Nimeni nu te poate rani daca tu nu arati ca poate. Este foarte adevarat si am descoperit acest lucru in urma unei intamplari petrecute recent in blogosfera. La ceas de taina, imbatati de  racoarea noptii de sfarsit de mai, patru barbati trecuti de prima tinerete, aparent maturi, responsabili, cu capul pe umeri, parinti, cu pretentii de genii pustii si suflete curate, au lasat deoparte orice farama de rautate sau resentiment si in lipsa de ceva mai bun au gasit de cuviinta sa analizeze blogul pe care va aflati in acest moment. Oripilati de calitatea indoielnica a articolelor si a comentariilor, au ales totusi sa se concentreze pe batjocorirea celei care se ocupa de administrarea sa. Dupa zeci de postari care s-au dorit pline de obiectivism, fara pic de ironie si malitiozitate, incantati nevoie mare de brava lor isprava, cei patru au parasit “locul crimei”, indreptandu-se usor obositi, dar senini si impacati cu propriile constiinte spre paturile conjugale din dotare…planuind o noua distractie pe cinste cu proxima ocazie.

Doar ca, vedeti boieri dumneavoastra, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, pentru ca Nice de azi stie exact cine este si ce poate, stie exact cat valoreaza.  Ea a reusit in ultima perioada sa-si recapete stima si increderea de sine, e constienta de propriile calitati, iar temerea ca imaginea sa ar putea fi stirbita, afectata, terfelita a disparut. S-a evaporat in urma unui amplu proces de autocunoastere spirituala. A fost un drum lung, dur, presarat cu multe obstacole si renuntari. Dar efortul a meritat pentru ca Nice este azi mai puternica, mai determinata si mai fericita ca niciodata. Nice de azi nu se supara pentru ca voi continuati s-o ponegriti public, ci va saluta cordial, asigurandu-va ca nu-si va pierde niciodata credinta in principiile profunde ce-i guverneaza existenta,  in imaginea pozitiva fata de sine insasi recent creata. Ea nu mai are azi regrete pentru ca a inteles  ca trecutul a avut rostul sau si a realizat cat de important este sa inveti din greselile facute. Nice de azi descopera partea pozitiva a fiecarui lucru, incearca comportamente noi, abordarea situatiei dintr-o  perspectiva diferita, astfel incat sa-si controleze mai bine reactiile si emotiile, totul cu un singur scop, acela de a obtine rezultate mai bune in toate domeniile vietii sale. Si pe langa faptul ca incearca sa fie stapana pe sine in orice imprejurare, Nice si-a propus sa fie…always nice. Nu parasiti summerday sa vedeti daca reuseste! :biggrin:

Ideea e ca azi  sunt linistita, implinita, fericita si nimic nu-mi poate strica bucuria momentului. Rautatea oamenilor nu ma mai atinge pentru ca nu permit eu asta, pentru  ca increderea in mine insami nu mai poate fi zdruncinata indiferent de eforturile depuse in acest sens.

Voi cum faceti fata rautatilor venite din partea semenilor? Cum reactionati cand cineva va jigneste, batjocoreste, defaimeaza? Care considerati ca este calea potrivita, indiferenta sau raspunsul cu aceeasi moneda?

“Regretul pentru lucrurile pe care le-ai facut se poate stinge cu timpul, insa regretul pentru ce nu ai facut nu are consolare.”

Mi-am trait viata dupa principiul lui Sydney J. Harris. Intotdeauna am gandit ca e mai bine sa fac  sau sa spun un anumit lucru decat sa nu-l fac si mai apoi sa regret. Mi-am spus mereu ca trebuie sa risc, si chiar daca va fi  sa pierd, nu e o drama, sunt impacata cu faptul ca macar am incercat. Am stat si am meditat daca fac bine sau nu, daca ma avantajeaza sau nu, daca am de pierdut sau de castigat, si de fiecare data am ales sa fac  acel  lucru, dupa care am constatat ca era infinit mai bine daca stateam cuminte in banca mea si nu ma aruncam ca bezmetica in abisul neprevazutului. Si nu am castigat niciodata nimic, ba da, mint, m-am pricopsit cu  miliarde  de regrete. Intelegeti paradoxul? Regret ca  mi-am dorit sa NU am regrete. Am pierdut totul, de la demnitate la placerea de a trai viata. Pentru ca niciodata nu a iesit bine. Regret ca nu am fost mai inteleapta, ci doar cumplit de nesabuita.  Nu-mi pasa ce spun ceilalti, oricum, atat le trebuie sa ma judece , imi pasa ce-mi spune mie constiinta,  cum ma simt eu cu mine insami, ma deranjeaza fiecare greseala, fiecare initiativa, fiecare compromis facut.

