Vorbeam mai devreme cu o prietena (sa-i spunem asa, desi  termenul este putin exagerat), in timp ce ne indreptam spre casa, cat de greu este pentru un tanar roman sa-si gaseasca un  loc de munca in ziua de azi. Imi povestea ca dupa ce a lucrat timp de 10 ani pentru o companie, patronul a gasit de cuviinta s-o disponibilizeze. Cealalta varianta fiind reducerea salariului lui de 500 milione de lei(vechi)…evident neluata in calcul nici macar pentru o secunda.  S-a angajat apoi la o firma de cadastru unde lucrurile au mers perfect pana cand asociatii straini ai firmei au pus capat parteneriatului cu romanii, iar din acel moment,  cei din urma au decis neplata salariilor pe termen nelimitat. Dupa patru luni de zile in care nu si-a luat banii, fata a demisionat. In prezent este studenta la o a doua facultate si in cautare de un job bine platit. Mi-a marturisit ca s-a saturat de viata din Bucuresti, de Romania in general si tare ar vrea sa-si ia prietenul si sa plece undeva intr-o tara straina, unde ar fi dispusa sa lucreze chiar si intr-un domeniu total diferit de cel pentru care s-a pregatit patru ani de zile(noi doua suntem absolvente ale aceleiasi facultati), ar accepta si un job mai umil, dar mai bine platit. Zicea ceva de Germania, Suedia sau Norvegia. Stiind ca studiaza limba franceza la noua facultate, am intrebat-o de ce nu Franta. Si din vorba in vorba, tot analizand noi posibile destinatii europene, a venit vorba si de recent vizitata de catre mine Barcelona. Si atunci, fata m-a surprins placut cu o intrebare, nu inainte de a-si exprima admiratia netarmurita pentru Antonio Gaudi si operele sale celebre in toata lumea. Era curioasa sa stie la care dintre ele am ajuns si ce sentiment m-a incercat la vederea lor.  I-am explicat ca mai presus de geniul Gaudi, mai presus de creatiile sale incredibile, pe mine m-a impresionat omul, artistul Gaudi. Si, evident, gestul sau minunat. Probabil ca toata lumea cunoaste povestea acestui arhitect catalan, care si-a dedicat intreaga viata definitivarii  celui mai drag proiect al sau,  catedrala Sagrada Familia. Initial constructia acesteia s-a bazat pe finantarea din bani publici. Dar la un moment dat, banii publici au incetat sa mai vina, iar arhitectul, detinator pe atunci al unei averi impresionante, nu a pregetat nicio clipa si s-a folosit de ea pentru a continua constructia. Sagrada i-a inghitit insa toti banii, iar Gaudi a murit(in urma unui accident de tramvai) sarac lipit, singur, nestiut de nimeni.

Nu cred ca exista nimic mai inaltator si mai demn de apreciat pe lumea asta decat sa-ti sacrifici viata unui ideal atat de nobil. Sa faci totul pentru un vis pe care sa-l lasi posteritatii. Sa ajungi sa nu-ti pese de tine deloc, sa te dedici unei opere care in timp sa bucure sufletele a miliarde de oameni. Iar acei oameni sa-ti poarte zilnic numele pe buze si sa te respecte o vesnicie pentru realizarea ta. Sa traiesti pururea in amintirea celor vii.

Asa ca, dupa ce am discutat pe tema asta cu noua mea prietena, am decis sa-i adresez  intrebarea ce m-a urmarit de-a lungul vremii, fiind mereu, inevitabil, in imposibilitate de a gasi raspunsul corect:  daca ai avea de ales intre a-ti trai viata in huzur, satisfacandu-ti toate placerile si capriciile, dar sa ramai un anonim, un simplu om, care dupa moarte va fi rapid uitat si a trai intr-o oarecare saracie, punandu-ti viata in slujba unui ideal maret si reusind sa lasi ceva concret in urma ta, intrand astfel pentru totdeauna in constiinta maselor, pentru ce ai opta? Un om bogat si fericit in timpul vietii, un muritor de rand cu alte cuvinte, sau un om nefericit in timpul vietii, eventual sarac si neinteles, dar prin opera lasata, un nemuritor? Si ea, fara sa stea pe ganduri mi-a raspuns: aleg banii si traiul indestulat din timpul vietii!

Voi ce ati alege?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5L8-FTvSVxs&feature=related]