23 noiembrie. Incordare maxima, concentrare, sobrietate. Credinta, speranta, asteptare. 24 noiembrie. Temeri inabusite, nerabdare…dezamagire. Amanare.

25 noiembrie. Satisfactie sufleteasca, gratitudine(pentru ca exista oameni buni, corecti, care-ti apreciaza onest munca si talentul), eliberare. Deznodamant fericit. Incepe sa se faca lumina si sa realizez ca tot raul e de cele mai multe ori spre bine. Ca amanarea a fost benefica, pentru ca azi a iesit perfect, asa cum nu s-ar fi intamplat ieri de exemplu. Atunci de ce ma simt atat de ciudat, parca sleita de puteri? De ce nu topai de fericire, de ca nu cant, de ca nu rad?  E ca atunci cand astepti indelung sa ti se intample ceva frumos, intuiesti ca va iesi bine, stii precis ca nu ai voie sa dai gres si sa te dezamagesti pe tine insati in primul rand, dar cand ti se intampla nu mai ai puterea sa te bucuri de succesul obtinut. Oboseala asteptarii te-a invins. Nu realizezi ca s-a terminat, ca in sfarsit esti un om liber. Ajung sa-i dau dreptate celui care spunea ca fericirea este tocmai drumul spre fericire. Obiectivul a fost atins, de maine o iau de la capat, o alta dorinta, un alt vis, alte piedici, asteptari si iluzii, alt urcus spre culmi poate si mai inalte…

Nu ma asteptam sa primesc atatea laude. M-am simtit stanjenita, usor coplesita, rar cand are cineva o vorba frumoasa de spus la adresa mea. Evident ca m-au bucurat, dar ca nu sunt obisnuita sa fiu si apreciata…

Obisnuiti sa primiti laude de la colegi, prieteni, sefi, parinti? Sunteti mai degraba apreciat sau contestat la locul de munca/ liceu/facultate si in familie? Cum reactionati in fata unor elogii neasteptate?

Le multumesc din suflet celor care m-au sprijnit in aceste ultime zile, celor care au lasat un semn pe acest blog demonstrand ca le pasa. Sa vina vacanta! :)