sursa poza: aici

Autor: Gareth Crocker

Editura Reader’s Digest, 2009

Intr-o zi ca oricare alta, o agenta literara londoneza s-a intors acasa si a constatat ca-si uitase cheia, ramânând pe dinafara. Asa ca a chemat un lacatus si, ca sa-si faca asteptarea mai usoara, s-a apucat sa citeasca manuscrisul lasat pe terasa ei de Gareth. I-a placut. L-a sunat pe autor si impreuna  au pornit in cautarea unei edituri.  Problema dificila a fost incadrarea romanului. De fapt, ce avem noi aici? O poveste de razboi sau o poveste de dragoste intre un om si câinele sau? Romanul lui Gareth e si una si alta. Este un omagiu la adresa câinilor participanti la razboiul din Vietnam si care i-au ajutat enorm pe soldatii americani. Si ce-au primit in schimb? Guvernul american a refuzat sa-i repatrieze dupa incetarea ostilitatilor. Din cei 4.000 de câini au fost acceptati totusi 200. Restul câinilor au fost fie eutanasiati, fie abandonati.

Chiar daca e o poveste fara pretentii literare deosebite, Gareth are totusi meritul ca-si trateaza cititorul ca pe un partener, probabil un anti-reflex al ideilor corporatiste cu care s-a luptat sa nu le dobândeasca in perioada in care a lucrat la o mare companie sud-africana de relatii publice.

Mânat de o teribila tragedie de familie (moartea sotiei si a fiicei), Fletcher, eroul principal al romanului, se inroleaza in armata Unchiului Sam in razboiul contra comunistilor din Vietnam. Se intâmpla ca acolo, intr-o misiune, sa gaseasca un câine labrador, pe care il va boteza Jack si care-i va insoti trupa in tot felul de actiuni. Având in vedere proaspata rana sufleteasca, Jack  va capata pentru el insemnatatea unui membru de familie. Odata insa cu neglorioasa si precipitata retragere americana , Fletcher nu accepta ordinul de a-si parasi câinele. Va porni intr-un lung drum prin jungla in cautarea unei solutii. Ajutat fiind si de fostii camarazi de arme,  va reusi sa-si salveze prietenul. Si sa-l duca acasa in siguranta.

Povestea mi-a amintit de catelul meu, Gil. Am avut mai multi câini pe vremea când stateam intr-o casa care avea si o curte (cu multi ani in urma), dar, dintre toti, Gil a fost cel mai important. Era un câine-lup pitic. Botul alungit si blana roscata il faceau sa para mai mult o vulpe. Il gasisem in Parcul Herastrau când avea câteva luni, se asezase pe vesta mea pe care o pusesem pe post de ‘bara’ intr-un meci de fotbal incropit cu câtiva prieteni. Intr-o noapte am plecat la mare cu totii pentru o perioada de 10 zile, lasând câinele in grija vecinilor care stateau la etaj.  Când ne-am intors, Gil nu mai era. Vecina ne-a povestit ca, inca din ziua plecarii noastre,  a refuzat sa bea apa si sa manânce, ca urla ingrozitor fara incetare si ca i-a dat drumul din lant, ca sa nu moara legat. A sarit poarta si … dus a fost.

Apoi, a doua zi dupa revenirea noastra, s-a intors si el. Au trecut foarte multi ani….si inca imi rasuna in urechi latratul lui vesel din clipa regasirii. De atunci mi s-a mai intâmplat sa-l ‘pierd’ de câteva ori când ne mai plimbam (n-aveam voie in acea perioada cu câinii in parc, asa ca nu mergeam cu lesa; il invatasem sa stea lânga mine, dar se pare ca nu fusesem un instructor stralucit). Uneori o mai lua la goana…si disparea pur si simplu. Dar se intorcea de fiecare data.

Ati avut vreun animal preferat? Puteti sa ne impartasiti si noua o intâmplare deosebita cu el?

How much is that doggie in the window?

