Ne-am evitat si ignorat intreaga viata. Niciodata nu ne-am salutat, nu ne-am adresat niciun cuvant. Nu as sti sa explic de ce. Sau poate pentru ca…

Avea o frumusete eclatanta, dar rece, care te tinea la distanta. Isi purta cu mandrie parul lung, negru ca abanosul, iar cu tinuta mereu eleganta si atitudinea distinsa, ar fi putut s-o eclipseze chiar si pe regina Angliei. Pe atunci, copil fiind, imi parea teribil de inalta, poate si pentru ca nu renunta niciodata la pantofii cu toc. Dadea senzatia ca nu-i poti ajunge nici la degetul mic. La propriu si la figurat. Imi parea nesuferita si ingamfata. Sunt unii oameni pe care de cum ii vezi, le simti caldura si bunatatea si vrei sa te imprietenesti cu ei sau macar sa le vorbesti. Ei bine, ea imi provoca exact sentimentul opus.

Si ea mai era cum mai era, dar sotul si copilul din dotare imi displaceau si mai mult. Cu el am avut un soi de scandal intr-o seara, nu-mi mai aduc aminte de la ce a pornit totul si in rest tacere absoluta. Iar cu fetita lor, cu un an mai mare decat mine, la fel, nu am vorbit niciodata. Imi parea copia fidela a ei ca si comportament si a lui ca fizic.

Parca desprinsi din celebrul film “Familia Adams”, cei trei descrisi mai sus sunt vecinii nostri de-o viata, de la etajul superior, exact de deasupra apartamentului unde locuim. Pana acum cativa ani ne-au terorizat efectiv cu instrumente specializate, de mare efect, gen bormasina, burghiu, ciocan. Nu era zi in care ei sa nu gaureasca ceva, mobila, pereti, sa impuste sau sa bata cuie. Timpul a trecut, fiica lor a crescut, s-a casatorit si a nascut un copil. S-a mutat in alta parte, dar si-a lasat in ingrijire baietelul la parinti. Bormasina a incetat brusc, dar cosmarul a continuat, iar pustiul din “Singur Acasa” ar fi cu certitudine invidios pe ispravile micului nazdravan de la etajul 10. Si ce nu facea! Satula de urletele si bufniturile repetate, de vacarmul infernal ce provenea de la ei, ajunsa la capatul rabdarii si al puterilor, intr-o seara le-am batut in teava. Mi-au raspuns imediat, amenintand prin pereti ca daca nu ma potolesc vor cheama politia.

Ieri asteptam linistita in fata liftului cand, dintr-o data, usa acestuia s-a deschis brusc si o batranica simpatica m-a invitat sa poftesc inauntru. Am inceput sa discutam de parca am fi fost prietene de-o viata, mi-a povestit despre cat de greu ii este sa iasa pe canicula asta la cumparaturi, eu m-am vaitat de ale mele, iar la final ne-am despartit cat se poate de amical.

Am privit-o cum se indeparta pastrand ceva din eleganta de odinioara. Desi nu mai avea acel par lung si negru, tot frumoasa ramasese. Insa o frumusete distincta, calda, luminata de un zambet senin.

In drum spre serviciu am meditat la toti acei zeci de ani petrecuti intr-o dusmanie tacuta, usor mocnita, gata sa aprinda scandalul la cea mai mica scanteie. O dusmanie fara temei real, total absurda. Si la cat de penibil ne putem comporta cateodata.