Autor: Amanda Ripley

Editura House of Guides, 2008

Partea a doua. Cum reactionam sau „Fii mai serios, ca mie n-are cum sa mi se intâmple asa ceva”.

Motto: „Chemati-l in ajutor pe Dumnezeu, dar fugiti din calea avalansei”

Doua atitudini generale ne fac sa ne estompam teama de a intâmpina un dezastru. Prima e „mie n-are cum sa mi se intâmple”, iar a doua: si, daca se intâmpla, asta e! Cocotati pe aceasta axa pozitivo-fatalista incercam sa trecem prin viata. De aceea nici nu prea ne intereseaza masurile de prevenire sau protectie. Desigur, suntem (sau ar trebui sa fim) suficient de constienti incât sa nu lasam aragazul aprins atunci când plecam de acasa sau sa nu trecem pe rosu când ne aflam pe strada (desi s-au mai vazut cazuri), dar câti din noi am fost cu adevarat atenti la ce ne zice stewardesa, inainte de decolarea avionului, sau am citit pliantele cu instructiuni in legatura cu modul in care trebuie sa actionam in caz de…ceva? Câti din noi, si ma refer aici la cei care sunt angajati in primul rând, am facut urechea pâlnie când ni s-a vorbit de paza contra incendiilor sau de protectia muncii, daca ni s-a vorbit? Câti din noi stim sa folosim trusa de prim-ajutor din automobil, asta in caz ca o avem si se afla in buna stare? Cu exceptia câtorva cazuri putine si specifice, si e vorba aici de cei care lucreaza in medii cu adevarat periculoase (unde, daca nu esti atent, mori in secunda 2) sau care, prin natura meseriei, trebuie sa fie pregatiti pentru prevenirea concreta a vreunei calamitati, pe restul lumii n-o prea  intereseaza. I se rupe! Pietoni care dorm mergând, soferi care dorm conducând, asta e realitatea care ne inconjoara. La intrarea in banci dam de paznici buimaci, somnorosi si burtosi, care sunt mai degraba baieti de serviciu ai functionarelor bancii decât paznici. „Fa-mi si mie o copie dupa buletinul asta” sau „du-te si ia-mi si mie niste tigari, te rog”, cam asta stiu sa faca cel mai bine protectorii bancii. La urma urmei…cine ar putea prada o banca in ziua de azi, la noi, ca n-are nici macar unde sa parcheze masina? Meseria de paznic e una extrem de dificila, pentru ca trebuie sa fii tot timpul in alerta, si e foarte grav ca in aceste posturi sunt angajati niste târâie brâie cu o atitudine gen „je m’en fiche”. O plictiseala si un sictir generale se lasa peste simturile noastre, care ar trebui sa fie cele mai ascutite, sau peste cei care ar trebui sa reactioneze primii daca se intâmpla ceva.  Ne agitam o perioada atunci când mai explodeaza câte un camion cu azotat de amoniu, la vreo inundatie sau când ia foc vreo maternitate, atunci când apar la televizor indivizi desprinsi parca din „comediile sexy” ale anilor `70-`80, tipi mustaciosi, falcosi si neingrijiti, cu denumiri ciudate, cum ar fi „inspector-sef protectia muncii Bucuresti” sau alte asemenea, dupa care…ne trece si ne culcam la loc.

Cu câteva exceptii laudabile (Israel si Japonia printre altele, unde reactia natiunii la pericolul iminent a fost sadita si ingrijita cu nadejde timp de generatii), lucrurile nu stau mai bine nici prin alte parti. Asta pentru ca supravietuirea si interventia in caz de dezastre se considera a fi in mod exclusiv apanajul câtorva initiati, care trebuie sa ajute dupa ce problema a trecut, sa poata salva ce mai e de salvat. Nimeni nu pare interesat cu adevarat in a educa modul de comportament al primelor victime potentiale, si anume oamenii obisnuiti. Alarmele care se mai organizeaza ocazional pe la diferite institutii sau locuri publice sunt de fapt motive de chermeze, discutii si bârfe, fara nicio implicare relevanta in actiunea organizata, considerata din capul locului o pierdere de timp. Consecintele neimplicarii s-au vazut cu adevarat in cazul teribilelor atentate de la 11 septembrie 2001. Oameni care nu stiau unde sunt scarile, „ofiteri de pompieri voluntari” care nici macar nu si-au amintit ca sunt asa ceva si habar n-aveau ce trebuie sa faca. Instructiunile li se evaporasera din minte.