Sa nu regreti nimic din ce ai facut, pentru ca la un moment dat a fost EXACT ceea ce ti-ai dorit sa faci!

Reconfortanta cugetarea de mai sus, nu? Ce bine suna! Ce rost are sa-ti otravesti viata cu regrete, daca intr-un anumit punct al vietii tale ai considerat potrivita, corecta respectiva alegere? Da, si aici apare marea mea drama, eu am stiut mereu ca nu era bine ceea ce urma sa fac, deci niciodata nu mi-am dorit sa fac acel lucru, l-am facut doar de frica regretelor, cu gandul  ca, cine stie prin ce minune ar putea sa iasa bine…si nu doream sa-mi reprosez mai tarziu ca din lipsa curajului mi-am irosit viata, ca am trecut pe langa ocazii fara sa profit de ele.

Stiu…acum o sa-mi spuneti ca e vina mea ca lucrurile nu au iesit tocmai bine, pentru ca am gandit negativ, pentru ca nu am avut incredere in mine, pentru ca gandurile noastre sunt energii capabile sa atraga in realitate situatia pe care ne-am imaginat-o. Si iata cum ne invartim intr-un cerc vicios. Ce ar trebui sa fac, sa nu mai gandesc?

Sa nu intelegeti gresit, repet, nu regret chiar totul. Regret doar acele actiuni pe care le-am facut eu cu buna stiinta crezand ca sunt datoare sa le incerc pentru linistea mea sufleteasca. Pentru ca in loc de pacea mult visata, am gasit infernul.

Cand regretele ma bantuie, imi aduc aminte de cuvintele lui Leonard Cohen: “Pentru ca exista lucruri in viata pe care nimeni nu le poate controla, cum este “un soi de noroc” pe care il ai sau nu, reteta de a fi impacat cu tine insuti este sa eviti nemultumirea. Nu stii niciodata cu adevarat daca vei fi capabil sa devii persoana care vrei sa fii, pentru ca excelenta depinde de atatea conjuncturi si “mistere conectate”,  incat nu poti sa fii artizanul deplin al propriei vieti”. In ele-mi  gasesc alinarea si unele explicatii dupa care tanjesc atat de mult.

Nu, nici nu are rost sa va intreb daca aveti regrete…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Q3Kvu6Kgp88&feature=related]

Mi-am permis s-o parafrazez pe Orry, pentru ca titlul blogului ei se potriveste perfect cu ceea ce simt eu de foarte mult timp, iar adaptat astfel, este relevant pentru situatia in care ma aflu de cand am fost nevoita sa iau fraiele in mana si sa ma ocup cu adevarat de propriul meu blog. Un blog pe care nu l-am dorit niciodata, pentru ca eram constienta ca nu sunt in stare sa-l tin. Cel putin nu la standardele visate de mine. Nu sunt genul care se complace in mediocritate, sunt o perfectionista si sunt si foarte orgolioasa, dar totodata imi cunosc bine limitele. Un blog presupune insa dorinta de a impartasi cu ceilalti gandurile, ideile, framantarile tale. Presupune comunicare, deschidere, talent si pasiune pentru scris, viata ta devenind in timp o carte deschisa in mainile celorlalti. Ori toate astea-mi sunt straine mie, eu fiind o introvertita prin excelenta, o persoana case-si apara cu dintii intimitatea. Cu toate ca uneori exista momente cand tare as avea nevoie sa-mi descarc sufletul, sa-mi exprim frustrarile pe o pagina de blog si eventual sa inchid pentru comentarii. :) Dar nu pot s-o fac, pentru asta imi trebuie o noua blogosfera, unde sa nu ma cunoasca nimeni, unde sa fiu sigura ca nu ma gaseste nimeni din trecut, unde sa nu fiu judecata sau sa-mi fie rastalmacite cuvintele. Initial am deschis blogul din plictiseala, dorind sa-l tin exclusiv pentru materialele mele geografice. Scriam in alta parte si ma simtem excelent acolo, nu aveam de gand ca devin bloggerita, rolul de postatoare ma prindea de minune. Sincer, credeam ca voi imbatrani pe acel blog. Ce naiva… Viata avea insa alte planuri pentru mine, si iata-ma aici, in situatia de a scrie eu articole, lucru pe care-l refuzam cu inversunare in trecut, de fiecare data cand imi era propus. Asadar, cand visez cu ochii deschisi, visez la o noua blogosfera(a nu se intelege ca ma deranjeaza noile persoane pe care le-am cunoscut, dimpotriva), la mine fara trecut, la mine fara mii de regrete, la libertatea de a spune ce-mi trece prin cap fara teama ca cineva care ma cunoaste foarte bine sa ma citeasca, sa ma judece si sa-mi dea eventual replica. Nu vreau sa uit trecutul, pentru ca imi este imposibil, vreau ca el sa nu existe!

