi detensiona, Consuela e incredibil de priceputa, imi face masaj mereu dupa, desi uneori cam exagereaza…. Apoi ma duc iar sa beau din râu. Din cel cu vin alb, pentru ca ala cu vin rosu s-a acrit de tot.  Iar asta cu vin alb parca incepe sa se aciduleze.

Si a fost ziua a cincea.

O oarecare stare de satietate generala incepe sa ma cam agaseze. Cu chiu, cu vai, sorb din vinul alb care parca da in clocot, pentru ca de borsul ala rosu nu mai am curaj sa ma apropii. Ma uit la Consuela, mi se pare mie sau a inceput sa se ingrase? Bine ar fi daca ar pune ceva pe ea, un costum de baie macar, o rochie vaporoasa….Si de ce nu intelege ca vreau sa fiu lasat in pace, ma tot terorizeaza cu amorul si cu dansul, ce e asa disperata, ca doar avem o eternitate la dispozitie?!?!  Dar mi-e teama s-o intreb, ca iar o sa ma ia cu subconstientul si cu “nu asta ti-ai dorit?”. Azi toata ziua n-am facut decât sa ma ascund de ea.

Ma uit din ce in ce mai insistent catre usa. Oare ce-o fi acolo?

Si a fost ziua a sasea.

Imi iau inima in dinti si ma apropii de usa. E inchisa. Bat in ea. Se deschide, iar in prag apare un batrânel cu privirea severa, cu o barba alba si lunga, care tine in mâna un manunchi de chei imense. Cred ca stiu cine e…Ii spun abia soptit, sa n-o trezesc pe Consuela:

– Sfinte Petru….n-as putea sa merg putin in Iad?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GWwrPGDq45E&feature=related]

Motto:  Reporter: „How did you find America, John?”

John: „Turn left at Greenland”

Un articol „3 in 1”

1. Explicatia motto-ului.

Dialogul cu pricina l-am auzit pentru prima data reprodus de Florian Pittis la „Poezia muzicii tinere”, in urma cu multi ani. Când componentii grupului Beatles au ajuns prima data in America, in 1964, au fost perceputi de reporterii locali ca niste pustani si, intr-un acces paternalist, reporterii cu pricina au simtit nevoia sa ii mângâie usor pe crestet (cum ar veni) si sa le puna intrebari tâmpite. Numai ca nu stiau cu cine au de-a face….Si ceilalti (Paul, Ringo, George) au dat raspunsuri ironice, dar ne indepartam de subiect. Raspunsul din motto apartine lui John Lennon si pentru mine are doua semnificatii. Prima e apropiata de sintagma „oul lui Columb” si inseamna sa faci un lucru pe care oricine il poate face, dar exista un numar infim de oameni carora le trece prin cap asa ceva. Sau care au curaj pentru asa ceva. Iar a doua – cum sa dai un raspuns ironic, scurt si spumos unei intrebari care se vrea smechera. In cazul acestui articol ne vom ocupa de prima semnificatie – „just do it”.

2. Preambul

Acum ceva vreme eram la un party in casa unei prietene, Ofelia. Motivul teoretic era ziua sotului ei, dar la Ofelia nu era nevoie de motive; tot timpul era câte un party, mereu avea tot felul de prieteni in jurul ei. La un moment dat se deschide usa si apare un grup mai aparte: 3 baieti si o fata. Era vara. Fata era blonda, imbracata in niste pantaloni strâmti albi (cred ca de in) si o bluza alba. Purta sandale. Iar ochii….multa vreme mi-a fost greu sa-i uit, desi atunci i-am vazut prima si ultima data. Un cenusiu-albastru metalic, de obersturmbannführer  SS. Efectiv simteai ca-ti ard retina daca-i priveai in mod direct, ba chiar iti aparea din senin un gust metalic. S-au asezat discret intr-un colt si au inceput sa povesteasca de-ale lor. La un moment dat, intâmplator, m-am asezat lânga ei. Grupul dadea dovada de o coeziune interna foarte puternica, dar de nedefinit. Nimeni nu parea sa aiba in mod clar vreo legatura diferita, intre ei domnea o buna intelegere omogena si ingrozitor de nefireasca. Iar fata…fata nu parea sa apartina vreunuia din ei in mod cert. Era una de-a lor si o tratau ca atare. Erau practicanti de sporturi pe care le-am putea cataloga ciudate, faceau parasutism, diving….nu e asa simplu. Si n-o faceau din când in când, asta era modul lor de viata. Ea era singura dintre ei care mai avea o experienta in plus la activ: mersese cu picioarele goale pe carbuni incinsi. Firma la care lucra pregatise un fel de team building care includea si aceasta proba iar ea, impreuna cu foarte putini colegi, se oferisera sa faca acest act de curaj. Restul colegilor, oripilati, n-au facut altceva decât sa priveasca de la minimum 10 metri distanta. Instantaneu m-am uitat la picioarele ei. Imi era cu neputinta sa cred ca niste picioare atât de mici, delicate si perfecte, cu unghiile pictate de natura intr-un roz atât de copilaresc, au putut fi supuse unui asemenea supliciu fara nicio urma vizibila. La un moment dat a inceput un blues. Reusind sa-mi depasesc timiditatea, am invitat-o la dans. A acceptat. Nicio tensiune. Se misca perfect. Am intrebat-o daca e adevarat ce a povestit, daca a mers pe carbuni aprinsi. Da, desigur, dar nu e nicio filozofie, „just do it”. Bine, dar…a facut vreo pregatire psihologica inainte? A alergat pe carbuni sau s-a deplasat lent? Erau chiar incandescenti carbunii? Uite ce, mi-a spus, in felul asta n-ai sa reusesti niciodata. Pui prea multe intrebari. Evident, observatia cu pricina mi-a turnat plumb in picioare. Vezi ca nu esti pe ritm, m-a taxat la un moment dat, ceea ce m-a derutat si mai mult; nici nu stiam ca trebuie sa am un ritm, era un blues! Sau nu era blues?!?!? Am asteptat finalul izbavitor cu o dorinta mai mare decât a unui boxer in corzi.