De aceea e foarte important ca, atunci când se intâmpla câte un dezastru, din toata lumea asta de somnambuli apare cineva mai cu capul pe umeri, cu spirit de initiativa, care organizeaza restul turmei. Pentru ca da!, asta este concluzia la care s-a ajuns, atunci când sunt speriati, oamenii reactioneaza exact ca niste oi, urmând un lider care pare mai hotarât si care pare ca stie incotro se indreapta. Uneori, alaturi de acest lider apare un vice, responsabil cu mentinerea unei oarecare ordini. Si inca ceva interesant si ciudat in acelasi timp. In prima faza a dezastrului, când inca nu constientizeaza cu adevarat cu ce au de-a face, sau chiar si dupa aia, oamenii sunt amabili unii cu altii, mai amabili decât in viata de zi cu zi, si incearca sa se ajute reciproc (asta am observat si eu in timpul Revolutiei, când, in perioada 22-25 decembrie, au fost o pace si o intrajutorare quasi-generale). Fiecare incearca sa faca ce poate pentru binele celuilalt. In prima linie se afla medicii si cei care au o oarecare pregatire specifica.

Si totusi, aceste aspecte nu trebuie neglijate. Trebuie luate foarte in serios, pentru ca, zilnic, trecem pe lânga o serie de dezastre potentiale. Un exemplu. Paul Heck, in vârsta de 65 de ani (la data de 27 martie 1977) se afla intr-un avion Pan Am 747, impreuna cu sotia, si astepta sa decoleze din Tenerife, când un avion nemtesc, KLM, s-a prabusit peste primul. Cei din KLM au murit toti. Din cei 396 de oameni din Pan Am, au murit 326. Dar Paul si sotia sa s-au aflat printre supravietuitori. Ce a facut Paul in timp ce astepta avionul, imbarcarea, decolarea si cum a trecut el peste toate aceste aspecte plictisitoare anterioare decolarii? Pai s-a uitat peste planul de evacuare, peste instructiuni, s-a plimbat prin avion si a ochit cele mai apropiate iesiri. Din plictiseala si din cauza faptului ca in copilarie fusese surprins de un incendiu intr-un teatru si de atunci a ramas cu fixul asta, sa gaseasca mereu cele mai apropiate iesiri dintr-un loc necunoscut. In momentul impactului si-a desfacut centura, si-a luat de-o aripa sotia traumatizata si au zbughit-o pe pe cea mai apropiata iesire, fara sa astepte sa-i spuna cineva.

Care e „traiectoria supravietuirii” in caz de dezastru?

–      Prima faza e cea a negarii. „Asa ceva nu mi se poate intâmpla, nu e adevarat, e un cosmar”.  Durata acestei faze depinde de modul in care evaluam riscul si are implicatii serioase asupra urmatorilor pasi.

–      A doua faza e cea a dezbaterii. Ce facem, totusi? In general ne apuca frica, dar inca nu este foarte rau. Daca stim cum sa o directionam, frica ne poate mobiliza si, la limita, se poate transforma chiar in curaj. Ea e rotita vigilentei in mecanismul vietii. Totul e sa nu puna stapânire absoluta pe noi. Sa nu paralizam. Desi…si paralizia („sa faci pe mortul”) s-a dovedit a fi o cale onorabila de scapare in anumite cazuri. Mecanismele fricii, panicii si paraliziei sunt foarte bine disecate in carte.

–      A treia faza e momentul decisiv. Trebuie sa actionam. Cum o facem? Asta e greu de spus, pentru ca in unele cazuri s-a dovedit ca nici macar experienta altor dezastre nu e intotdeauna un sfatuitor bun. Fiecare dezastru are particularitatile lui, iar atitudinea relaxata de tipul „am mai trecut prin asa ceva, stiu cu ce se manânca” nu e chiar teribil de inteligenta. Chiar daca exista niste sfaturi generale „ce sa facem in caz de…”, pe care, sa zicem, ni le insusim, pâna la urma tot nu stii cum vei actiona decât aflându-te in mijlocul evenimentelor.

Cartea Amandei este plina de exemple, de dezbateri cu psihologi si de discutii cu participanti, cu sau fara voia lor, la tot felul de catastrofe. Este scrisa delicat, intr-un stil accesibil oricui si, ceea ce eu apreciez in mod deosebit la o carte, se fereste de concluzii categorice. Amanda ii lasa pe specialisti sau actori sa-si spuna cuvântul si ea nu face decât sa imbine diferitele parti intr-un tot unitar.

Voi ati trecut printr-un dezastru? Daca da, cum ati reactionat? Daca nu, cum credeti ca ati reactiona, de exemplu, in cazul unui cutremur? Intreb asta pentru ca am sentimentul ca lumea nu prea ia in serios posibilitatea unui cutremur major, dar care sigur va veni.

