Pamflet. Personajele si institutiile din text nu exista. Si nici faptele lor.

Pahontu era fiul fostului secretar de partid cu propaganda, care aranja vizitele in judet ale lui Nicolae Ceausescu si bun prieten de pahar cu Nicu Ceausescu. Pahontu junior fusese prim-secretar adjunct UTC pe judet si a intrat (unde in alta parte?) in FSN in 1990. Apoi FDSN. Apoi PDSR. Si, in sfârsit, PSD. In 2001 l-a luat Adrian Nastase de-o aripioara, simtindu-l “cu potential”, l-a pus sa faca un pic de practica pe lânga Miki Spaga si guzganul Hrebenciuc, l-a bagat in masonerie, dupa care l-a trimis la un curs despre combaterea evaziunii fiscale sustinut la Roma de Garda Financiara din Italia (la sediul acesteia) in colaborare cu carabinierii. Atâta doar ca acel “curs” era de fapt sustinut de mafia siciliana in colaborare cu ‘Ndranghetta si nu era vorba despre combaterea evaziunii fiscale, ci despre cele mai noi si fiabile tactici din domeniu in legatura cu fraudarea fondurilor europene, despre modul in care banii publici devin bani privati in mod legal si alte asemenea discutii prestigioase. Caci mafia se mai stileaza si ea, nu prea mai merge cu impuscaturi in plina strada sau cu TNT pus sub drumurile pe care urmeaza sa treaca politistii si procurorii cei mai inversunati si incoruptibili. Garda Financiara nu facuse altceva decât sa ia conferinta sub pulpana ei, de ochii Europei, sa inchirieze sediul si numele cursului, in schimbul unei donatii generoase catre partidul de guvernamânt. Caci toate partidele din lume au nevoie de donatii, mai ales in vreme de criza – ori Italia e in criza permanenta inca de la caderea Imperiului Roman, daca nu chiar de dinainte. Asa ca liderii s-au gândit “what the fuck?”, la urma urmei fraudarea fondurilor europene inseamna un trai mai bun pentru reprezentantii poporului Italian. Deci pentru italieni.

Perfect instruit in tainele acestui sport dupa 6 luni de curs intensiv, Pahontu s-a pus pe treaba si a inceput sa colecteze bani pentru partid de la firmele din zona lui. Aranja licitatii, dadea contracte ba pentru construire de drumuri, ba pentru construire de sali de sport, ba pentru programul “laptele si cornul”.  Totul mergea ca uns, intr-o aparenta forma de legalitate, numai ca s-a intâmplat o mica defectiune, in 2004 au câstigat altii alegerile. Si s-a trezit pe cap cu un reprezentant al PNL, in a carui zona de influenta cazuse “mosia” lui. “Varsa tot”, i-a spus penelistul, “si ramâi in functie”. Zis si facut. Pahontu a ciripit tot ce stia (amanuntele au facut subiectul unui dosar care a ajuns la procuratura si care e si in ziua de azi tot acolo), a trecut la PNL si a facut mai departe colectare de fonduri. Spre deosebire insa de PSD, care jefuia centralizat, care dicta cât e pretul unui contract de achizitii publice si care sunt comisioanele fiecaruia, la PNL era deranj mare. Când a vazut cât de amatori sunt liberalii, Pahontu s-a luat cu mâinile de cap. Parca fiecare membru nu avea in cap decât cum sa fure mai mult fara sa-i treaca prin minte sa-si acopere urmele cât de cât legal. Orice functionar isi punea comisioane de care “centrul” nu stia, sau se facea ca nu stie. Astfel, un contract de servicii IT, care initial nu trebuia sa fie achizitionat decât cu 500.000 eur, ajunsese sa fie “câstigat” de minister cu 10.000.000, de parca “licitatie” ar fi insemnat cine vine cu pretul cel mai mare, nu cu pretul cel mai mic. Fiecare veriga prin care trecea contractul il chemase pe licitant sa mai adauge un comision in plus.

