Nu mai este niciun secret ca nu-mi place iarna. Dincolo de temperaturile negative, ghetus, imbracaminte incomoda, anotimpul alb mai inseamna ceva: luna februarie. Luna, care in opinia mea, ar trebuie exclusa din calendar, pentru ca este perioada din an in care am luat cele mai proaste decizii de-a lungul vietii. Ma gandeam tot anul la un anumit lucru, stiam ca nu trebuie sa-l fac, ca nu e bine si nici corect, incercam sa stau departe de tentatie, dar cum venea luna februarie, cum actionam pripit cedand ispitei. Si ca tabloul sa fie complet, nu pot sa nu-mi amintesc  cum in urma cu multi ani, in noaptea dintre 13 spre 14 februarie, am fost la un pas de moarte. Eh, ale tineretii valuri… Acestea sunt motivele pentru care detest luna februarie, cu tot ce implica ea, cu toate amintirile ei, cu toate evenimentele ei.

Prin definitie, kitsch-ul exprima prost gust, sentimentalism, vulgaritate, diletantism artistic. Kitsch-ul reprezinta arta simplificata, produsa in serie, care apeleaza la stridenta, artificiu, zgomot pentru a atrage atentia si a satisface rapid, fara prea multa stradanie.

Daca considerati kitsch-ul ceva dezgustator, va inselati. Ganditi-va doar la cat de atrasi de el sunt cei mici, cat de mult il iubesc, cat de mult ii stimuleaza vizual. Ei adora animalutele, parcurile tematice, isi doresc sa invete si sa se bucure din plin de viata.

Kitsch-ul a patruns in toate domeniile vietii noastre, il regasim in muzica, teatru, cinematografie, arhitectura, sculptura, in toate formele de expresie artistica. Dar efectele sale nu se opresc aici, pentru ca atitudinea kitsch din plan estetic poate fi comparata cu snobismul si ipocrizia manifestate in plan moral in viata de zi cu zi.

Kitsch-ul este adanc inradacinat in necesitatile fundamentale ale omului, ca si glumele, inghetata de capsuni sau muzica pop. Avem nevoie de el pentru a supravietui, pentru  ca fara el nu am aprecia niciodata simplitatea si bunul gust, rafinamentul. Este esential pentru contrast.

Cel mai tipic exemplu de kitsch care-mi vine acum in minte este marea aniversare  a iubirii de maine, 14 februarie, acest controversat Sf. Valentin, cu toate funditele, felicitarile  si inimoarele lui roz, cu bomboanele ambalate in tipla purpurie, cu declaratiile siropoase si alte dulcegarii care fac deliciul oricarei persoane atinse de spiritul sarbatorii importate de la americani. Un alt exemplu, de data asta cu adevarat deranjant, cel putin pentru simtul meu estetic super dezvoltat, il constituie aparitia unor zgarie nori din sticla si otel, care slutesc orase medievale, dominand stradutele inguste, zidurile si edificiile istorice in stil gotic, roman sau clasic ale acestora. Tot in categoria prostului gust intra hainele elegante purtate dimineata, accesoriile in exces, parfumurile ieftine, bibelourile, macrameurile, florile din plastic etc.

Problema apare in momentul in care tot ce ni se pare noua aiurea etichetam drept kitsch. Tot ce ne deranjeaza vizual, creaza disconfort, pare ieftin si tipator ne face sa strambam din nas. Gesturile, vestimentatia, limbajul, gusturile in materie de muzica sau politica pot purta pecetea kitsch-ului. Personal, toate temele wordpress si blogspot imi se par teribil de kitschioase, am ajuns pana acolo incat si  unele articole de pe bloguri ma irita, nici cel de fata, din pacate, nu constituie o exceptie. Jobul meu este un kitsch, relatia mea la fel.  Daca stau bine sa ma gandesc, insasi viata mea este un soi de kitsch.

Mare atentie asadar, cand facem o alegere doar de dragul de a fi altfel, de a fi cool, riscam sa cadem in capcana ridicolului.

Ce alte exemple de kitsch mai stiti? Care este kitsch-ul cel mai deranjant in societatea romaneasca in viziunea voastra?

sursa poza: www.flickr.com

Nu mai stiu cum am ajuns aici, dar nu are nicio importanta. Ma aflu pe malul unui lac de munte, iar din fundal se aude o muzica reggae divina. Apa e cristalina si nu ma mai satur privind-o. Drept in fata mea, dincolo de lac, este un munte cu vârful plin de zapada. In stânga si in dreapta lacului – paduri de brazi. Si, mai in dreapta, un râu de lapte, unul de miere, unul de vin rosu si unul de vin alb se varsa in lac, prin intermediul unor cascade minunate. Cerul e senin si imi e tocmai bine. Ma intind lenes pe iarba verde si catifelata…nici urma de gâze enervante…si exact atunci apare din cascada de lapte o negresa. Are trupul zvelt, buzele carnoase, picioarele lungi si drepte, sâni rotunzi si tari, un abdomen sculptural si ochi albastri. Sau verzi, intotdeauna am incurcat….Parul ca abanosul ii ajunge pâna la soldurile fermecatoare. Si e goala, bineinteles. Ma apuca un tremur de placere. Se aseaza lânga mine si facem cunostinta. O cheama Consuela. O intreb unde suntem. In Rai, fireste. In Raiul meu in care voi sta o eternitate. Si ea cine e? Ingerul meu insotitor, nu mi-am dorit eu asa ceva? Hmmm…nu tin minte  ca  o negresa cu ochi albastri si cu nume de telenovela sa-mi fi bântuit imaginatia, dar cine sunt eu sa stiu ce mi-am dorit si ce nu? O sorb din priviri pe Consuela. Arata extraordinar si nu ma intreb care o fi Raiul ei, conteaza ca ea e in al meu!

