Stă să se încheie o săptămână derutantă, în care am descoperit lucruri noi, deosebite, m-am îndrăgostit la prima vedere, am luat unele decizii importante (despre care o să vă povestesc cu proxima ocazie) și m-am dedicat fotografiatului, odihnei și deconectării pentru ca, în final, să constat, azi dimineață mai precis, că sunt mai obosită și mai stresată ca niciodată. Aseară am vizionat spectacolul de la Copenhaga și am avut o revelație.

Dar s-o luăm cu începutul. Omul cât trăiește învață, află și se minunează. De exemplu, habar nu aveam de existența Cornului de Florida, un arbust fabulos, fantastic care m-a fascinat din prima clipă prin eleganța și delicatețea unică a florilor sale albe. Fructele sale sunt comestibile și foarte delicioase, fiind adesea folosite pentru ceai în Mexic.

Forma sa compactă și florile scânteietoare primăvara îl fac favorit pentru peisaje.

Sau de faptul că irișii pot fi atât de frumoși și de divers colorați. Într-o poieniță tainică am dat cu totul întâmplător peste o colecție impresionantă. Numele lor derivă de la grecescul “yreos” ce înseamnă curcubeu.

Roșu ca focul, mocnind de pasiune, bujorul românesc vrea să fie mereu protagonistul sesiunilor noastre foto. Și pe bună dreptate, căci are cu ce atrage privirile.

Aseară a fost Eurovisionul, prilej cu care am constatat cât de departe sunt eu de Europa. De gusturile europenilor care au ales drept câștigatoare, in corpore, o piesă pe care eu nici plătită nu aș fi votat-o. Faptul că un întreg continent a văzut-o cea mai bună, de departe, pe reprezentanta Austriei, mă face să-mi pun o serie de întrebări în legătură cu felul meu de a percepe muzica, frumosul, valoarea. Poate sunt eu prea învechită, prea conservatoare, prea intolerantă și e cazul să-mi revizuiesc atitudinea. Și până la urmă tot nu am înțeles, au votat pentru că apariția a fost șocantă (gen Lordi) sau pentru că, pentru ei, Conchita reprezintă normalitatea? 

În 2006 ni se sugera că fanii Eurovisionului sunt rockeri, iar acum am aflat că de fapt totul e un fel de Olimpiadă Gay.

Și dacă europenii ăștia au așa gusturi rafinate și sunt așa pricepuți la muzică, ce caută, totuși, pe locul doi, piesa Olandei? Ca Rise like a Phoenix mai e cum mai e, are chiar si mesaj, dar Calm after the storm se potrivea mai bine la Americanvision.

Nici nu au început bine să curgă anunțurile cu punctele obținute de fiecare participant, că am și ațipit cu televizorul deschis. Dar ce, puteai să dormi de vacarmul creat în sală ori de câte ori Conchita primea 12 puncte? Chiar nu am priceput de ce se extazia lumea în halul ăla. Pentru că piesa a fost drăguță, interpretarea bună, dar au existat alte melodii mult mai merituoase în opinia mea. Recunosc, am ținut din prima clipă, de când am ascultat piesa, cu Armenia, dar mi-a placut mult si Spania sau Suedia. Ba chiar si Ungaria a fost mai bună decat Austria.

Credința mea este că, ras, tuns și frezat, Tom Neuwirth alias Conchita Wurst nu ar fi avut nicio șansă la locul 1.

Mi-au atras atenția și huiduielile copioase la adresa Rusiei. Europenii se folosesc de acest concurs pentru a da lecții, pentru a transmite mesaje. Pentru a promova sau demonstra ceva. Muzica rămâne în subsidiar.