Pahontu n-a avut incotro, s-a resemnat si a continuat sa fure pentru penelisti. Apoi au venit pedelistii, si mai avizi. A fost chemat de liderul zonal PDL: “Varsa tot”. Deja stia lectia, a trecut la PDL si … a varsat tot. A dat o gramada de amanunte. Aceste amanunte au facut (bineinteles) subiectul unui dosar gros cu care Traian Basescu a trântit in biroul de la B1TV intr-o noapte din 2010 de era sa-l spulbere, tunând: “Am aici o multime de dovezi despre evaziuni si fraude multilaterale”. Bineinteles ca dosarul a ramas in continuare gros si din ce in ce mai prafuit, pe undeva printr-un sertar la DNA, ca doar dosarele sunt facute pentru santaj, nu pentru a fi rezolvate. In plus a devenit un fel de material predat in secret activului de baza PDL despre cum trebuie sa se procedeze la colectarea rapida de bani negri pentru un partid care domneste in vreme de criza. Nu se stie ce se poate intâmpla din zi in zi, lumea e cam nervoasa, e nevoie de bani, hai pe ei! PDL  a conceput un plan naucitor de colectare a taxelor de protectie, unde se imbina perfect profesionismul pesedist cu amatorismul penelist. Pe ordinea de zi, un singur punct, mare si lat: un milliard de euro colectati pentru partid pâna la sfârsitul lui 2011. “Creierul” acestui plan a fost Pahontu, bineinteles.

Pentru ca…

…adevaratii profesionisti merita respectati intotdeauna, indiferent de culoarea politica.

–         Dar ce-am facut?

–         Stiti bine ce-ati facut, ati incalcat linia continua, ati trecut pe linia de tramvai si ati intrat in intersectie pe rosu.

–         Sa moara mama, n-am facut asa ceva, cum sa intru in intersectie pe rosu, am permis de 20 de ani, ma credeti nebun?

–         Permisul, va rog!

–         Nu-l am la mine, e acasa.

–         Uitati cum facem, eu stiu foarte bine ca-l aveti la dumneavoastra, dar ca sa nu ne mai complicam eu zic asa: va amendez pentru ca n-ati purtat centura de siguranta, dar va rog eu frumos, nu mai depasiti banda continua.

Si tu, care stii foarte bine ca ai incalcat banda continua, ca ai mers pe linia de tramvai si ca ai intrat in intersectie pe rosu, accepti compromisul. Inca unii pe care i-am fraierit! Ce conteaza o amenda simbolica la valoarea mea? Am BMW, mânca-ti-as (nu ca as sti ca se scrie asa, dar m-a ajutat un tovaras de-al meu)!

Fiecare din noi avem pe câte cineva la care sa apelam in caz de … ceva. Daca politistul din intersectie e un mârlan care nu accepta compromis, ei bine, noi cunoastem pe cineva care e mai smecher chiar si decât noi insine si care ar putea, la o adica, sa-l puna pe pazitorul legii la punct. O ruda, un prieten sau un prieten al unui prieten, mereu gasim pe cineva care sa ne scoata din belea. Si tot asa.

Si vine scadenta, la un moment dat. PRO TV, in virtutea unor potlogarii trecute, nu se prea baga. Realitatea, cu un mustacios diform si cam evazionist de felul lui drept patron, a incercat la un moment dat un fel de opozitie, dar si-a dat seama cam târziu ca joaca pe cartea perdanta si a inceput sa linga acolo unde a scuipat cu puterea unui impatimit al TBC-ului. De Antena 1 / 2 / 3 /12 ce-am mai putea zice, când patron le e un ofiter de securitate cu acte in regula? Agentul Felix – alias tovarasul (pardon, domnul!) Voiculescu este cel pe care se bizuie indivizi precum Ponta ca ar putea prosti alegatorii prin rezolvarea la modul cel mai simplu a unei ecuatii cu o necunoscuta: daca ailalti nu sunt buni, inseamna ca noi suntem aia buni. Ce uita acest android cu ifose de mascul e ca liderii nu se fac, ci se nasc. Cu o freza de imbecil notoriu, cu un vocabular emasculat si cu intreaga infatisare de oligofren care ar vrea sa fie mascul in pofida unor lipsuri evidente, tovarasul Ponta chitaie niste lozinci de tip loser, asa cum e si el de vreo 6 ani incoace si asa cum va fi forever.