Si a fost ziua intâi.

Stau cu orele sub cascada de vin alb. E demi-dulce, exact cum imi place mie! Observ cum Consuela aseaza masa si ma duc la ea. Ce avem de mâncare? Banane, mere, ciorba de burta, sarmale cu mamaliguta si curmale. Ma uit cu precautie la curmale. Oare si pe astea mi le-am dorit? In fine, se pare ca fac parte din meniul “oficial”. Stând pe iarba si admirând peisajul, abia acum observ ca in spatele meu e un perete imens, albastru, cu o usa. O intreb pe Consuela ce e cu usa aia, unde duce. Imi spune ca n-are rost sa-mi bat capul cu asta si sa nu ma mai gândesc la asa ceva. La urma-urmei, nu am aici tot ce-mi doresc?

Parca ceva-ceva nu e in regula. Nu mai e nimeni? Nu, imi raspunde Consuela. Aici suntem numai noi doi, oare nu asta ti-ai dorit? Sa fii singur si linistit? La care Raiul m-a adaugat pe mine ca bonus. Da? Auzisem ca in alte Raiuri ar fi 40 de fecioare pentru un singur barbat….Consuela zâmbeste jucaus si imi spune ca aici nu e cazul, asta e ideea, o femeie si un barbat impreuna, nu? Numai doi… Si sa nu-mi fac griji, ca ea face cât 40. Mda, pare logic si n-am de ce sa ma plâng. Consuela e minunata! Spre amurg am inotat in lac, e o inotatoare desavârsita. Am ajuns la o insulita, am facut amor sub un palmier si ne-am odihnit un pic inainte de a ne intoarce.

Si a fost ziua a doua.

Azi vom dansa. Salsa, merengue, rumba, tangou, cha cha cha. Ah, tocmai bine, muzica reggae care se aude non-stop  incepuse sa ma cam sâcâie. Am intrebat-o pe Consuela daca se poate schimba si mi-a zis ca nu, nu mi-am dorit eu sa ascult reggae tot timpul? Bine ca in sfârsit vom asculta altceva!

Dupa dansuri mergem pe malul râului cu vin rosu si facem dragoste indelung sub un mar, dupa care stam imbratisati multa vreme. Dau sa intind mâna sa iau un fruct, dar brusc am o revelatie. Nu cumva asta e … acel pom? Consuela râde cu pofta si-mi face semn ca pot sa iau; nu e acel pom. Ce dinti frumosi are! Ah, e incredibil de apetisanta! Mai ales ca spre seara ne-am jucat in râul cu miere…

Si a fost ziua a treia.

Azi ar fi trebuit sa cântam la mandolina pe nori pufosi. Dar nu sunt nori….ciudat, nu ma asteptam sa existe asemenea defecte in Rai. In sfârsit, având in vedere ca e Raiul meu…Mergem prin padurea de brazi catre munte. Mirosul de cetina ma incânta. E o racoare placuta. Imi amintesc de ceva si o intreb pe Consuela: oare cum o mai arata Bucurestiul? Consuela consulta rapid agenda. Hmmmm…curios, nu observasem ca are o agenda. Oare unde si-o tine?!? Ei bine…nu se poate sa mai stiu ceva de Bucuresti. L-am parasit pentru totdeauna si asta e, nu voi primi niciun fel de informatie din punctul asta de vedere. Nu asta mi-am dorit? Ba da, aici are dreptate…totusi, nu stiu din ce motiv, raspunsul ei ma intristeaza suficient incât sa-mi dispara pentru o perioada din urechi porcaria aia de reggae.

Ajungem in vârf, ne hârjonim un pic si ne batem cu zapada. In departare pot vedea marea. Chiar, nu mergem la mare? Nu, nu se poate. Eu mi-am dorit intotdeauna un lac de munte, nu marea, remember? De data asta sunt sigur ca ceva nu e in regula, nu tin minte sa fi zis ca nu mai vreau la mare, ci ca refuz un anumit litoral. Consuela zâmbeste aratându-si din nou dantura perfecta. Imi spune ca, poate, n-am renuntat in mod constient la mare, dar in mod sigur am facut-o subconstient. Iar cand subconstientul si constientul se razboiesc, intotdeauna câstig de cauza are subconstientul.

Aha. Subconstientul deci…Nu conteaza. Bine c-o am pe Consuela! E minunata, fir-ar sa fie…Când ne intoarcem ma duc sa ma imbaiez in râul de vin rosu. Sper sa fie doar o parere…nu cumva incepe sa devina cam acru?

Si a fost ziua a patra.

