Torden ne povesteste despre oameni si trasatura lor fundamentala: egoismul. Despre cat de putin le pasa de altii, si cum au o singura preocupare in viata, sa le fie lor bine, si o singura placere notabila: sa se auda vorbind chiar si daca aproape tot ce spun e lipsit de insemnatate. Hapi ne marturiseste ca singura persoana capabila sa o asculte mereu si neconditionat este propria-i mama. Silvia striga dupa ajutor, are nevoie de cineva, nu se stie prea bine de cine, de oricine.
Ne simtim din ce in ce mai singuri. Suntem din ce in ce mai singuri, e o realitate. Cei din jur nu mai au timp de noi, sunt prea grabiti, prea ocupati, prea impovarati de propriile griji. Si in acelasi timp, avem mai multa nevoie ca oricand de intelegere. De cineva care sa ne asculte si atat. Sa nu ne judece, sa nu ne critice, sa gaseasca doar un cuvant bun pe care sa-l spuna fara ezitare, sa stim ca e acolo pentru noi cand avem nevoie de alinare, de incurajare, cand ne sufocam de tristete, cand amaraciunea pune stapanire pe sufletul nostru obosit si framantat. Cand suntem debusolati, cand simtim ca pasim pe nisipuri miscatoare, cand necazurile par a ne coplesi. Pentru ca astfel de momente sunt tot mai dese si mai chinuitoare, pentru ca zilele senine sunt relativ putine, iar norii negri de furtuna se aduna maniosi pe cerul iluziilor noastre de mai bine, alungand departe soarele si facand uitate sclipirile de fericire. Pentru ca aproape la fiecare pas pe cararile vietii, aceasta are pregatita pentru noi cate o mica surpriza, pentru ca atunci cand totul pare roz si ne merge bine, are grija sa ne trezeasca brusc la realitate. Sau mai rau, pe ce mai sensibili ii loveste in moalele capului, lasandu-i sa zaca mult timp, fara suflare, pe podeaua rece a sperantelor naruite.
Cine ne ridica in astfel de momente de jos? Cine ne da Continuă să citești Is someone there?