Care e problema, de fapt? O coalitie care a mediat vreo sase luni prin sms cu un tip care ba parca ar fi vrut, ba parca nu sa fie prim-ministru, care de vreo 8 ani isi dovedeste in mod plenar intreaga incapacitate de a conduce un oras ca Sibiul, care coalitie a prezentat DOI pretendenti la titlu de presedinte in primul tur, iar in al doilea tur l-a sustinut pe ala mai prostanac. Ei bine, toti competentii astia (mai putin primarul Sibiului, care si-a dat seama in ce cacat a intrat si a iesit convins fiind ca o baie buna il va spala total de fecalele din timpul campaniei electorale la care el a fost mai degraba suporter decât actor) vor acum, dupa ce au luat suturi in cur la greu, sa faca pe eroii, sustinând ce? Cine sunt astia care ies in strada de trei zile incoace si gura nu le mai tace?

Bai nene! Pâna una alta Basescu v-a futut pe unde v-a prins! Vreti sa-l dati jos? Foarte bine. Veniti bai nespalatilor cam 200.000 de oameni la Palatul Cotroceni si atunci mai discutam. Dar câta vreme va aratati muschii filiformi cu câte 6.000 de politisti care INCALCA LEGEA (ei, politistii) protestând la un miting ILEGAL in mod jenant, aruncând cu sepcile cu insemnele statului in curtea Cotrocenilor, iar voi ii sustineti, stiti ceva? Caut un semn de inteligenta la tovarasul Ponta. Oricui va fi in stare sa-mi dea dovada ca acest specimen a elaborat o idee, cât de mica si neimportanta, care e banuita de purtatoare de inteligenta, eu voi da gasitorului greutatea lui in bere. Sau, in cazul ca e tipa, in apa plata. Cu lamaie.

Pâna atunci, declar oficial: eu, Dragos Hahaianu, renunt la tot ce ar putea fi legat de protectia mea si care ar cadea in sarcina Politiei. Oricum nu m-am bazat niciodata pe jegosii astia, care atunci când ridica bratul sa scrie procesul-verbal omoara mai multe muste ca-n povestea „Sapte dintr-o data”. In fond protestul meu nu face decât sa oficializeze o stare de fapt: nu ai cum sa te bazezi pe niste jegosi impotenti precum politistii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=obnyeqjjSgs]

Autor: Amanda Ripley

Editura House of Guides, 2008

Partea a doua. Cum reactionam sau „Fii mai serios, ca mie n-are cum sa mi se intâmple asa ceva”.

Motto: „Chemati-l in ajutor pe Dumnezeu, dar fugiti din calea avalansei”