Azi sunt nori albi, pufosi si, prin urmare, mergem pe ei sa cântam la mandolina. Adica….ea cânta si eu o ascult. Mda….muzica ar fi fost foarte interesanta daca ar fi tinut o ora, hai doua….dar douasprezece?? Douasprezece ore de zdranganeala stupida? Cica asa e programul…asta e, ea e inger, asta face, nu? Sunt insa fericit ca va urma iar o partida de amor si ma voi detensiona, Consuela e incredibil de priceputa, imi face masaj mereu dupa, desi uneori cam exagereaza…. Apoi ma duc iar sa beau din râu. Din cel cu vin alb, pentru ca ala cu vin rosu s-a acrit de tot.  Iar asta cu vin alb parca incepe sa se aciduleze.

Si a fost ziua a cincea.

O oarecare stare de satietate generala incepe sa ma cam agaseze. Cu chiu, cu vai, sorb din vinul alb care parca da in clocot, pentru ca de borsul ala rosu nu mai am curaj sa ma apropii. Ma uit la Consuela, mi se pare mie sau a inceput sa se ingrase? Bine ar fi daca ar pune ceva pe ea, un costum de baie macar, o rochie vaporoasa….Si de ce nu intelege ca vreau sa fiu lasat in pace, ma tot terorizeaza cu amorul si cu dansul, ce e asa disperata, ca doar avem o eternitate la dispozitie?!?!  Dar mi-e teama s-o intreb, ca iar o sa ma ia cu subconstientul si cu “nu asta ti-ai dorit?”. Azi toata ziua n-am facut decât sa ma ascund de ea.

Ma uit din ce in ce mai insistent catre usa. Oare ce-o fi acolo?

Si a fost ziua a sasea.

Imi iau inima in dinti si ma apropii de usa. E inchisa. Bat in ea. Se deschide, iar in prag apare un batrânel cu privirea severa, cu o barba alba si lunga, care tine in mâna un manunchi de chei imense. Cred ca stiu cine e…Ii spun abia soptit, sa n-o trezesc pe Consuela:

– Sfinte Petru….n-as putea sa merg putin in Iad?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GWwrPGDq45E&feature=related]

Aveti voi una mai buna?

Ce altceva ar putea fi? Inainte, genul asta de muzica ma plictisea teribil, erau suficiente doua acorduri  de vioara ca sa-mi pierd interesul pentru orice piesa oricat de celebra si frumoasa ar fi fost considerata.  De un intreg concert nici nu se punea problema- ar fi constituit un adevarat calvar.

Nu, nu simt nevoia sa ascult muzica clasica, dar cand o fac nu ma mai deranjeaza ca inainte. Trebuie sa recunosc insa ca am gasit si cateva melodii frumoase, pe care le-as asculta de mai multe ori pe zi. Ca de exemplu asta:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9DxbKCEZOKg&feature=related]

care este insotita intamplator si de un mesaj inspirat parca din adancul sufletului meu si dintr-o dorinta mai veche, dar mereu la fel de actuala.

Nu stiu cum veti petrece voi acest weekend, dar eu cu siguranta voi incerca ceva inedit, ceva ce nu credeam ca voi ajunge sa fac vreodata. Nu, nu sunt nici deprimata, nici stresata. Nu incerc sa-mi controlez agresivitatile ascunse,  nu sufar nici de tulburari mentale sau afective,  de anumite blocari sau de  boli psihosomatice(cum ar fi astmul sau problemele de alimentatie).

Cu toate astea voi incerca meloterapia. De ce? Simplu, din curiozitate.Am gasit aici si un mic ghid de meloterapie.

Astfel, pentru relaxare sunt recomandate :

Claude Debussy – Sonata pentru pian si harpa

Nicolo Paganini – Concert nr. 4 in Re Minor

Piotr Ilici Ceaikovsky – Uvertura operei “Frumoasa din padurea adormita”

Pentru linistea interioara:

Ludwig van Beethoven – Concertul imperial nr. 5 (Adagio din sonata pentru violoncel si orchestra in sol minor)
Franz Schubert – “Rosamunda”‘ “Ave Maria”
Piotr Ilici Ceaikovsky – “Lacul lebedelor”
Robert Schumann – “Reverie”
Wolfgang Amadeus Mozart – “Concert nr. 21 pentru pian si orchestra”

Pentru reglarea nivelului tensiunii arteriale:

Wolfgang Amadeus Mozart – “Don Juan”
Franz Lizst – “Rapsodie maghiara”

Pentru surmenaj intelectual:

Johann Sebastian Bach – “Fugile”

Pentru ameliorearea unor dureri fizice

Ludwig van Beethoven – “Pastorala”

Maurice Ravel – “Bolero”

Frederick Chopin – Concert nr. 1 in Mi Minor

Pentru stimularea si energizarea organismului

Giuseppe Verdi – Marsul din opera “Aida”
Johann Sebastian Bach – Brandenburgicele

Voi ati apelat vrodata la meloterapie? Si daca da, a avut efectul scontat?