Mie  mi s-a intâmplat. Am „prins” cutremurul din 4 martie 1977 si, desi pe atunci eram copil si a trecut atâta amar de vreme, simt si acum frisoane când ma gândesc. Stateam la bloc in Balta Alba, ma jucam cu fratele meu suficient de hard incât sa nu simtim ditamai zgâltiala, dar am fost intrerupti din zbenguiala de parinti, care ne-au scos urgent pe scari – stateam la etajul 8 – si am inceput sa coborâm (abia dupa multa vreme am aflat ca este cea mai proasta decizie). Am avut noroc. Blocul nostru nu a cazut. Fiindu-ne frica sa urcam in apartament, am mers spre casa bunicilor si am ramas inmarmuriti de ce am vazut in centru. Blocul in care statea Toma Caragiu cazuse. Toma saracul nu a reusit sa iasa in timp util din bloc, dar vizualizez si acum masa din sufragerie care se vedea prin peretele cazut. Ramasese intacta, iar sticla si paharele de vin inca erau acolo. Intregi.

Creedence Clearwater Revival. Bad moon rising…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4YlTUDnsWMo&feature=related]

–

Autor: Amanda Ripley

–

Editura House of Guides, 2008

–

Prima parte. Omul sfinteste locul.

Probabil ca v-ati obisnuit. Asa-zisle mele „recenzii” nu sunt chiar recenzii adevarate. Incerc doar sa extrag niste idei care mi se par interesante, pe baza carora, eventual, sa putem discuta.

Avem o presa fericita. Nu trebuie sa caute prea departe, ea stie mereu cine e de vina. Daca explodeaza un vulcan in Papua Noua Guinee, daca intra vreun tântar din vestul (sau estul?) Nilului in România, daca se intâmpla un incendiu la o maternitate sau daca pica o bordura dintr-un trotuar, in mod categoric vinovatul principal e chiriasul de la Cotroceni, cu tot cu bocii care-l inconjoara (pe politicienii contras nu-i punem la socoteala; in fond, e de datoria politicienilor sa se sfâsie intre ei).

Ei bine…am sa va dau o veste „buna”: incompetenti si rauvoitori se gasesc peste tot in lume in posturi cheie. Un exemplu graitor este dezastrul produs de uraganul Katrina in august 2005. Desi se stia exact când, unde si in ce fel va lovi, in acest mod factorul „surpriza” fiind exclus total, autoritatile nu au luat masurile care s-ar fi impus, fiind responsabile direct de moartea a aproape 2.000 de oameni si distrugeri de aproape 81 de miliarde de dolari americani (la valoarea din 2005). Primarul a intârziat cu doua zile ordinul de evacuare obligatorie a orasului New Orleans deoarece consilierii lui juridici n-au gasit o solutie adecvata la problema „dar oare comerciantii nu vor da in judecata primaria pentru pagubele produse din cauza evacuarii premeditate a populatiei?”. Ca o ironie, orasul oricum a fost dat in judecata dupa trecerea uraganului. In plus, ca sa stiti, in cadrul departamentului federal care se ocupa cu evacuarile in situatii de urgenta nu exista niciun psiholog!

In Arabia Saudita lucrurile sunt si mai simple. Pâna in 2007 se intâmpla, din cauza aglomeratiei si proastei organizari, aproape an de an un carnagiu cu final asteptat cu ocazia pelerinajului de hajj, pelerinaj pe care orice musulman e dator sa-l faca o data in viata. In 1990 au murit 1.426 de oameni. Cum „explicau” autoritatile evenimentele? Pai a fost vointa lui Allah ca acei oameni sa moara. Si, daca n-ar fi murit acum si aici, ar fi murit altadata si in alt loc. Dar asa…cu siguranta vor ajunge in Rai, intrucât orice musulman care moare in timpul pelerinajului ajunge in Rai. Scurt si la obiect!

Ce ar putea face oamenii obisnuiti când au de-a face cu asemenea monumente de prostie coplesitoare? Exista un proverb: omul sfinteste locul. Câteva exemple, culese din carte.

In 1996 localitatea Persons a fost maturata de inundatie pentru a doua oara in 11 ani. Credeti ca au aparut oamenii la televizor sa se tânguie ca apa le-a luat „agoniseala de-o viata”, ca li s-au distrus recoltele si ca nu mai au nici dupa ce bea tuica? Nu. 3 femei, in jur de 80 de ani (la acea data), au inceput sa vânda fursecuri in fiecare vineri in fata bancii din localitate. Au organizat concerte religioase. Au vândut un porc numit „Ape Noroioase” la licitatie. Intr-un an au facut 40.000 de dolari. Si nu s-au oprit pâna nu au facut 1,5 milioane de dolari. Cu acesti bani au platit constructia unui dig.

