Mirosul de pizza aburindă îmi inundă nările, iar râsetele cristaline mă fac să privesc instant spre grupul care, probabil, sărbătorea ceva la masa unei terase. Puțin mai încolo, pe o băncuță, un băiețel deschide tacticos ambalajul unei ciocolate savurând fiecare moment în timp ce bunica sa procedează identic.

Mă uit la ei și gândul mă duce departe la perioada adolescenței și tinereții fără griji, probleme și responsabilități, când totul părea atât de simplu. Când nu disperi și nu te stresezi pentru fiecare lucru, când știi că în eventualitatea că iese rău ai șansa să îndrepți lucrurile, că ai timpul de partea ta și chiar dacă se întâmplă să mai și cazi, oricând te ridici și o iei de capăt, că doar nu e sfârșitul lumii. Pentru că atunci când ești tânăr cei din jur te privesc cu îngăduință și chiar dacă mai și greșești nu te judecă. Dimpotrivă, îți găsesc tot felul de alibiuri și circumstanțe atenuante, te susțin și te încurajează să mergi mai departe. Când ești tânăr, la început de drum, ești dator să încerci, să experimentezi, să învingi și să fii învins. Piedicile și eșecurile te întăresc, te motivează și simți că nimic nu te poate doborî.

Mă îndrept șovăitor spre examen. Al 417.589-lea din viața mea. Emoțiile mă năpădesc și îmi spun că nu este firesc pentru că am mai trecut prin asta. Realizez că tocmai de aici provine presiunea, că nu aș putea să trăiesc cu gândul că altădată am putut, am trecut cu bine peste acest hop și acum nu m-am mai ridicat la același nivel. Începe examenul și emoțiile mă copleșesc. Încerc să mă relaxez, și reușesc pentru câteva secunde. Mă uit la ceas și intru în panică, timpul stă să expire și eu sunt abia la început. Mai sunt atâtea de spus…

Un ropot puternic de aplauze mă aduce la realitate. Nu-mi dau seama prea bine pentru ce sunt, dacă le merit cu adevărat, nici măcar nu mă pot bucura de ele, dar un singur lucru este sigur: în sfârșit, pentru o scurtă perioadă de timp, sunt un om liber. Și respir ușurată. Respir.

La maturitate fiecare examen e diferit. Cu o concurență mult mai acerbă, alți evaluatori, alte sentimente și trăiri, mereu mai puternice, mai cotropitoare. Alte condiții, același context: de rezultatul lui depinde viitorul tău. Pe măsură ce trece timpul mi se pare tot mai greu. Pentru că, în opinia mea, e scuzabil să-i dezamăgești pe alții sau să fii dezamăgit de ei. Dar e insuportabil să te dezamăgești pe tine însuți. Acum nu-ti mai permiţi sa cazi. Eşecul iese din ecuaţie.

Cum vă controlați voi emoțiile la examene sau în diferite momente din viață în care e necesar să rămâneți calmi pentru a avea succes? Ați apelat vreodată la pastile (gen distonocalm, emocalm)? Mă bate gândul să le încerc cu proxima ocazie…