Pentru ca e sfarsit de saptamana, pentru ca dupa o saptamana de munca banuiesc ca va simtiti usor obositi si fara vlaga, va propun ceva super energizant:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bMnl1URCH3w&feature=related]

Va doresc un weekend cat mai placut si bogat in evenimente(insotit de muzica stropilor de ploaie pentru cine nu pleaca la mare sau la munte). :) :P



Motto: “Tot ceea ce vei face va fi insignifiant, dar este foarte important sa faci” Gandhi

_

The same old story. Sau una dintre ele. Cum sa trecem de fricile dobândite? Putem sa trecem? Merita sa incercam?

_

Legenda pianistului numit 1900
Regizor: Giuseppe Tornatore
Scenariul: Alessandro Barrico & Giuseppe Tornatore
Studio Medusa Film

El (“Pianistul 1900”, Danny, interpretat fabulos de Tim Roth, intr-un rol pozitiv de data asta) a fost abandonat inca de foarte mic la bordul unui transoceanic si gasit de un fochist de culoare chiar la inceputul anului 1900. Incetul cu incetul, isi croieste si el un rost pe vas: devine pianist de geniu. Dar…are o problema: nu poate cobori pe uscat. S-a nascut pe vas, a trait pe vas, nu intelege uscatul si ii e teama groaznica de numarul imens de strazi. N-o face nici macar pentru fata de care, desi o vede o perioada foarte scurta de timp, se indragosteste. N-o va face niciodata.
Secventa cea mai frumoasa, cu nimic mai prejos decât secventa tango-ului din “Parfum de femeie”, este duelul la care e provocat de talentatul, orgoliosul si ingâmfatul inventator al jazz-ului, Jelly Roll Morton. Desi, ca dovada suprema a ingenuitatii sale spirituale, Danny isi admira sincer oponentul, la indemnul prietenului lui, Max, pianistului nostru nu-i ramâne decât alternativa de a da un concert magnific, care lasa asistenta cu gura cascata si care il umileste pe Jelly.
Chiar daca poate calatori pe aripile imaginatiei si ale muzicii in mod liber, descriind in cântecele sale privelisti pe care nu le-a vazut, Danny nu poate calatori, fizic, dincolo de vasul pe care a trait.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2uf-LDlZMFE&feature=related]

_

Remember me
Regizor: Allen Coulter
Scenariul: Will Fetters

Ea (Ally, e interpretata de Emilie de Ravin; a jucat in Lost si in Public Enemies) nu vrea altceva decât sa duca o viata normala. Dominata de fantasmele trecutului (pe vremea când avea 10 ani, cu 10 ani inainte de inceperea povestii, a asistat la asasinarea mamei sale in timpul unui jaf la metrou), intre un tata politist frustrat de faptul ca n-a putut sa-si salveze sotia si cel care vrea sa-i câstige prietenia in mod interesat in urma unei intelegeri cu un amic, Ally incearca sa-si construiasca un drum care, pe cât posibil, sa nu mai duca la metrou, in care nu mai are curaj sa urce. Lupta cu ea insasi este ingreunata si de problemele prietenului, fara chef de viata si cu un frate care s-a sinucis. Filmul se termina in durerea demna de care americanii au dat dovada dupa atentatele de la 11 Septembrie 2001. Si cu Ally care reuseste sa-si depaseasca teribilul complex.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uWQV6-QgGjI]

Nu e vorba de a trece prin foc. Nu e vorba de sarituri cu parasuta sau de alpinism profesionist. Este vorba despre o lupta interna profunda, pentru a trece de blocaje psihologice care te impiedica sa faci niste gesturi atât de simple dupa cum ni s-ar parea noua, celor care ne credem normali….

You will never walk alone…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IMk9gK6Znow]

Autor: Dragos

Motto:  Reporter: „How did you find America, John?”

John: „Turn left at Greenland”

Un articol „3 in 1”

1. Explicatia motto-ului.

Dialogul cu pricina l-am auzit pentru prima data reprodus de Florian Pittis la „Poezia muzicii tinere”, in urma cu multi ani. Când componentii grupului Beatles au ajuns prima data in America, in 1964, au fost perceputi de reporterii locali ca niste pustani si, intr-un acces paternalist, reporterii cu pricina au simtit nevoia sa ii mângâie usor pe crestet (cum ar veni) si sa le puna intrebari tâmpite. Numai ca nu stiau cu cine au de-a face….Si ceilalti (Paul, Ringo, George) au dat raspunsuri ironice, dar ne indepartam de subiect. Raspunsul din motto apartine lui John Lennon si pentru mine are doua semnificatii. Prima e apropiata de sintagma „oul lui Columb” si inseamna sa faci un lucru pe care oricine il poate face, dar exista un numar infim de oameni carora le trece prin cap asa ceva. Sau care au curaj pentru asa ceva. Iar a doua – cum sa dai un raspuns ironic, scurt si spumos unei intrebari care se vrea smechera. In cazul acestui articol ne vom ocupa de prima semnificatie – „just do it”.

