Titlu: De ce este România altfel?
Autor: Lucian Boia
Editura Humanitas, 2013 (ediţia a doua)

Trebuie să recunosc: am un adevărat cult pentru Lucian Boia. Am citit câteva carţi scrise de el şi niciuna nu m-a dezamăgit. Este obiectiv (sau cel puţin dă în mod profesionist impresia de obiectivitate), ideile sunt bine legate şi concluziile quasi-perfect argumentate, lasând puţin spaţiu de manevră criticilor.

Cartea “De ce este România altfel?” încearcă să răspundă la o întrebare pe care aproape orice român şi-a pus-o cel puţin o data: cu ce dracului am greşit aşa de grav într-o viaţă anterioară de m-am născut aici?

Ca orice naţiune mică şi neînsemnată, ne-am construit un trecut imaginar glorios. Noi am inventat roata, noi am inventat focul, noi am inventat agricultura, călăritul (ba chiar si călăreala), scrisul, vorbitul si cititul. Prin anii ’80 se înfiinţase în cadrul Facultaţii de Istorie a Universitaţii Bucureşti o catedră de…filozofie dacă. Filozofie dacă?? În condiţiile în care nu avem decât câteva cuvinte pe care le-am putea atribui limbii dace?

Cine este de vină pentru că suntem…’altfel’? Sigur, orice naţiune este în mod evident ‘altfel’, dar noi suntem ‘altfel’…altfel. Să fie genele strămoșilor de vină? O boală de dimensiuni naţionale care să ţina mai degrabă de psihologie sau, poate, de psihiatrie? Conjunctura istorică? Influenţele nefaste ale altora? Oare pe cine (sau pe ce) am putea da vina, ca să ne scoatem? Profesorul Boia taie in carne vie, fără anestezie, şi ajunge la urmatoarea concluzie: nu prea avem onoare și de aici ni se trag toate relele. Că, de-a lungul istoriei, am fost mici şi am încercat să supravieţuim prin compromisuri nedemne şi în baza proverbului “capul plecat sabia nu-l taie”, că onoarea nu prea are relevanţă în caz că la mijloc e vorba de viaţă sau moarte, că, că, că…explicaţii există, desigur. Numai că lipsa de onoare, înţelegerile meschine, foamea de tunuri și ţepe și neţinerea cuvântului dat au patruns suficient în fibra noastră de nu ne mai spală nici măcar toate apele Dunării, pâna la secarea fluviului. Am ieşit din istoria de până acum mutilaţi și cu numeroase tare – acesta e adevarul.

Şi totuşi…chiar nu există niciun fapt onorabil în istoria României? Eu cred ca da. Modul în care, în 1939, România i-a primit pe preşedintele Poloniei și guvernul polonez, i-a ajutat pe transfugii polonezi şi a luat în custodie o parte din tezaurul Poloniei (restul tezaurului polonez a traversat România şi a ajuns în siguranţă la aliaţi), păzit cu stricteţe împotriva germanilor care ni-l cereau cu insistenţă şi returnat dupa razboi până la ultimul zlot, cred ca mai salvează câte ceva din onoarea noastră zdrenţuită. Două observaţii se impun, totuşi, dacă vorbim de polonezi: polonezii au dus o luptă consecventă impotriva comunismului pe toată durata existenţei acestui flagel, pe când noi… Iar biserica Catolică Poloneză a dat un Papă şi nu s-a lăsat pâna nu a distrus comunismul. Asta în timp ce la noi se dărâmau biserici. Cu aprobarea Preanefericitului.

Voi…care fapte din istoria României credeţi că ar putea fi categorisite drept ‘onorabile’?

sursa foto