Doua atitudini generale ne fac sa ne estompam teama de a intâmpina un dezastru. Prima e „mie n-are cum sa mi se intâmple”, iar a doua: si, daca se intâmpla, asta e! Cocotati pe aceasta axa pozitivo-fatalista incercam sa trecem prin viata. De aceea nici nu prea ne intereseaza masurile de prevenire sau protectie. Desigur, suntem (sau ar trebui sa fim) suficient de constienti incât sa nu lasam aragazul aprins atunci când plecam de acasa sau sa nu trecem pe rosu când ne aflam pe strada (desi s-au mai vazut cazuri), dar câti din noi am fost cu adevarat atenti la ce ne zice stewardesa, inainte de decolarea avionului, sau am citit pliantele cu instructiuni in legatura cu modul in care trebuie sa actionam in caz de…ceva? Câti din noi, si ma refer aici la cei care sunt angajati in primul rând, am facut urechea pâlnie când ni s-a vorbit de paza contra incendiilor sau de protectia muncii, daca ni s-a vorbit? Câti din noi stim sa folosim trusa de prim-ajutor din automobil, asta in caz ca o avem si se afla in buna stare? Cu exceptia câtorva cazuri putine si specifice, si e vorba aici de cei care lucreaza in medii cu adevarat periculoase (unde, daca nu esti atent, mori in secunda 2) sau care, prin natura meseriei, trebuie sa fie pregatiti pentru prevenirea concreta a vreunei calamitati, pe restul lumii n-o prea  intereseaza. I se rupe! Pietoni care dorm mergând, soferi care dorm conducând, asta e realitatea care ne inconjoara. La intrarea in banci dam de paznici buimaci, somnorosi si burtosi, care sunt mai degraba baieti de serviciu ai functionarelor bancii decât paznici. „Fa-mi si mie o copie dupa buletinul asta” sau „du-te si ia-mi si mie niste tigari, te rog”, cam asta stiu sa faca cel mai bine protectorii bancii. La urma urmei…cine ar putea prada o banca in ziua de azi, la noi, ca n-are nici macar unde sa parcheze masina? Meseria de paznic e una extrem de dificila, pentru ca trebuie sa fii tot timpul in alerta, si e foarte grav ca in aceste posturi sunt angajati niste târâie brâie cu o atitudine gen „je m’en fiche”. O plictiseala si un sictir generale se lasa peste simturile noastre, care ar trebui sa fie cele mai ascutite, sau peste cei care ar trebui sa reactioneze primii daca se intâmpla ceva.  Ne agitam o perioada atunci când mai explodeaza câte un camion cu azotat de amoniu, la vreo inundatie sau când ia foc vreo maternitate, atunci când apar la televizor indivizi desprinsi parca din „comediile sexy” ale anilor `70-`80, tipi mustaciosi, falcosi si neingrijiti, cu denumiri ciudate, cum ar fi „inspector-sef protectia muncii Bucuresti” sau alte asemenea, dupa care…ne trece si ne culcam la loc.

Cu câteva exceptii laudabile (Israel si Japonia printre altele, unde reactia natiunii la pericolul iminent a fost sadita si ingrijita cu nadejde timp de generatii), lucrurile nu stau mai bine nici prin alte parti. Asta pentru ca supravietuirea si interventia in caz de dezastre se considera a fi in mod exclusiv apanajul câtorva initiati, care trebuie sa ajute dupa ce problema a trecut, sa poata salva ce mai e de salvat. Nimeni nu pare interesat cu adevarat in a educa modul de comportament al primelor victime potentiale, si anume oamenii obisnuiti. Alarmele care se mai organizeaza ocazional pe la diferite institutii sau locuri publice sunt de fapt motive de chermeze, discutii si bârfe, fara nicio implicare relevanta in actiunea organizata, considerata din capul locului o pierdere de timp. Consecintele neimplicarii s-au vazut cu adevarat in cazul teribilelor atentate de la 11 septembrie 2001. Oameni care nu stiau unde sunt scarile, „ofiteri de pompieri voluntari” care nici macar nu si-au amintit ca sunt asa ceva si habar n-aveau ce trebuie sa faca. Instructiunile li se evaporasera din minte.

De aceea e foarte important ca, atunci când se intâmpla câte un dezastru, din toata lumea asta de somnambuli apare cineva mai cu capul pe umeri, cu spirit de initiativa, care organizeaza restul turmei. Pentru ca da!, asta este concluzia la care s-a ajuns, atunci când sunt speriati, oamenii reactioneaza exact ca niste oi, urmând un lider care pare mai hotarât si care pare ca stie incotro se indreapta. Uneori, alaturi de acest lider apare un vice, responsabil cu mentinerea unei oarecare ordini. Si inca ceva interesant si ciudat in acelasi timp. In prima faza a dezastrului, când inca nu constientizeaza cu adevarat cu ce au de-a face, sau chiar si dupa aia, oamenii sunt amabili unii cu altii, mai amabili decât in viata de zi cu zi, si incearca sa se ajute reciproc (asta am observat si eu in timpul Revolutiei, când, in perioada 22-25 decembrie, au fost o pace si o intrajutorare quasi-generale). Fiecare incearca sa faca ce poate pentru binele celuilalt. In prima linie se afla medicii si cei care au o oarecare pregatire specifica.