[youtube j-gtcd8Ot0k]

Taking Chance

HBO Films

16 ianuarie 2009

Cu: Kavin Bacon

(LtCol Michael Strobl)

Daca inca nu l-ati vazut pe Kevin Bacon intr-un rol pozitiv, nu ratati „Taking Chance”. Joaca rolul unui ofiter care insoteste corpul neinsufletit al puscasului marin de 19 ani Chance Phelps pe teritoriul Americii, de la ajungerea acestuia din Irak si pâna in orasul natal, unde va trebui sa fie inmormântat. O actiune simpla, liniara, dar stai cu inima in gât de la inceput pâna la sfârsit si iti e dificil sa-ti stapânesti lacrimile. Este de-a dreptul impresionant modul in care realizatorii au redat starile sufletesti ale oamenilor care vin in contact cu misiunea ofiterului de escorta.

Mai departe….filmul trebuie vazut, n-are cum sa fie explicat.

The Messenger

Regia: Oren Moverman

2009

Cu: Woody Harrelson, Ben Foster

„The Messenger”. Intr-o societate heteroclita ca cea americana e de la sine inteles ca oamenii reactioneaza diferit la vestile foarte dureroase.

Un soldat erou si un ofiter necombatant formeaza o echipa. Misiunea lor este de a anunta rudele cele mai apropiate de moartea prietenilor, sotilor, copiilor. Ca primitor al vestii simti cum ti se prabuseste lumea interioara, cum ti se inmoaie genunchii, ca nu mai ai aer, ca te lasa viscerele. Dar iti revii destul de repede si te apuca revolta generala: de ce mie mi s-a intâmplat asta, de ce el a trebuit sa moara, de ce exista atâta nedreptate pe pamânt si ofiterii astia ce cauta la poarta mea in loc sa fie pe front? Uiti ca nu trebuie sa tragi in mesager, uiti ca trebuie sa fii civilizat, uiti ca durerea ta e personala si asa trebuie sa ramâna. Ii scuipi, ii iei la palme, le reprosezi totul. Totul! O persoana insa reactioneaza diferit. De ce oare?

Cei care i-au incredintat aceasta misiune soldatului in perioada lui de „refacere” s-au inselat crezând ca a anunta rudele despre tragediile lor e mai usor din punct de vedere sufletesc decât in luptele de guerilla din desertul irakian. Trebuie sa ai un spirit extrem de puternic, sa respecti un cod si sa te abtii de la a face „concesii” celor care primesc vestea. Prezentarea trebuie sa fie impecabila iar atitudinea trebuie sa fie martiala si cât se poate de distanta, fara a induce insa sentimentul de nepasare. Ca mesager, nu trebuie decât sa anunti. Mai departe exista o echipa de ajutor care se va ocupa ca rudele sa primeasca intreaga asistenta de care e nevoie pentru a trece peste acest groaznic eveniment. Dar mesagerii…sunt si ei oameni, nu roboti. Oricât ar incerca, le e imposibil sa nu se implice emotional, sa nu se invinovateasca de fapte pe care le-au facut in momente de cumpana sau de momente in care considera ca au fost lasi.

Dou filme in care nu e vorba ca unii sunt rai si altii sunt buni, nu poti defini personajele in „negative” si „pozitive”. Doua filme in care ne confruntam cu noi insine si modul in care ne definesc reactiile pe care le avem.

Mereu am fost impresionat de demnitatea cu care americanii stiu sa-si poarte durerea. Initial am vazut-o descrisa in filme si nu aveam de unde sa stiu daca asa se intâmpla si in viata reala. Atentatele de la 11 septembrie 2001 m-au convins insa: americanii sunt demni chiar si in momentele cele mai atroce. Cu mici exceptii. De unde oare au aceasta forta interna de a trece peste asemenea intâmplari?

Intotdeauna am crezut ca durerea ta trebuie sa fie a ta si atâta tot. Nu-ti scoti durerea la taraba, nu te dai in stamba, nu urli in public, nu faci pe victima. In particular insa (si asta inseamna, din punctul meu de vedere, ori ca esti singur, ori in cercul tau de prieteni intimi sau de rude pe care le simti apropiate), te poti descatusa. Nu e nimic rusinos in a plânge. Prin momentele dificile pe care le-am avut in viata, asa am incercat sa trec. Uneori am reusit. Alteori…

Voi … cum va manifestati durerea?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JjD4eWEUgMM]