Cat ne costa sa spunem o vorba buna? De ce a devenit dintr-o data atat de greu sa le zambim celorlalti? Suntem prea grabiti, prea obosititi, prea suparati pe viata in general?

Si a trecut si prima zi la noul loc de munca. Impresii (sper din toata inima sa le schimb pe parcurs): cladire cu aspect dezolant, oameni reci, indiferenti, conditii de munca vitrege. Va puteti imagina ca in secolul 21 nu avem internet, toner pentru imprimanta, coli de scris si nici macar sapun la toaleta? Mi s-a spus ca trebuie sa venim cu ele de acasa sau sa le cumparam noi. Institutia nu-ti pune la dispozitie nimic.

Mi se pare mie sau cei din jur au uitat sa fie draguti, amabili, politicosi? Sa fie umani in definitiv… Am realizat ca pe unde merg, desi incerc sa fiu cat mai prietenoasa posibil, ma lovesc sistematic de un zid de nepasare din partea celorlalti. In ciuda eforturilor mele aproape disperate, nu reusesc sa le smulg nici macar un zambet timid, artificial, de complezenta. Mai toti imi raspund cu voce de gheata, ton neutru si ma privesc cu ochi straini si goi. :alien: La telefon, cand sun, sunt rapid expediata, mai ca mi se inchide telefonul in nas. Nimeni nu are chef si timp de mine.

Acum, eu am incercat sa gasesc cateva explicatii pentru tratamentul la care sunt supusa:

1. Oamenii sunt prea ocupati, ingandurati, solicitati si nu au timp de amabilitati.

2. Pe de o parte, eu sunt o persoana mult prea neinteresanta, stearsa, insignifianta, iar pe de alta, ei sunt adevarate personalitati, oameni importanti si nu au timp de pierdut cu oricine.

3. Sunt paranoica. Cei din jur sunt oameni bine intentionati doar ca eu, din diverse motive, nu reusesc sa vad asta. Si am si prea multe pretentii. Ar trebui sa-mi vad lungul nasului!

Va invit sa alegeti varianta corecta. Pe voi v-ar deranja o astfel de atitudine? Cum sunt oamenii din jurul vostru, oamenii cu care intrati in contact zilnic, in magazine, pe strada, in mijloacele de transport in comun, la job, la scoala? Calzi, afabili, binevoitori, zambitori sau dimpotriva pasivi, indiferenti, uneori chiar ostili?

Din a doua categorie au facut parte oameni pe care am crezut ca ii voi avea alaturi toata viata. Oameni cu sufletul bun si cald, oameni senini si prietenosi, capabili sa se trezeasca noaptea la 3 sa te ajute. Intr-o buna zi ceva s-a intamplat. Am descoperit in prietenul drag de altadata un om indiferent, gol, cu sufletul impietrit. Nu l-am mai recunoscut si am avut nevoie de mult timp sa-mi revin din soc. Apoi am inteles realitatea, omul ramasese acelasi, doar sentimentele sale fata de mine erau altele, se schimbasera radical. Irevocabil. In aceste conditii nici nu mai are rost sa cauti motive, explicatii, cauze, singurul lucru care-ti ramane de facut e sa pui capat inca unui capitol din viata ta. Sa-ti vezi de drumul tau.

Poate ultima imagine, a fostului prieten trasformat acum intr-un strain sa stearga toate momentele frumoase ale trecutului? Cat de mult conteaza ultima impresie? Va straduiti sa lasati o buna impresie cand parasiti un loc(locul de munca de exemplu) sau viata cuiva, cu alte cuvinte sa lasati loc de buna ziua?