2. Preambul

Acum ceva vreme eram la un party in casa unei prietene, Ofelia. Motivul teoretic era ziua sotului ei, dar la Ofelia nu era nevoie de motive; tot timpul era câte un party, mereu avea tot felul de prieteni in jurul ei. La un moment dat se deschide usa si apare un grup mai aparte: 3 baieti si o fata. Era vara. Fata era blonda, imbracata in niste pantaloni strâmti albi (cred ca de in) si o bluza alba. Purta sandale. Iar ochii….multa vreme mi-a fost greu sa-i uit, desi atunci i-am vazut prima si ultima data. Un cenusiu-albastru metalic, de obersturmbannführer  SS. Efectiv simteai ca-ti ard retina daca-i priveai in mod direct, ba chiar iti aparea din senin un gust metalic. S-au asezat discret intr-un colt si au inceput sa povesteasca de-ale lor. La un moment dat, intâmplator, m-am asezat lânga ei. Grupul dadea dovada de o coeziune interna foarte puternica, dar de nedefinit. Nimeni nu parea sa aiba in mod clar vreo legatura diferita, intre ei domnea o buna intelegere omogena si ingrozitor de nefireasca. Iar fata…fata nu parea sa apartina vreunuia din ei in mod cert. Era una de-a lor si o tratau ca atare. Erau practicanti de sporturi pe care le-am putea cataloga ciudate, faceau parasutism, diving….nu e asa simplu. Si n-o faceau din când in când, asta era modul lor de viata. Ea era singura dintre ei care mai avea o experienta in plus la activ: mersese cu picioarele goale pe carbuni incinsi. Firma la care lucra pregatise un fel de team building care includea si aceasta proba iar ea, impreuna cu foarte putini colegi, se oferisera sa faca acest act de curaj. Restul colegilor, oripilati, n-au facut altceva decât sa priveasca de la minimum 10 metri distanta. Instantaneu m-am uitat la picioarele ei. Imi era cu neputinta sa cred ca niste picioare atât de mici, delicate si perfecte, cu unghiile pictate de natura intr-un roz atât de copilaresc, au putut fi supuse unui asemenea supliciu fara nicio urma vizibila. La un moment dat a inceput un blues. Reusind sa-mi depasesc timiditatea, am invitat-o la dans. A acceptat. Nicio tensiune. Se misca perfect. Am intrebat-o daca e adevarat ce a povestit, daca a mers pe carbuni aprinsi. Da, desigur, dar nu e nicio filozofie, „just do it”. Bine, dar…a facut vreo pregatire psihologica inainte? A alergat pe carbuni sau s-a deplasat lent? Erau chiar incandescenti carbunii? Uite ce, mi-a spus, in felul asta n-ai sa reusesti niciodata. Pui prea multe intrebari. Evident, observatia cu pricina mi-a turnat plumb in picioare. Vezi ca nu esti pe ritm, m-a taxat la un moment dat, ceea ce m-a derutat si mai mult; nici nu stiam ca trebuie sa am un ritm, era un blues! Sau nu era blues?!?!? Am asteptat finalul izbavitor cu o dorinta mai mare decât a unui boxer in corzi.

La fel de nebagat in seama cum venise, grupul a plecat dupa putina vreme. Am intrebat-o pe Ofelia cine sunt. A!, niste prieteni de-ai mei. Niste ciudati, stii cum sunt toti prietenii mei…Stiam. Ca doar si eu eram un prieten de-al Ofeliei….

Vremea a trecut. La un moment dat insa mi-am amintit de ideea cu carbunii aprinsi. Am intrebat-o pe Ofelia pe unde mai sunt prietenii ei. Nu puteau fi contactati. Faceau alpinism pe undeva prin Africa….Dupa inca o perioada, toate contactele disparusera. Nu mai puteau fi gasiti.

3. Si ca sa fim totusi on-topic,

Ei bine, pâna in acest moment n-am reusit sa merg pe carbuni aprinsi. Dar am incercat sa contactez persoane care au facut-o si n-am reusit nici asta. Parca au intrat cu totii in pamânt.

Intr-un articol precedent imi manifestasem incântarea pe care am avut-o atunci când am observat ca, interesat fiind de un subiect, Universul „comploteaza” sa-ti aduca informatiile.

Nu si de data asta.

Omul se naste de la mama natura cu doua frici, mari si late: frica de inaltime si frica de zgomot. Celelalte frici, printre care si frica de foc, sunt induse fie prin experienta directa, fie prin mesajele repetate ale parintilor care reusesc sa-ti patrunda in subconstient. Dar in majoritatea covârsitoare a cazurilor e vorba de experienta directa, pentru ca imi e greu sa cred ca exista vreo persoana care sa nu se fi ars intr-un mod mai mult sau mai putin neplacut.

Cu toate ca fricile initiale „se vindeca” destul de repede (mai putin cazurile relativ patologice), una din cele mai acerbe frici ramâne cea legata de foc. Si totusi exista oameni care forteaza limitele si in acest caz. De la incercari (sa le zicem) soft precum cele de la team-building, pâna la experienta „hard” a calugarului budist Thich Quang, anumiti indivizi vor sa demonstreze ca si aceasta frica poate fi invinsa. Ce-i impinge oare sa faca acest lucru (evident, vorbim aici de experiente autoimpuse)? Si cum se explica ceea ce se intâmpla atunci când mergi pe carbuni incinsi? E vorba de mult laudata si neinteleasa „gândire pozitiva” sau e vorba de o explicatie 100% stiintifica? De ce unii din „temerari” se ard si altii nu? E ceva care are legatura cu modul de gândire sau exista o explicatie de natura fizica?

