Titlu: Un banc criminal

Autor: Anthony Horowitz

RAO International Publishing Company, 2005

“Taticule, de unde vin bancurile”? Intrebarea era pusa cu multa vreme in urma de fratele meu, in vârsta de 8 ani pe atunci, si trebuie sa recunosc faptul ca m-a luat prin surprindere. Ca frate mai mare, la vârsta la care diferenta de un an conteaza, consideram ca eu eram cel care ar fi trebuit sa puna intrebari care sa merite un raspuns bine gândit.  ’’Pai le fac actorii, scriitorii….’’

Anii au trecut si, din când in când, atunci când auzeam un banc, ma intrebam si eu ce fel de minte a putut nascoci o asemenea poanta. Data fiind epoca in care traiam (adica pe timpul lui Ceausescu), am intrezarit doua posibilitati: ori bancurile vin de la cineva care vrea sa faca sistemul intr-atât de penibil si stupid incât sa realizam, odata si-odata, ca-l putem darâma dându-i un brânci mai serios, ori din contra, vin chiar din partea puterii, ca un fel de supape, pentru a mai ’racori’ turma aflata sub presiune. Asta era atunci. Intre timp au iesit la suprafata multi creatori de umor, posibil facatori de bancuri (si când spun ’’banc’’ ma gândesc, evident, la bancurile comune, anonime), dar intrebarea ramâne: de unde vin, totusi, bancurile?

Oare bancurile sunt ’fabricate’ intentionat si raspândite in mod precis sau, pur si simplu, se nasc si difuzeaza in mod spontan?

Eroul cartii lui Horowitz, Guy Fletcher, un actor de mâna a doua cu prea mult timp liber la dispozitie, care crede ca detine informatii suficiente despre tot felul de bizare teorii ale conspiratiei, se hotaraste sa mearga pe firul unui banc pe care n-ar fi trebuit sa-l auda, când era intr-un loc in care n-ar fi trebuit sa fie. Doreste sa afle musai cine l-a pus in circulatie. Si de ce. Viata lui, suficient de bezmetica incât ii calca pe nervi pâna si pe prietenii lui actori (iar 80% din actori sunt considerati bezmetici prin definitie) si pe cunoscuti, tinde sa devina aiurita cu totul. Urmarirea originilor bancului il poarta printr-o mare parte din Anglia si cineva prinde de veste. Ei bine, Guy trebuie impiedicat cu orice pret sa afle adevarul. Curios este ca in aceasta calatorie ciudata (chiar si intâmplarile prin care trece ’suna’ a bancuri), urmarind un scop absolut ridicol, Guy reuseste sa se reconcilieze cu el insusi, gasindu-si chiar si perechea, o tipa care considera ca nu abereaza si care, in ciuda tuturor indiciilor, il crede normal. Si uite-asa doua vieti care se indreptau implacabil catre dezastru reusesc sa se inteleaga, sa se armonizeze, sa-si ofere suport si, in acest fel, sa se salveze.

Cartea, scrisa intr-un mod atât de alert incât pur si simplu te impinge de la spate sa ajungi dracului la final, sa vezi cum se termina povestea, este pigmentata cu umor de buna calitate, in contradictie flagranta cu bancul de la care a inceput aventura.

Ah, da…..si inca un ‚amanunt’, ca sa ne mai treaca din complexele de balcanici: ei bine, aflati ca, si la ei!, povestea cu  ’mesterii’ si oamenii politici e cam ca la noi. Probabil difera doar proportia.

Stiti un banc pe care il considerati bun? Daca da, scrieti-l aici. Siiiiiiii…aveti idee de unde vine? 

Incep eu, fara nicio legatura cu vreun eveniment recent:

La Radio Ereven suntem intrebati: e adevarat ca Ceausescu a fost ilegalist? Noi raspundem: a fost semi-ilegalist. Cum adica? El se ascundea; dar nu-l cauta nimeni.

Trebuie sa recunosc faptul ca, oricât am cautat, n-am inteles niciodata ce le-a casunat pe Radio Erevan…..