Producator: Miriam Segal

Turnat in Budapesta, 2007

Coproductie UK / Germania

Actiunea se petrece in Germania anilor ’30.

John Halder (Viggo Mortensen) e un german de treaba.  E veteran de razboi (din primul razboi mondial; nu facuse mare lucru atunci, se inrolase abia in 1918), prietenul lui cel mai bun, Maurice, e psiholog evreu, fost camarad de arme, are o sotie, doi copii, o mama bolnava si e profesor de literatura la universitate. Cum spiritul creator clocoteste in el, scrie o carte. E vorba de iubirea “la limita”: un barbat isi ucide iubita, bolnava de o boala incurabila, pentru ca nu mai suporta s-o vada chinuindu-se. O fictiune. Ce e rau intr-o fictiune neutra? Atâta doar, se intâmpla ca fictiunea sa dea idei dementilor puternici ai zilei, care impart lumea germana in doua categorii mari si late: arienii si ceilalti, posesori ilegali de vieti care nu merita traite. Prin urmare, daca ii eliminam, facem doar marginal un bine pentru noi, pentru ca in esenta facem un bine pentru ei, intrucât ii scapam de un chin. Ca ce altceva poate insemna iubirea aproapelui decât impunerea binelui nostru radical asupra amarâtilor bolnavi? Iar bolnava este toata lumea ne-ariana, la o adica. Accidente genetice. Iar ei, arienii adica, au atât de mult de munca, pentru ca natura insasi a gresit atât de mult…

Asa ca destinul incepe sa-l impinga de la spate, oarecum impotriva valorilor personale. Intra in partidul nazist cam fara chef. Ca altfel nu putea promova in cariera profesionala, ce nu intelegeti? Isi schimba sotia pe o apetisanta si perversa blondina ariana pur-sânge. Fosta studenta. Anturajul il baga in SS. Ei hai…ce e asa rau in asta? Ca doar are numai un nenorocit de grad onorific, de capitan. Si, la urma urmei, un sistem nu se schimba mai eficient din interiorul sau? Insa… nu incearca sa schimbe nimic. Nu prea-i convine ce se intâmpla, dar nici energie sa se opuna nu prea are. Ce-ati fi vrut, sa-ti sacrifice o cariera prestigioasa? Sa-si puna in pericol viata, familia si agoniseala? Pentru ce? Cârcotasilor…

Este adulat de mai toata lumea. Incearca, fara sorti de izbânda, sa-si ajute prietenul. Se implica asa, cât sa nu dauneze pozitiei dobândite. Da’ macar a incercat, nu? Pe masura ce timpul se rostogoleste, urca in ierarhia Reichului si priveste, din ce in ce mai neputincios si ingrozit, cum ideea sa sta la baza industrializarii raului in Germania nazista.

Ca ce altceva e raul absolut decât un bine absolut, mutat din locul lui?

Temple Grandin

Producator: Scott Ferguson

Director: Mick Jackson

Cu: Claire Danes (Temple Gradin), Julia Ormond (Eustacia), David Strathairn (profesorul Carlock)

HBO 2010

Temple are bafta. E autista in America anilor ’60, nu in Germania anilor ’30, unde ar fi riscat sa fie … procesata. In blânda America nu risca decât sa fie batjocorita si luata la misto de americani sanatosi  si cowboys bravi, muncitori care le stiu pe toate. Trebuie insa sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si sa spunem ca Temple gaseste in viata si exceptii, oameni care incearca sa o inteleaga si dispusi sa o ajute, incepând chiar cu familia, mama si matusa ei, dar si cu profesorul Carlock . Ce nu observa cei considerati normali observa ea, din strafundurile nebuloase ale bolnavului mintal. Reuseste sa priceapa comportamentul bovinelor, realizeaza care sunt problemele sistemului de industrializare a carnii, pune la punct planuri.

Am zis cumva ‘industrializare’? Din nou?

Temple e o luptatoare. Si chiar mai mult de atât: o invingatoare.

A tratat barierele intâlnite in viata nu ca pe niste piedici nenorocite, semne ale destinului implacabil, ci ca pe niste ocazii izbavitoare. N-a prea avut timp de intrebari existentiale sau sa-si plânga de mila. Sau n-o fi dus-o mintea pâna acolo.