Trebuie sa mentionez ca n-am gasit o opinie „asa si-asa”. Taberele ori se ignora reciproc, ori se persifleaza.

Sa dam cuvântul unora din cei care au studiat problema. Si incercam sa luam exemple din ambele parti, pentru o mai justa judecata.

In „Biologia credintei”, Bruce Lipton e convins: energia gândurilor sta la baza faptului ca poti merge pe carbuni incinsi fara sa te arzi. „Gândurile – energia mintii – influenteaza direct modul in care creierul fizic controleaza fiziologia corpului”. Cei care isi directioneaza gândurile in mod corect nu se ard, iar „ezitantii’ se ard. Bruce da si un citat relevant din Henry Ford: „Daca crezi ca poti, sau daca crezi ca nu poti….ai dreptate”.

Intreaga carte a lui Bruce, perfect argumentata in mod logic, converge catre suprematia energiei (deci a gândului) asupra materiei (deci a corpului). Mecanismele de semnalizare energetica – zice el – sunt de o suta de ori mai eficiente in transmiterea informatiei din mediu decât semnalele fizice, cum ar fi neurotransmitatorii.  In plus…daca stii cum sa gândesti, atunci se formeaza un strat energetic protector intre corp si mediu care te fereste de riscul arsurilor.

Bruce Lipton nu vorbeste din proprie experienta in legatura cu mersul pe carbuni incinsi, ci din a altora.

„Aiureli!”, sare Michael Shermer din „De ce cred oamenii in bazaconii”. Gândurile n-au nicio treaba, e vorba de un fenomen pur fizic si destul de simplu (am observat in mai multe rânduri asta, se tot accentueaza faptul ca toate explicatiile sunt „simple”, pentru a lua cât mai mult in derâdere „adversarul”, pe principiul „pai astia nu sunt in stare nici macar sa inteleaga chestii elementare, ce pretentii sa mai avem de la ei?”). In seara zilei de 16 mai 1996 el chiar a facut-o, a calcat cu picioarele goale pe carbuni incinsi in cadrul unei emisiuni. Inainte de asta primise insa asigurari de la Bernard Leikind, specialist in fizica plasmei (care si el a mers cu picioarele goale pe carbuni incinsi) ca nu are ce sa i se intâmple, chiar daca temperatura in mijlocul carbunilor e de 400 de grade Celsius (dar se poate ajunge si la 1.000 grade Celsius). De ce? Carbunii au o conductivitate termica relativ scazuta si, daca parcurgi distanta suficient de repede (el a parcurs-o in 3 secunde), nu patesti nimic. De când incepi si pâna la final trebuie sa fii in permanenta miscare. E ca si in cazul unei prajituri in forma de metal abia scoasa din cuptor – daca atingi prajitura, care are conductivitate scazuta, nu te arzi; daca atingi forma de metal insa….

O alta explicatie stiintifica are la baza stratul izolator dintre corp si carbune produs de efectul Leidenfrost (mai multe aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Leidenfrost_effect). Apoi, trebuie avut grija cum e facut „patul de carbuni”. In principiu, inainte de experiment, carbunii sunt acoperiti cu cenusa (iar cenusa e un izolator termic). In plus, carbunii au forma neregulata, contactul cu talpa facându-se pe o suprafata mica.

Deci Michael a facut-o fara sa psalmodieze, fara sa mediteze si fara alte chestii de genul acesta intrucât, zice el si o tot repeta, mersul pe carbuni incinsi n-are legatura cu puterea mintii.

„Just do it”

DAR – ma intreb si va intreb – faptul ca reusesti sa depasesti o asemenea bariera psihologica si risti sa-ti infrunti una din cele mai grozave temeri, nu e suficient sa se numeasca „gândire pozitiva”? Adica de ce trebuie persiflat un asemenea act de vointa doar pentru ca poate fi explicat, eventual, prin „fizica simpla”? De ce trebuie ironizat cineva doar pentru ca abordeaza aceeasi problema pe alta cale? Ce a facut Bernard cu Michael nu e tot un fel de „pregatire psihologica”, asa cum fac instructorii cu elevii lor atunci când le vorbesc de puterea gândirii pozitive? Ar mai fi mers Michael pe carbuni incinsi daca Bernard nu i-ar fi explicat „pe limba lui” cum stau lucrurile? Ma indoiesc!

Sa-l lasam pe Michael Shermer sa ne explice el cum e cu fachirii si team-building-urile. O experienta insa ca a lui Thich Quang n-are cum s-o explice prin niciun fel de fizica, fie ea simpla sau complicata.

0 Concluzii

Dupa cum vedeti, acest articol e compus din mai multe parti, astfel incât sa vorbiti on-topic aproape indiferent de subiect. Despre muzica. Despre petreceri. Despre sporturi extreme. Adica despre orice sport, având in vedere ca, in lumea de azi, trecerea pe zebra, pe verde, a ajuns un fel de sport extrem. Sau….puteti sa alegeti sa nu vorbiti deloc.

Dar mi-ar placea sa stiu daca a existat in viata voastra un anume eveniment care v-a marcat. Ceva ce erati convinsi ca nu puteti face si pâna la urma ati facut.