Sa fii femeie inseamna sa fii intr-o continua dilema si intr-o continua incercare de a multumi un celalalt care de obicei este foarte greu de multumit, dar mai ales de a te multumi pe tine insati, ceea ce este de-a dreptul imposibil.

Sa te dai fara sa lasi impresia ca te-ai vinde, sa ceri fara sa lasi impresia ca cersesti, sa furi atunci cand stii ca altfel nu ai obtine, sa alungi pentru a nu fi alungata, sa parasesti pentru a nu fi folosita.

Sa fii femeie inseamna sa inveti sa fii aroganta in suferinta, sa stii sa ranesti pentru a iti reaminti ca o poti face, sa te razbuni si sa iti para rau, sa ai dreptate si sa iti para rau de asta pentru ca cele mai teribile temeri ti se adeveresc, sa ai adevarul in mana si sa il bagi in buzunar, sa il ascunzi intr-un sertar mintindu-te ca asa nu o sa mai doara.

Sa fii femeie inseamna sa inveti in mod continuu cum sa te faci iubita si cum sa pastrezi o chestie pe care nici macar nu stii daca ai avut-o vreodata, sa fii rea pentru ca buna ai fi plictisitoare, sa lovesti pentru ca sarutand ai fi luata ca o gratuitate ca pe ceva ce se cuvine stapanit.

Sa fii femeie inseamna sa zambesti frumos cand inima sau sufletul mai au putin si se destrama, sa dai cu fard peste durere si sa o faci carismatica, sa vorbesti si sa asculti cand tu ai prefera sa te faci mica si sa te ascunzi, sa ai puterea de a te intoarce la timp, cat inca mai ai sanse sa fii primita.

Sa fii femeie inseamna sa zambesti sfidator acelor ceasornicului care iti masoara trecerea, sa spargi bariere si prejudecati, sa te prefaci ca nu intelegi arogantele, sa nasti copii care o sa te paraseasca.

Sa fii o doamna, o amanta, o mama, un copil, o fiica, o scorpie, orice este cazul pentru a simti ca esti femeie.

Sa fii femeie inseamna sa ai rabdarea de a strange secunde de-a lungul anilor pentru ca mai taziu sa le rememorezi si sa le retraiesti pentru a te simti cat de cat implinita, sa ai o scuza pentru toti anii in care ai dat si ai dat pana cand tie nu ti-a ramas nimic.

Sa fii femeie inseamna sa gasesti mereu scuze tuturor, mai putin tie, sa saruti buze grabite, sa mangai maini care nu mai au rabdare sa le stranga pe ale tale, sa veghezi un somn care nu mai adaposteste vise in care personajul principal esti tu.

Sa fii femeie inseamna sa ai taria de a accepta ca pentru tine timpul trece mult mai repede, ca tot ceea ce iti ramane este de fapt ceea ce ai fost candva.

Sa fii femeie inseamna sa fi sexy si sa iti placa, sa fii cruda pentru a fi senzuala, sa fii voluptoasa in durere si copilaroasa in ras; puternica, fragila, alintata, ferma, inteleapta, prostuta, usuratica, carismatica, serioasa dupa caz.

La un moment dat insa, toate aceste flashuri se amesteca, toate aceste masti se imprastie si nu mai ai nevoie de ele pentru ca nu te mai ajuta la nimic si nu iti mai folosesc. Iar in acel moment ramai cu tine. Fumezi o tigara, lasi gandul sa aiureze liber si nestingherit si iti dai seama ce obositor e sa fii femeie, ce inutil este sa incerci si sa obtii o imagine pe care ai construit-o cu atata perseverenta. Femeia pe care ai cladit-o se uita la tine si tu nu o mai recunosti. Nu o mai vrei. Pentru un moment, unul scurt nu o mai vrei. Pentru un moment vrei doar sa fii om. Dar momentul trece si stingi tigara grabita.

Nu ai timp de regrete sau de intrebari. Timpul trece, iar inaintea ta se deschide, inevitabil, o viata de femeie…