O să vă surprindă, poate, mai ales pe cei care știți cât de “dragă” îmi este mie iarna, dar abia aștept să ningă ca-n basme, să ies la fotografiat prin orașul meu, chit că nu e nici frumos, nici spectaculos sau pitoresc. Cert e că de câteva zile am un chef nebun de pozat și nu prea am ce. Azi de dimineață am surprins un mândru răsărit de după blocurile gri, dar nu îndrăznesc să vi-l arăt.

În schimb am rămas datoare cu ultimele imagini de octombrie, realizate în cel mai mare parc bucureștean. Am plecat decisă să imortalizez primul meu apus de soare cu DSLR-ul din dotare.

Cum a fost plimbarea pe aleile  Herăstrăului? Stranie, dar revelatoare, pentru că a fost întâia oară în viață când nu m-am putut concentra la activitatea desfășurată. Gândurile mi-au zburat haihui și curând am realizat că parcul este ultimul loc din lume unde vreau să mă aflu, că nu-mi stă capul la fotografiat, dar, totodată, m-a ajutat enorm să-mi dau seama ce-mi doresc cu adevărat. Deci, am cutreiarat cu folos, am cugetat intens și am izbutit, chiar și în aceste condiții vitrege, următoarele cadre:

S-a lăsat înserarea, dar apusul tot nu se arăta, se desfășura, probabil, în cealaltă parte a parcului, bine ascunsă mie de clădiri și copaci. O ipoteză…

Am așteptat-o nerăbdătoare tot anul. Mi-a adus peisaje fascinante, instantanee bucolice din Subcarpați, fotografii expresive din parcurile și grădinile bucureștene, clipe de fericire totală, multe aspecte pozitive la serviciu, oameni minunați, o sănătate șubredă și direcțiile unui drum de urmat. Pe scurt, toamna 2013, imprevizibilă, colorată, memorabilă. Am iubit fiecare secundă din ea…

Cum a fost pentru voi toamna recent încheiată și cu ce sentimente și așteptări ați intrat în noul anotimp?