Si totusi, aceste aspecte nu trebuie neglijate. Trebuie luate foarte in serios, pentru ca, zilnic, trecem pe lânga o serie de dezastre potentiale. Un exemplu. Paul Heck, in vârsta de 65 de ani (la data de 27 martie 1977) se afla intr-un avion Pan Am 747, impreuna cu sotia, si astepta sa decoleze din Tenerife, când un avion nemtesc, KLM, s-a prabusit peste primul. Cei din KLM au murit toti. Din cei 396 de oameni din Pan Am, au murit 326. Dar Paul si sotia sa s-au aflat printre supravietuitori. Ce a facut Paul in timp ce astepta avionul, imbarcarea, decolarea si cum a trecut el peste toate aceste aspecte plictisitoare anterioare decolarii? Pai s-a uitat peste planul de evacuare, peste instructiuni, s-a plimbat prin avion si a ochit cele mai apropiate iesiri. Din plictiseala si din cauza faptului ca in copilarie fusese surprins de un incendiu intr-un teatru si de atunci a ramas cu fixul asta, sa gaseasca mereu cele mai apropiate iesiri dintr-un loc necunoscut. In momentul impactului si-a desfacut centura, si-a luat de-o aripa sotia traumatizata si au zbughit-o pe pe cea mai apropiata iesire, fara sa astepte sa-i spuna cineva.

Care e „traiectoria supravietuirii” in caz de dezastru?

–      Prima faza e cea a negarii. „Asa ceva nu mi se poate intâmpla, nu e adevarat, e un cosmar”.  Durata acestei faze depinde de modul in care evaluam riscul si are implicatii serioase asupra urmatorilor pasi.

–      A doua faza e cea a dezbaterii. Ce facem, totusi? In general ne apuca frica, dar inca nu este foarte rau. Daca stim cum sa o directionam, frica ne poate mobiliza si, la limita, se poate transforma chiar in curaj. Ea e rotita vigilentei in mecanismul vietii. Totul e sa nu puna stapânire absoluta pe noi. Sa nu paralizam. Desi…si paralizia („sa faci pe mortul”) s-a dovedit a fi o cale onorabila de scapare in anumite cazuri. Mecanismele fricii, panicii si paraliziei sunt foarte bine disecate in carte.

–      A treia faza e momentul decisiv. Trebuie sa actionam. Cum o facem? Asta e greu de spus, pentru ca in unele cazuri s-a dovedit ca nici macar experienta altor dezastre nu e intotdeauna un sfatuitor bun. Fiecare dezastru are particularitatile lui, iar atitudinea relaxata de tipul „am mai trecut prin asa ceva, stiu cu ce se manânca” nu e chiar teribil de inteligenta. Chiar daca exista niste sfaturi generale „ce sa facem in caz de…”, pe care, sa zicem, ni le insusim, pâna la urma tot nu stii cum vei actiona decât aflându-te in mijlocul evenimentelor.

Cartea Amandei este plina de exemple, de dezbateri cu psihologi si de discutii cu participanti, cu sau fara voia lor, la tot felul de catastrofe. Este scrisa delicat, intr-un stil accesibil oricui si, ceea ce eu apreciez in mod deosebit la o carte, se fereste de concluzii categorice. Amanda ii lasa pe specialisti sau actori sa-si spuna cuvântul si ea nu face decât sa imbine diferitele parti intr-un tot unitar.

Voi ati trecut printr-un dezastru? Daca da, cum ati reactionat? Daca nu, cum credeti ca ati reactiona, de exemplu, in cazul unui cutremur? Intreb asta pentru ca am sentimentul ca lumea nu prea ia in serios posibilitatea unui cutremur major, dar care sigur va veni.