La fel de nebagat in seama cum venise, grupul a plecat dupa putina vreme. Am intrebat-o pe Ofelia cine sunt. A!, niste prieteni de-ai mei. Niste ciudati, stii cum sunt toti prietenii mei…Stiam. Ca doar si eu eram un prieten de-al Ofeliei….

Vremea a trecut. La un moment dat insa mi-am amintit de ideea cu carbunii aprinsi. Am intrebat-o pe Ofelia pe unde mai sunt prietenii ei. Nu puteau fi contactati. Faceau alpinism pe undeva prin Africa….Dupa inca o perioada, toate contactele disparusera. Nu mai puteau fi gasiti.

3. Si ca sa fim totusi on-topic,

Ei bine, pâna in acest moment n-am reusit sa merg pe carbuni aprinsi. Dar am incercat sa contactez persoane care au facut-o si n-am reusit nici asta. Parca au intrat cu totii in pamânt.

Intr-un articol precedent imi manifestasem incântarea pe care am avut-o atunci când am observat ca, interesat fiind de un subiect, Universul „comploteaza” sa-ti aduca informatiile.

Nu si de data asta.

Omul se naste de la mama natura cu doua frici, mari si late: frica de inaltime si frica de zgomot. Celelalte frici, printre care si frica de foc, sunt induse fie prin experienta directa, fie prin mesajele repetate ale parintilor care reusesc sa-ti patrunda in subconstient. Dar in majoritatea covârsitoare a cazurilor e vorba de experienta directa, pentru ca imi e greu sa cred ca exista vreo persoana care sa nu se fi ars intr-un mod mai mult sau mai putin neplacut.

Cu toate ca fricile initiale „se vindeca” destul de repede (mai putin cazurile relativ patologice), una din cele mai acerbe frici ramâne cea legata de foc. Si totusi exista oameni care forteaza limitele si in acest caz. De la incercari (sa le zicem) soft precum cele de la team-building, pâna la experienta „hard” a calugarului budist Thich Quang, anumiti indivizi vor sa demonstreze ca si aceasta frica poate fi invinsa. Ce-i impinge oare sa faca acest lucru (evident, vorbim aici de experiente autoimpuse)? Si cum se explica ceea ce se intâmpla atunci când mergi pe carbuni incinsi? E vorba de mult laudata si neinteleasa „gândire pozitiva” sau e vorba de o explicatie 100% stiintifica? De ce unii din „temerari” se ard si altii nu? E ceva care are legatura cu modul de gândire sau exista o explicatie de natura fizica?

Trebuie sa mentionez ca n-am gasit o opinie „asa si-asa”. Taberele ori se ignora reciproc, ori se persifleaza.

Sa dam cuvântul unora din cei care au studiat problema. Si incercam sa luam exemple din ambele parti, pentru o mai justa judecata.

In „Biologia credintei”, Bruce Lipton e convins: energia gândurilor sta la baza faptului ca poti merge pe carbuni incinsi fara sa te arzi. „Gândurile – energia mintii – influenteaza direct modul in care creierul fizic controleaza fiziologia corpului”. Cei care isi directioneaza gândurile in mod corect nu se ard, iar „ezitantii’ se ard. Bruce da si un citat relevant din Henry Ford: „Daca crezi ca poti, sau daca crezi ca nu poti….ai dreptate”.

