Când scriu oamenii pe blog? Când vor să critice ceva, când vor să-și verse oful, când vor să împărtășească cu ceilalți o bucurie sau un necaz. Cu alte cuvinte, când au ceva de zis. Dar ce faci când nu ți se întâmplă nimic semnificativ și ai cea mai banală și plictisitoare existență din lume?

Viața mea din ultima vreme decurge lin: la serviciu s-au mai calmat apele, deși știu că este liniștea dinaintea furtunii, pe plan sentimental sunt mai fericită ca niciodată, cu sănătatea n-o duc rău deloc, deci, nimic interesant de povestit.

Cu o mică excepție ce-mi dă frisoane pe șira spinării, o problemă ce mă nemulțumește profund și din acest motiv consider că merită dezbătută cu voi.

Am observat că de când am început serviciul tot slăbesc. Încet, dar sigur. Cu toate că nu fac nimic special, poate doar…

Am detestat dintotdeuna urcatul scărilor. Mai ales a celor în spirală din clădirile vechi. Și tocmai de acest tip de tortură am parte la muncă. Prima dată, când am ajuns nu știu prin ce minune la etajul trei, am crezut că-mi dau duhul. Abia mai puteam respira, inima bătea năvalnic să-mi sară din piep, picioarele îmi tremurau, ochii mi se încețoșaseră, mă durea fiecare părticică din corp de parcă escaladasem Himalaya. Amețisem și mi se făcuse rău. Minute bune nu am putut vorbi și nu mi-am revenit din uluiala. Și supărare. Problema nu e că trebuie să urc o singură dată, că nu mă mai vaicăream atât, ci sunt nevoită să trec prin chinul ăsta de mai multe ori pe zi. De prea multe ori. Scările sunt abrupte și par că nu se mai termină… Și nu e chip să mă obișnuiesc cu ele, oricât aș repeta experiența. De fiecare dată mă epuizează, mă termină nu doar fizic, ci și psihic. Percep urcatul ca pe un soi de pedeapsă pentru că este foarte dureros. O fi benefic pentru sănătate, pentru îmbunătățirea ritmului cardiac, pentru tonifierea trupului, sculptarea feselor și coapselor, o prelungi viața și o scădea nivelul colesterolului, dar mie îmi provoacă doar dureri de cap. Pur și simplu nu mi se potrivește. Brrr, și gândul la scările mele de coșmar mă înfioară chiar și acum, când scriu. De cele mai multe ori mă mă uit admirativ la cei care aleg să urce scările de la metrou, eu fiind pe scara rulantă, pentru ei totul pare să fie atât de ușor…

Și ca să fiu bine înțeleasă, aș strânge din dinți și aș face efortul ăsta dacă s-ar merita, dacă la capătul scărilor m-ar întâmpina o panoramă răvășitoare, așa cum se întâmplă când urci în diferite turnuri ale orașelor medievale

o priveliște spectaculoasă asupra oceanului

sau asupra unei cascade învolburate dintr-un canion amețitor

Doar că, la serviciu, la capătul scărilor mă așteaptă doar…foarte mulți nervi.

În afară de urcatul scărilor, mai există și alte exerciții iritante, imposibile: abdomenele, genuflexiunile și mai ales flotările pe care niciodată nu am fost în stare să le execut corect. Și nici cu bicicleta magnetică nu m-am împăcat niciodată, în schimb, cea eliptică e mult mai abordabilă. Care sunt în opinia voastră cele mai nesuferite exerciții fizice, cele mai epuizante și mai greu de executat?

surse poze: aici și aici