Daca creierul este cea mai erogena zona a corpului, iar imaginatia unul din cei mai puternici excitanti sexuali, de ce se afirma atat de des ca este imposibil sa te indragostesti in virtual? De ce sunt atat de condamnate iubirile care iau nastere pe blog sau chat, de exemplu, iar cei care ajung sa dezvolte sentimente pentru o persoana doar din discutii virtuale sunt imediat catalogati ca fiind niste singuratici sau neadaptati social, sunt respinsi, marginalizati, tratati ca niste obsedati, nu doar de cei care se trezesc in postura de a fi obiectul unei pasiuni iscate (aparent) din senin, dar ci si de cei care afla povestea. De ce intr-o societate ultra-tehnologizata, cand ajungem sa ne petrecem chiar mai mult de 8 ore pe zi pe net, iubirile nascute in virtual sunt tratate ca niste anomalii, sunt considerate subiect tabu, nimeni nu indrazneste sa recunoasa ca s-a indragostit in felul asta, de teama ca, imediat, ar putea fi stigmatizat, ostracizat, judecat si condamnat sa poarte pe viata eticheta de ciudat?

Cat de greu ne este sa admitem ca exista oameni pentru care aspectul fizic este total irelevant atunci cand se indragostesc, pentru ca, in opinia lor, cu adevarat  importante sunt insusirile psihice-morale, cele sufletesti. E foarte posibil ca primul lucru care-ti atrage atentia la o persoana sa fie fizicul, dar asta este valabil exclusiv pentru offline, in online ies in evidenta cu totul si cu totul alte aspecte definitorii pentru o persoana: gradul de cultura, umorul, claritatea gandirii, a exprimarii, elocventa, intelepciunea, spiritul. De ce nu ar fi acestea din urma suficiente pentru a admira si respecta pe cel care le poseda la superlativ?

Iar de la admiratie si respect la dragoste e doar un mic pas. Pentru ca de multe ori e suficienta o simpla aluzie, o gluma aruncata involuntar, un compliment nevinovat, o remarca, o discutie mai intima, un emoticon sugestiv, ca in mintea celuilalt sa se dezvolte scenarii, sa incolteasca idei, sa apara primii fiori ai dragostei. Sa ne intelegem clar, nu vorbim de profunzimi, ci de starea aceea adolescentina de “dragosteala”. Oamenii se iluzioneaza foarte usor, nu le trebuie cine stie ce dovezi palpabile, chiar si in offline, e suficient uneori un simplu suras, un gest cat de mic din partea cuiva pe care il stimezi, ca imediat imaginatia incepe sa lucreze. Se stie ca, de obicei, atat in online cat si in offline,  fiecare intelege ce vrea si ce-i convine. Iar  mess-ul cu atat mai mult are tendinta de a distorsiona sensul cuvintelor, de a lansa mesaje care sunt gresit interpretate de receptor.

Nu-mi place sa dau sfaturi, insa credinta mea este ca singura solutie pentru a se evita o eventuala suferinta, provenita din respingere,  umilinta, deceptie,  este ca atunci cand se  sesizeaza tendinta de atasare  rapida  de oameni,  de dezvoltare a unor  adevarate dependente de acestia si de iubirile de pe mess, chat sau orice alta forma de comunicare in online, sa se limiteze pe cat posibil contactul cu aceste  ispite virtuale. Eu am trait linistita aproape patru ani fara sa ma ating de mess, si chiar de net, din 2003 pana in 2007, pentru ca am constientizat la timp puterea sa distructiva.

Garantii nu gasesti nici in lumea reala, dar macar  acolo nimeni nu se va  mai simti indreptatit  sa  te acuze pentru ca te-ai indragostit.