In data de 31 august 1986 Ronn Langford a fost instiintat ca fiica sa a murit intr-un accident de masina. In timp ce traversa o intersectie, o alta masina a trecut pe rosu. Soferul masinii care a initiat accidentul avea 19 ani si bause. Ce credeti ca a facut Ronn? Credeti ca si-a luat o mitraliera si a inceput sa traga in centrul Manhattan-ului, sau ca a venit la „Realitatea” (lor) ca sa-si urle durerea? Nu. Fiind sofer profesionist, a infiintat o scoala de soferi. A realizat lacunele sistemului de invatamânt si a incercat sa le acopere. O scoala unde se invatau inclusiv derapaje controlate, cum poti evita ciocnirile si unde se acorda un timp mai indelungat insusirii cunostintelor de baza. 26 de ore petreci la volan in cazul scolii lui Ronn, spre deosebire de mai putin de 10 ore, in majoritatea statelor. In plus, Ronn a inteles cât de importante sunt tehnicile de vizualizare precum si cele de respiratie, pentru un sofat lipsit de griji.

Ati vazut filmul „We were soldiers once”? A fost facut dupa o carte, scrisa de generalul Harold Moore, care este considerata obligatorie pentru ofiterii din armata si descrie, printre altele, si intâmplarile unui anumit soldat, Rick Rescorla, care a luptat in armata americana impotriva comunistilor in Vietnam (el fiind, de fapt, englez).

Tipul care tine arma pe coperta cartii este Rick. Ei bine, acest Rescorla si-a dat seama cât de importanta este paza reala si pregatirea angajatilor pentru situatii neprevazute. Nu si-a luat meseria in bataie de joc si, asa cum s-a manifestat pe câmpul de lupta, a incercat sa se manifeste si in profesie. In data de 11 septembrie 2001 Rick Rescorla era seful de securitate al Bancii de Investitii Morgan Stanley, care avea sediul in WTC. Pâna atunci insa, cam de prin 1988, a tot incercat sa atraga atentia Administratiei Porturilor, de care apartinea WTC, ca exista niste probleme de siguranta majore in legatura cu turnurile (pentru verificarea situatiei Rick a adus, in 1990, un fost camarad de arme, expert in antiterorism, ca sa inspecteze turnurile si sa-i spuna cum ar ataca el cladirile, daca ar fi fost terorist; dupa vizita, fostul camarad a raspuns cu lehamite: „nici macar nu e o provocare”). Nu i s-a raspuns la planurile pe care le-a facut, intrucât erau cam costisitoare. In 1993 a avut loc primul atentat, ceea ce lui Rescorla i-a crescut frustrarea, dar a stiut sa o directioneze in mod pozitiv. Era convins ca teroristii nu se vor limita la doar atât. Si mai stia ceva: ca angajatii trebuie sa-si poarte singuri de grija, ca este o prostie sa te bazezi pe cei care trebuiau sa fie cei dintâi responsabili. Asa ca a organizat pregatirea sistematica a personalului pe care-l avea de protejat. A facut exercitii cu ei si, bazându-se pe statura atletica si pregatirea militara, i-a facut sa inteleaga cât de importante sunt si ca trebuie sa te implici total, intrucât nu se stie niciodata. In plus, i-a invatat o regula de baza: in cazul unui incendiu, intotdeauna trebuie sa coboare. Intotdeauna. Exercitiile lui i-au cam iritat pe sefii bancii, intrucât se trezeau cu alarme in mijlocul a tot felul de sedinte importante (iar Rescorla nu se sfia sa-i ia de guler si sa-i scoata cu forta), dar…când a venit 11 septembrie, 2.687 din angajati au reusit sa iasa la timp din cladire. Spre deosebire de angajatii altor companii cu sediul acolo, ei stiau ca trebuie sa lase totul balta si sa iasa urgent, stiau unde se afla scarile de evacuare, stiau ca trebuie sa coboare si stiau ca trebuie sa o faca repede. Au murit numai 13, printre care si Rescorla cu patru din ofiterii lui de securitate, care se aflau in cautarea ultimilor ramasi.

Ramasitele nu i-au fost gasite niciodata.

„Fiecare om ar trebui sa poata fi scos in strada gol pusca. Pâna la sfârsitul zilei, omul ar trebui sa fie imbracat si satul. Pâna la sfârsitul saptamânii ar trebui sa aiba un cal, iar pâna la sfârsitul anului – o afacere si un cont in banca”.

Rick Rescorla

Voi cunoasteti un exemplu de om care sfinteste locul? Eu…nu.