Fire Walk with Me (Questions In a World of Blue)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zCV_kTjuguQ]

Autor: Dragos

Zodia: Leu

As vrea: sa fiu mai organizat

Pastrez: amintirile plimbarilor

Mi-as fi dorit: sa depasesc anumite conditionari

Nu-mi place: când cei care conteaza pentru mine sunt dezamagiti (de mine, logic). Nu-mi place nici sa muncesc.

Ma tem: sa deschid ochii atunci când imi place ce visez.

Aud: bâzâitul enervant al bâzdâganiilor atunci când incerc sa fiu relaxat in mijlocul naturii.

Imi pare rau: când constat ca as fi putut face mai mult

Imi place: sa dorm, sa beau, sa citesc, sa ma uit la filme, sa ma plimb (eventual printr-o padure de brazi, pe un munte, printr-un parc, conditia de baza e sa vad cât mai putina lume), sa inot intr-un lac de munte sau intr-un râu, sa ma relaxez.

Nu sunt: un competitor

Dansez: din nefericire, din ce in ce mai rar; salsa! reggae!

Niciodata: nu-mi va fi rusine de sentimentele mele.

Par: simpatic (si nu sunt)

Plâng: uneori când pierde echipa favorita, alteori când ascult o melodie

Nu-s intotdeauna: calm

Nu-mi place la mine: ca sunt cam delasator

Sunt confuz: când lucrurile nu-mi sunt clare, adica aproape mereu

Am nevoie: de intelegere

Ar trebui: sa ma maturizez; dar n-am s-o fac, na!

Autor: Dragos

6. Andorra la Vella(Andorra cea Batrana). Marti, 4 mai 2010, ultima zi a sejurului meu catalan a fost rezervata vizitarii Andorrei(tara acoperita de tufe). Desi stiam ca statul se afla in Pirinei(la o altitudine medie de 1996 m), desi vremea nu fusese foarte prietenoasa si se anunta ninsoare, nu mi-am imaginat ca o sa tremur de frig mai rau ca in Romania in luna ianuarie! Unde mai pui ca discutasem initial sa ne luam si costumele de baie pentru ca in Andorra la Vella exista un spa renumit pe care nu doream sa-l ratam.

Si pentru ca eu nu mi-am luat decat tricouri si bluzite de vara, a trebuit sa apelez la ceilalti turisti, care cu o generozitate surprinzatoare s-au oferit sa ma imbrace(m-am ales astfel cu o “interesanta” tinuta de iarna in cele mai nastrusnice culori posibile, daca ma prezentam asa la circ  cu siguranta faceam o impresie puternica ), in fine, la zero grade nu as fi refuzat nici daca mi se oferea o patura. Si asa am pornit eu infofolita(purtam 4 pulovere) spre paradisul shoppingului! :(  :P Drumul din Barcelona la Andorra a durat 4 ore, dar peisajele cu munti inzapeziti, lacuri artificiale de o frumusete uluitoare, cariere, mine de sare, termocentrale, sate, vile si biserici, tunele(despre cel mai lung dintre ele, Tunel del Cadi, unde am facut si necesarul popas, v-am povestit pe un articol anterior) au facut ca timpul sa zboare nesperat de repede.

Odata ajunsi in capitala principatului, am intrat  in primul hipermarket unde am stat…jumate din zi!!! :(  :(  :(

Printre obiectivele demne de vizitat se numara Biserica Esglesia de Sant Esteve, situata in partea veche a orasului construita in stil romanesc, in secolul al XIX-lea, precum si Cladirea Parlamentului. Probabil cea mai veche cladire a orasului este Biserica Santa Coloma, ce dateaza din secolul al IX-lea.
Orasul Andorra La Vella este centrul cultural al tarii, detinand Sala de Expozitii a Guvernului, ce functioneaza ca principal teatru si muzeu. Piata din fata Cladirii Parlamentului este locatia a numeroase evenimente. Orasul gazduieste in fiecare iarna un festival de muzica.
Desi Andorra nu este renumita pentru restaurantele sau gastronomia ei, exista un mare numar de localuri potrivite pentru cina sau pentru a iesi in oras, in special in Andorra La Vella.

Toate aceste obiective turistice au fost evident ratate. In schimb am intrat in cateva magazinele(sunt cca 2000) de lux insirate pe strada principala a orasului.

Tipu’ venea amenintator spre mine, cerandu-mi sa incetez cu fotografiatul.

Nu, preturile nu erau deloc atractive, tot ceea ce imi placea mie era extrem de scump.

O geanta pe care pusesem ochii in magazinul de mai jos costa in jur de 400 de euro. A, iar majoritatea locurilor cu produse dragute erau inchise la acea ora(14).