Norocul ei ca n-a fost normala.

Filmul e facut dupa o intâmplare reala. Temple Grandin chiar exista.

Deci … ce facem cu balastul?

Melanie – Beautiful people

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M5PgfqnZ7Ew]

Motto: “Din durere vin cele mai mari binecuvântari”

Titlu:     Grace

Autor:  Richard Paul Evans

Editura Reader’s Digest, 2010

In 1993 Richard a scris o poveste induiosatoare, care aducea pe undeva cu “Fetita cu chibrituri”, si s-a hotarât s-o dea in dar de Craciun unor persoane apropiate. Ce n-a intuit in acel moment a fost impactul povestirii sale extraordinare. Rudele si prietenii  care au primit cadoul au fost atât de impresionati incât cele 20 de exemplare ale povestii, scoase la imprimanta de acasa, au circulat din mâna in mâna ca un manifest, pâna când autorul s-a pomenit cu un telefon de la o librarie, care voia sa-i comande “cartea”….

Actiunea se intâmpla la inceputul anilor ’60, când, amanunt important, amenintarea razboiului nuclear parea extrem de serioasa. URSS voia sa plaseze rachete cu focoase nucleare in Cuba, iar SUA raspundea printr-o blocada curajoasa. Un licean isi ascunde o colega de scoala intr-un adapost construit de el, in spatele curtii casei lui. Fata plecase de acasa de frica abuzurilor tatalui vitreg. Relatia dintre cei doi n-a durat mai mult de doua luni si a fost platonica. O teribila greseala de sistem (intrucât societatea a considerat ca fetei ii este mai bine lânga tatal vitreg, betiv si abuziv decât lânga colegul care i-a oferit adapost, hrana si intelegere) duce la moartea fetei, ucisa de tatal vitreg.

Aici se termina partea importanta a povestii. Dar extrem de interesant e ce s-a intâmplat mai departe. Eric, baiatul care a avut grija de Grace, nu s-a prabusit. Ar fi fost comod. Nu.  Mesajul  intrat in viata lui odata cu Grace l-a contaminat pentru intreaga existenta. Din baiatul plapând si batjocorit la scoala de baietii mai smecheri a devenit un luptator. Ma rog…la scoala n-a avut nevoie decât de o singura demonstratie de forta, dupa care nu s-a mai legat nimeni de el, niciodata.  A facut Dreptul. A devenit procuror. Si, din aceasta postura, a luptat pe viata si pe moarte contra adultilor care abuzeaza minorii. A luat fiecare caz in parte extrem de personal si l-a dus pâna in pânzele albe. Nu s-a lasat pâna nu i-a vazut pe vinovati dupa gratii.

Moartea lui Grace n-a fost in zadar. A reusit, in doar doua luni, sa influenteze atât de mult un om incât, datorita lui, multi alti minori au scapat de chinuri fizice si psihice. Si, ce e cu adevarat important, potentialii adulti violenti i-au luat frica. S-au linistit nu din proprie initiativa, ci pentru ca le era teama de confruntarea cu el.

Nu e deloc de neglijat efectul terapeutic al groazei.

Nu se stie ce s-ar fi intâmplat cu cei doi daca lucrurile ar fi stat altfel. Fara o durere care sa-l motiveze in asemenea hal, probabil ca Eric ar fi devenit un cetatean mediocru dintr-un oras mediocru. “Ar fi trait fericiti pâna la adânci batrâneti”.

Poate ca undeva, adânc ascuns in subconstientul nostru, exista ceva care se activeaza doar in cazul unei jertfe umane, mostenire ancestrala. Altfel nu-mi explic de ce, de exemplu, au trebuit sa moara Romeo si Julieta ca cele doua roze sa se impace. Sau de ce a trebuit sa moara Paunescu pentru ca un imn al unei echipe sa fie aplaudat de galeria adversa, pe terenul acesteia. Ca sa dau un exemplu din realitatea imediata.

Exista persoane straine care, chiar daca le-ati pierdut (si nu neaparat in sensul ca ar fi murit), v-au influentat cumva decisiv?

Walk of life. Sa terminam intr-o nota optimista.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kd9TlGDZGkI]