Sunt oameni care intra in casutele noastre virtuale sau reale, ne gadila orgoliul coplesindu-ne cu laude, ne ating sufletul cu o vorba buna, ne incurajeaza si ne transmit din energia si vibratia lor pozitiva, ne impartasesc din gandurile sau emotiile lor, ne alina tristetea, ne acompaniaza in clipe de singuratate, unii raman, altii insa poposesc pentru o perioada si apoi, din motive doar de ei stiute, isi continua misiunea departe de noi lasand in urma lacrimi de dor.

E atat de usor sa te apropii de ei, intr-o lume grabita, egoista, nepasatoare, pare atat de simplu si de firesc sa devii dependent de bunatate, frumusete sufleteasca, generozitate. Vrei sa-i ai zi de zi aproape, in absenta lor simti un gol in suflet, nostalgie si speranta ca intr-o zi vor reveni.

Ma atasez imediat de oamenii calzi si blanzi, care stiu cu o vorba sa aline durerea, oamenii pe care-i simt eu cu sufletul curat, binevoitori si bine intentionati,  se intampla asta atat in realitate, dar mai ales aici, pe blog. M-am bucurat nespus cand am realizat de exemplu ca Alicee va ramane alaturi de noi chiar daca acum e in Maroc unde conexiunea la internet nu este tocmai grozava, cand am observat ca QED si-a reluat activitatea preferata, ca Diana s-a intors dupa o lunga absenta si, chiar ieri am fost placut surprinsa sa constat ca meanbrake nu ne-a uitat. Trebuie sa marturisesc ca sunt tare fericita ca ii am alaturi de mine, inca din primele zile ale blogului pe Ada, Dragos, Danny, Lusio, Lilly, Modern Talking, Pato, Silvia, Torden sau Vacitim, intre timp adaugandu-se prieteni noi precum Ana, Iulia, Julien Sorel,  Mihaela, Napocel, Otilia, Paul sau Ovi. Dar nostalgia si dorul dupa clipele petrecute, in special toamna trecuta pe niceeynice.wordpress.com nu pot fi descrise in cuvinte. O uriasa tristete si un imens regret se instaleaza in momentul cand imi aduc aminte de discutiile cu Andreea Calin, Happygirls, Maria, Mathew, Nora, Vis, Zuzu. Stiu ca e gresit sa ma cramponez de trecut, doar ca pe acesti oameni nu-i voi uita niciodata. Ei mi-au inseninat zilele, aducand soare pe cerul uneori innegurat al sufletului meu, iar comentariile lor stau dovada ca nu exagerez cu nimic. Nimeni nu va reusi sa-i inlocuiasca sau sa-i scoata vreodata din inima mea. 

Poate va intrebati de ce le port tuturor o asemenea recunostinta? Pentru ca aproape zilnic descopar cat de usor e sa fii malitios si ironic, sa spui rautati, sa improsti cu venin in jur, sa ranesti. 

 Pentru bloggeri: va atasati repede de comentatorii fideli ai blogului vostru? 

Pentru comentatorii fara blog momentan: va atasati repede de persoanele pe ale caror bloguri va lasati ideile?

Pentru toti: cat de repede va atasati de oamenii din offline? E bine sau e gresit sa ne atasam prea repede si prea mult de ceilalti?