Mie  mi s-a intâmplat. Am „prins” cutremurul din 4 martie 1977 si, desi pe atunci eram copil si a trecut atâta amar de vreme, simt si acum frisoane când ma gândesc. Stateam la bloc in Balta Alba, ma jucam cu fratele meu suficient de hard incât sa nu simtim ditamai zgâltiala, dar am fost intrerupti din zbenguiala de parinti, care ne-au scos urgent pe scari – stateam la etajul 8 – si am inceput sa coborâm (abia dupa multa vreme am aflat ca este cea mai proasta decizie). Am avut noroc. Blocul nostru nu a cazut. Fiindu-ne frica sa urcam in apartament, am mers spre casa bunicilor si am ramas inmarmuriti de ce am vazut in centru. Blocul in care statea Toma Caragiu cazuse. Toma saracul nu a reusit sa iasa in timp util din bloc, dar vizualizez si acum masa din sufragerie care se vedea prin peretele cazut. Ramasese intacta, iar sticla si paharele de vin inca erau acolo. Intregi.

Creedence Clearwater Revival. Bad moon rising…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4YlTUDnsWMo&feature=related]

Motto: Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă, şi oamenii – Heinrich Heine, Almansor

Ideea acestui articol mi-a fost data, in afara de vizionarea filmelor cam in aceeasi perioada de timp, de gâlceava iscata in jurul unui alt articol recent. M-a frapat faptul ca intre filmele cu pricina exista trei asemanari fundamentale si o deosebire flagranta. Deosebirea e data de faptul ca Ioana a inceput de la umilinta incolo, in familia unui preot bigot, pe când Hypatia, matematician, astronom si filozof, a inceput de la glorie incolo, fiind beneficiara conceptelor grecesti de „libertate” si „democratie”. Dar asemanarile sunt de fapt mult mai importante.

In primul rând ambele filme trateaza subiecte extrem de sensibile pentru crestinism. „Agora” se refera la modul brutal si samavolnic in care a fost impus crestinismul in Alexandria, cu o intreaga succesiune de fapte abominabile comandate de episcopul Chiril: arderea Bibliotecii din Alexandria, convertirea prin forta la crestinism si executarea neascultatorilor (reprezentati in primul rând de Hypatia), pentru delict de gândire. Ce s-a intâmplat mai departe cu Chiril? Nu, n-a dat niciodata socoteala pentru ce a facut. Pentru faptul ca a distrus sute de mii de manuscrise, pentru modul in care a inteles sa puna asasinatul in numele religiei si pentru intreaga sa râvna de a arunca in bezna umanitatea, ei bine, posteritatea n-a gasit altceva de cuviinta decât sa-l canonizeze.

„Papesa Ioana”  (Ion Anglicus) descrie modul in care a ajuns sa urce pe tronul papal o femeie (chestiune nerecunoscuta, evident, de Biserica). Legenda, scrisa la mai bine de doua secole de la presupusele evenimente, are la baza conceptul de Mater Eclesia, introdus si mimat in cadrul slujbei de alegerea papei folosind doua impunatoare scaune specifice pentru femeile care nasc (ceremonialul s-a desfasurat cam de la inceputul celui de-al X-lea secol pâna la 1566).

In al doilea rând rând niciunul din filme nu respecta cu scrupulozitate adevarul istoric. In cazul filmului „Agora” e de inteles. Prezentarea amanuntita a faptelor care au avut loc in 391-415 l-ar fi facut recomandabil in exclusivitate numai criminalior sadici. Pentru a-l face totusi vizionabil de catre un public mai larg, autorii au trebuit sa eludeze modul teribil in care a fost ucisa Hypatia. De neinteles este insa de ce oare n-o fi fost respectata istoria in cazul Papesei Ioana (desi, trebuie sa subliniez, acest lucru nu afecteaza calitatea filmului si nu altereaza mesajul spiritual transmis). In afara de faptul ca autorii lasa sa se inteleaga ca faptele descrise in film sunt certe (ceea ce e departe de adevar), plaseaza povestea cu pricina in timpul Papei Sergiu al II-lea (844-847), când de fapt intâmplarile din  legenda au loc in timpul Papei Leon al IV-lea (847-855). Si s-a stabilit deja cu certitudine ca vacanta pontificala dintre Leon al IV-lea si Benedict al III-lea n-a putut fi mai mare de doua saptamâni. E posibil insa ca, in setea lor de cunoastere, sa fi existat femei in rândul preotilor sau ordinelor calugaresti masculine din acea perioada, in mod conspirativ.

