Am obosit…

…să am coșmaruri noaptea. Să visez tot felul de ciudățenii, morți, cutremure, animale neprietenoase. Nici prin cap nu-mi trece să le interpretez, vreau doar să înceteze.

…să fiu trasă la răspundere pentru faptele mele de către necunoscuți și nu numai. Să fiu acuzată (pe drept, pe nedrept) și să fiu nevoită să dau explicații. Ceea ce detest mai mult în viața asta.

…să dau milioane de like-uri pe facebook. Dar despre asta într-un articol separat.

…de atâtea bârfe, speculații, zvonuri. V-am menționat vreodată cât de tare mă plictisește bârfa și cât de mult îi ocolesc pe cei care o practică?

…să fiu atât de diferită de ceilalți. Și, în consecință, neînțeleasă. E o povară pe care o resimt din ce în ce mai mult și în virtual. Aici, unde speram să găsesc altceva.

…de atâta “comunicare”. De atâta vorbărie goală. Am realizat cât de mult îmi place să tac. Și să ascult. Să-i ascult pe alții care chiar au ceva de spus.

De fapt, acesta este subiectul articolului de azi. Cum am reușit să mă detașez de tot și toate, cum am izbutit să mă relaxez și să uit de…oboseala cotidiană.

De câțiva ani e la modă să spui că nu te mai uiți la televizor. Unii nici nu mai au televizor. Însă, ați fi surprinși să aflați că televiziunile difuzează și lucruri interesante. Cu efect benefic asupra psihicului oamenilor. Emisiuni care fac minuni. Sau personalități care le înfăptuiesc.

Ieri am sorbit fiecare cuvânt pe care l-a rostit invitatul unei unei asemenea emisiuni, un arhitect român plecat de 30 de ani din țară și stabilit în Franța, angrenat în prezent într-un proiect lăudabil, acela care are menirea de a reabilita un monument istoric al capitalei, Hanul Gabroveni. Efectiv îmi doream să nu se mai termine interviul. Evident, și moderatorul a avut un rol fundamental pentru că a știut ce să-l întrebe astfel încât totul să fie cât mai captivant.

S-a discutat mult despre arhitectură ca artă, dar și despre arhitectura sufletului românesc, despre destinul nostru, despre felul în care suntem priviți de străini, despre politică și filosofii de viață. Mi-a plăcut foarte mult felul cum gândea omul răspunsurile. Iar unele dintre ele au fost de-a dreptul geniale și îmi permit să vi le prezint și vouă.

Când a fost întrebat ce ar schimba la oameni, arhitectul a răspuns:

“Nimic, omenii sunt binecuvântați așa cum sunt, în varietatea lor”.

– Dacă ați lua-o de la început, ați face același lucru?

– Oh, nu, ar fi prea plictisitor, aș încerca cu totul altceva.

– Care este calitatea definitorie a poporului român?

– Noi, românii, avem o calitate care poate fi privită și ca defect, suntem prea creativi. Românul s-a născut poet.

– Arhitectura sufletului românesc?

– Fatalismul, spiritul mioritic.

Principiul lui de viață:

“Să fii onest cu tine în fiecare moment”.

Dar cel mai tare m-a impresionat definiția dată succesului: “atunci când niște oameni, pe care nici măcar nu îi cunoști, încep să creadă că ceea ce faci tu este important pentru ei”.

Iar eșecul, l-a chestionat imediat realizatorul?

“Eșecul este atunci când nu faci nimic”.

Și a încheiat subliniind rolul poveștilor în evoluția noastră: “fără povești nu am exista, poveștile ne construiesc definitiv”.

Revigorant, terapeutic, vindecător.