Intreaga carte a lui Bruce, perfect argumentata in mod logic, converge catre suprematia energiei (deci a gândului) asupra materiei (deci a corpului). Mecanismele de semnalizare energetica – zice el – sunt de o suta de ori mai eficiente in transmiterea informatiei din mediu decât semnalele fizice, cum ar fi neurotransmitatorii.  In plus…daca stii cum sa gândesti, atunci se formeaza un strat energetic protector intre corp si mediu care te fereste de riscul arsurilor.

Bruce Lipton nu vorbeste din proprie experienta in legatura cu mersul pe carbuni incinsi, ci din a altora.

„Aiureli!”, sare Michael Shermer din „De ce cred oamenii in bazaconii”. Gândurile n-au nicio treaba, e vorba de un fenomen pur fizic si destul de simplu (am observat in mai multe rânduri asta, se tot accentueaza faptul ca toate explicatiile sunt „simple”, pentru a lua cât mai mult in derâdere „adversarul”, pe principiul „pai astia nu sunt in stare nici macar sa inteleaga chestii elementare, ce pretentii sa mai avem de la ei?”). In seara zilei de 16 mai 1996 el chiar a facut-o, a calcat cu picioarele goale pe carbuni incinsi in cadrul unei emisiuni. Inainte de asta primise insa asigurari de la Bernard Leikind, specialist in fizica plasmei (care si el a mers cu picioarele goale pe carbuni incinsi) ca nu are ce sa i se intâmple, chiar daca temperatura in mijlocul carbunilor e de 400 de grade Celsius (dar se poate ajunge si la 1.000 grade Celsius). De ce? Carbunii au o conductivitate termica relativ scazuta si, daca parcurgi distanta suficient de repede (el a parcurs-o in 3 secunde), nu patesti nimic. De când incepi si pâna la final trebuie sa fii in permanenta miscare. E ca si in cazul unei prajituri in forma de metal abia scoasa din cuptor – daca atingi prajitura, care are conductivitate scazuta, nu te arzi; daca atingi forma de metal insa….

O alta explicatie stiintifica are la baza stratul izolator dintre corp si carbune produs de efectul Leidenfrost (mai multe aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Leidenfrost_effect). Apoi, trebuie avut grija cum e facut „patul de carbuni”. In principiu, inainte de experiment, carbunii sunt acoperiti cu cenusa (iar cenusa e un izolator termic). In plus, carbunii au forma neregulata, contactul cu talpa facându-se pe o suprafata mica.

Deci Michael a facut-o fara sa psalmodieze, fara sa mediteze si fara alte chestii de genul acesta intrucât, zice el si o tot repeta, mersul pe carbuni incinsi n-are legatura cu puterea mintii.

„Just do it”

DAR – ma intreb si va intreb – faptul ca reusesti sa depasesti o asemenea bariera psihologica si risti sa-ti infrunti una din cele mai grozave temeri, nu e suficient sa se numeasca „gândire pozitiva”? Adica de ce trebuie persiflat un asemenea act de vointa doar pentru ca poate fi explicat, eventual, prin „fizica simpla”? De ce trebuie ironizat cineva doar pentru ca abordeaza aceeasi problema pe alta cale? Ce a facut Bernard cu Michael nu e tot un fel de „pregatire psihologica”, asa cum fac instructorii cu elevii lor atunci când le vorbesc de puterea gândirii pozitive? Ar mai fi mers Michael pe carbuni incinsi daca Bernard nu i-ar fi explicat „pe limba lui” cum stau lucrurile? Ma indoiesc!

Sa-l lasam pe Michael Shermer sa ne explice el cum e cu fachirii si team-building-urile. O experienta insa ca a lui Thich Quang n-are cum s-o explice prin niciun fel de fizica, fie ea simpla sau complicata.

0 Concluzii

Dupa cum vedeti, acest articol e compus din mai multe parti, astfel incât sa vorbiti on-topic aproape indiferent de subiect. Despre muzica. Despre petreceri. Despre sporturi extreme. Adica despre orice sport, având in vedere ca, in lumea de azi, trecerea pe zebra, pe verde, a ajuns un fel de sport extrem. Sau….puteti sa alegeti sa nu vorbiti deloc.

Dar mi-ar placea sa stiu daca a existat in viata voastra un anume eveniment care v-a marcat. Ceva ce erati convinsi ca nu puteti face si pâna la urma ati facut.

Fire Walk with Me (Questions In a World of Blue)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zCV_kTjuguQ]

Autor: Dragos