In al treilea rând libertatea spiritului este reprezentata, in ambele cazuri, de femei. Sa fie vorba de un razboi al sexelor? Foarte posibil. Sa nu uitam totusi ca aceste femei au avut lânga ele barbati care le-au inteles, le-au apreciat, le-au respectat, le-au tratat in mod egal si au incercat, pe cât posibil, sa le protejeze.

Dar…

Bineinteles ca in toate prezentarile de marketing ale religiei se specifica faptul ca „femeia detine un rol foarte important”. Despre expedierea femeilor in ginecee, haremuri sau „la cratita” nu se prea vorbeste. Asa erau vremurile! Rol foarte important? Ca un reflex al vechilor mituri misogine mesopotamiene (din care urmasii lui Abraham au copiat cam fara sa citeze sursa), in Biblie femeia este mai degraba ispita. Rol foarte important? Daca e supusa, daca-si „vede de treaba” (robot casnic, obiect de distractie, marfa, aparat reproducator) si nu indrazneste sa gândeasca are, desigur, un rol foarte important. Iacob (viitorul Israel) a avut 12 fii, din care au rezultat cele douasprezece triburi ulterioare. Dar de faptul ca a avut si o fiica, pe Dina, nu ni se spune decât atât: ca a existat (a!, si ca a fost obiect de disputa cu Sihem; uitasem). Pe Fecioara Maria au pus-o in rama, pe post de tablou decorativ. Iar pe Maria Magdalena au „executat-o sumar”, fiindu-i atribuit rolul de curva. Caci astea sunt normele cu care s-a operat: femeia e ori animal docil, ori târfa.

Cu o singura exceptie majora. Dar despre „Cartea Esterei” (si, eventual, filmul „One night with the king”) vom vorbi, poate, altadata.

Suntem norocosi. Azi se incearca o impacare cu trecutul pentru a cladi un prezent si un viitor armonios macar din acest punct de vedere, dar trebuie sa fim constienti ca fortele intunericului nu vor fi niciodata gonite cu adevarat. Rautatea, egoismul, abuzul salasuiesc in noi in stare embrionara si nu e nevoie decât de o schimbare subtila de mediu ca sa se dezvolte fulgerator. Traim intr-o epoca in care femeile sunt lideri, sefi de state sau guverne. In 1893 Noua Zeelanda e primul stat din lume care acorda drept de vot femeilor. In 1979 Margaret Thatcher (Regatul Unit) e prima femeie din Europa aleasa sef de guvern. Pe 29.06.1980 Vigidis Finnbogadottir (Islanda) este prima femeie sef de stat aleasa intr-o tara europeana. Imi fac o datorie de onoare de a o aminti aici si pe Benazir Bhutto, prima femeie sef de guvern intr-un stat musulman (Pakistan, 1988). Poate se va face si despre ea un film (daca nu s-o fi facut). A platit cu viata incercarea ei de reconciliere a islamului cu democratia si Occidentul.

Sunt doar câteva exemple.

„Agora” si „Papesa Ioana” sunt importante pentru ca trecutul trebuie cunoscut. Pentru invataminte. Pentru a nu fi nevoiti sa-i repetam gravele erori. Acele fapte s-au intâmplat in trecut – si in trecut trebuie sa ramâna.

Acum e criza? Nu. Criza este atunci când dialogul e inlocuit cu intoleranta, ratiunea cu dogma si libertatea spirituala cu rugul. Când cartile ard.

Agora

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RbuEhwselE0]

Pope Joan

http://www.metacafe.com/watch/4387875/pope_joan/

Autor: Dragos