Nici nu stiu. Poate din inertie, poate pentru ca odata ce am ajuns aici, imi este destul de greu sa abandonez, sa las totul balta. Observ ca oamenii intra pe blog, numarul vizitatorilor, exceptand zilele de vineri si de sambata, este intr-o continua crestere si este poate singurul lucru care ma opreste sa inchid. Alaturi de acei oamenii calzi si intelegatori care comenteaza pe aici, evident.

Dincolo de vesnicele probleme legate de serviciu, sunt intr-un moment bun al vietii mele. Din punct de vedere afectiv sunt foarte linistita, chiar fericita as putea aprecia. Summerday respira atat timp cat eu aveam diverse framantari si dileme si imi placea sa le discut cu voi. Pentru ca la sfarsitul unei dezbateri, eu stiam ce am de facut. Raspunsurile, ideile voastre ma ajutau enorm. Ma calmau. Practic, era un soi de blogoterapie. Dar in trei ani sacul meu de intrebari a ajuns la fund si, de ce sa nu recunosc, unele intamplari care au avut loc inainte de plecarea in Croatia, anumite cuvinte si interventii, au avut darul de a-mi lasa un gust extrem de amar, iar farmecul scrisului si interactiunii cu cititorii a cam disparut. Din pacate sunt (sau mai bine zis au fost) uneori pe blog comentarii pe care eu le percep rautacioase si ma incarca cu energie negativa pentru mult timp. Nu am nevoie de asa ceva, de aceea am ajuns scriu cu teama, aleg temele cu frica de eventualele reactii si astept cu usor disconfort unele comentarii. Nu am nevoie de tensiuni inutile pe blog pentru ca destule conflicte zilnice am la serviciu. Cu sefii, mai nou cu colegii si cu…sa-i numim asa, clientii.

Imaginati-va ca aveti o zi neagra la scoala sau la job, ajungeti acasa si descoperiti pe blog, in loc de voie buna si relaxare, printre altele, si pareri ale celor care te comenteaza frecvent (deci nu de la hateri) sau mailuri in inbox cu tot felul de interpretari, acuze, nemultumiri si reprosuri. S-a ajuns si la jigniri. Nu se intampla des, dar nu mi le doresc nici in cantitati mici. Am nevoie de un blog care sa fie o oaza de liniste si pace, de intelegere si armonie. Nu mai vreau ca si acasa ceva sau cineva sa-mi strice buna dispozitie.

Si iata cum am gasit si un raspuns acestui articol. Da, pasiunile mai si mor. Ajutate din exterior.

Se tot bate moneda pe faptul ca blogosfera se afla la cotitura. Este real acest moment critic? Il simtiti si voi? Cum il percepeti? Ce va anima sa mergeti mai departe, sa continuati sa postati articole?