Cam asta a fost Andorra la Vella…

7. Barcelona este un oras extrem de cosmopolit si multicolor, cu o populatie de circa 1,5 milioane. Acest centru spaniol al modei, al arhitecturii, al mancarii si al muzicii, se afla pe malul Marii Mediterane si în inima regiunii autonome Cataluña (una dintre zonele cele mai bogate si moderne ale Spaniei). Istoricii spun ca Barcelona a fost intemeiata de cartaginezii condusi de Hamilcar Barca, tatal lui Hanibal. De-a lungul timpului Barcelona a fost pe rand cucerita de romani, vizigoti, mauri sau franci, toti acestia lasandu-si urmele in arhitectura orasului. La inceputul secolului al XX-lea  a redevenit un centru cultural si politic dupa o reinviere a culturii catalone. In timpul razboiului civil spaniol Barcelona a fost un refugiu al cauzei anarhiste. Capitala Cataloniei este fara dubiu un oras mediteranean, nu numai din cauza locatie lui geografica, dar mai ales datorita isoriei, traditiilor lui si a diferitelor influente culturale.

Dar Barcelona este mai mult decat un simplu oras. Este o colectie de orase diferite si pestrite.

Al doilea oras al Spaniei(dupa capitala tarii, Madrid) crede in combinarea vechiului si al modernului, obtinand un rezultat minunat si neobisnuit. Poti gasi exemple de aceasta deosebita combinatie de medieval si modern in multe locuri: El Barrio Gótico, Las Ramblas, La Plaza de Catalunya, El Puerto Olimpico, Muzeul lui Picasso si Fundatia Miró. Si daca asta nu este de ajuns pentru a te uimi, indreapta-ti ochii spre operele lui Antonio Gaudi: Parcul Güell, La Sagrada Familia, La Pedrera, Casa Battlo.

Barcelona ofera o oportunitate unica pentru turisti, de a se plimba de la ramasitele romane spre cetatea medievala, si spre orasul modern cu bulevardele sale deschise si toate intersectiile lasate largi de colturile cladirilor taiate in mod unic. Centrul istoric al orasului este aproape plat, in timp ce orasul modern se intinde spre dealurile inconjuratoare, avand strazi ce cresc in altitudine, ce aduc aminte de San Francisco. O trasatura notabila este Les Rambles, o serie de bulevarde care pleaca din centrul orasului spre frontul de apa, plin de oameni pana noaptea tarziu, cu florari, vanzatori de pasari, artisti de strada, cafenele si restaurante.

Plaça d’Espanya este una din cele mai importante piete ale Barcelonei. A fost construita cu ocazia Expozitiei Internationale din 1929

Parcul Guell-proiectat de arhitectul A. Gaudi si construit intre 1900-1914, situat in partea superioara a colinei El Carmel.

Placa de Catalunya, km zero al Barcelonei, este cel mai aglomerata piata,  reprezentand o zona de legatura intre partea veche si cea noua a orasului, fiind marginita de Barri Gotic, de districtul Eixample si de La Ramblas.

Palatul National(ridicat in 1929).De pe esplanada palatului se poate admira panorama orasului Barcelona. Cladirea adaposteste Muzeul de Arta Catalana inca din 1934.

Montjuic-un deal pe malul marii, ce are in varful sau un fort cu ziduri groase acoperite de iedera, utilizat in secolele trecute pentru apararea orasului. Se ajunge usor cu funicularul din Piata Spaniei.

Font Magica

Stadionul Olimpic(in prezent stadionul echipei de fotbal Espanyol Barcelona)

Plaza de Toros Monumental de Barcelona

Casa Battlo(situata pe cel mai frumos bulevard al orasului, Passeig de Gracia, la nr 43), modernizata de Gaudi la cererea proprietarului Battlo i Casanovas intre 1904-1906

Passeig de Gracia

Casa Mila(La Pedrera)- imobil construit de Gaudi intre 1905-1907 pentru Roger Segimon de Mila. Pentru ca fatada sa prezinta anumite ondulari, barcelonezii au denumit-o La Pedrera(cariera in catalana)

Terasa pe Rambla unde ne-am oprit sa mancam paella, inghetata si sa bem bere

Rambla(Torent)- un bulevard pedestru în formă de ramura de copac, plin de flasnetari, statui vii, mimi si vanzatori ambulanti ce comercializeaza  orice, de la bilete de loterie la bijuterii. Se intinde pe 2 km intre Placa de Catalunya si Statuia lui Columb, fiind  locul unde se intalnesc toate felurile de oameni, turisti si localnici, intr-o diversitate extravaganta si plina de culoare.

Ups, se pare ca trebuie sa fac si partea a III-a. Asadar, restul clasamentului intr-un articol viitor.

De asemenea, ce-o fi insemnând „muzica veche”? M-am facut ca nu pricep si am bagat si ceva mai „recent”.

Sa incercam totusi o clasificare:

6. One bourbon one scotch one beer – John Lee Hooker

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BIvka3SSv9Y]

5. Bei mir bist du schon – Keely Smith & Louis Prima

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lLmK6rlP_cE]

4. No more bolero – Gerard Joling

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XyRuMR5EW3c]

3.  Look what they’ve done to my song – Melanie

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=O0-bbSSaNFE]

2. Bird on a wire – Neville Brothers

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=T9ez80bQW4w]

Si ceva extra, cadou pentru leapsa primita:

El vals del obrero – Ska-P

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2-le-Xp3xwo]

Prietenii stiu de ce!

Leapsa merge mai departe la toti cei care sunt dispusi sa-si impartaseasca pe blog preferintele in materie de muzica veche.