Situat strategic pe o peninsula stancoasa, cu o forma interesanta de poligon neregulat si cu o istorie tumultoasa in spate, fiind cucerit, distrus si reconstruit de mai multe ori de-a lungul secolelor, Castelul din Parga domina si azi intinderea albastra, infinita, a Marii Ionice, atrage turistul insetat de povesti si mistere si vegheaza triumfator din varful unei coline impadurite asupra orasului, golfurilor, tarmului si insulitelor pitoresti din jur.

Si chiar daca l-am vizitat de trei ori, mai bine spus am intrat in incinta sa cu aceasta intentie, tot n-am reusit sa-i elucidez toate tainele, mi-au ramas multe poteci si cotloane nedescoperite.

Dupa cum bine stiti sunt o mare iubitoare de medieval, de castele, fortarete, ziduri si de arhitectura venetiana. Pe aceasta am avut ocazia s-o admir in Croatia, la Dubrovnik si visez s-o analizez si mai in detaliu, candva, in Italia.

Si apropos de arhitectura venetiana, iata pe scurt povestea acestui castel.

A fost construit initial in secolul XI de locuitorii din Parga pentru a le apara orasul de turci si pirati. Insa n-au avut prea mult noroc si castelul a fost distrus partial tocmai de invadatorii respectivi.

In anul 1401 Parga devine posesiune venetiana bucurandu-se de importante privilegii care contribuie la dezvoltarea sa comerciala si economica.

In secolul a XIII-lea venetienii au reconstruit castelul, turcii l-au distrus iar (partial) si istoria s-a tot repetat de vreo cateva ori pana prin secolul XVI cand a fost recladit tot de venetieni care de data asta au reusit sa realizeze o cetate puternica, perfecta, indestructibila, cu 400 de case, 8 turnuri de aparare si doua cisterne pentru aprovizionarea cu apa in timp de razboi.

Dominatia venetiana in zona slabeste insa si Parga este ocupata succesiv de francezi, rusi, turci si britanici, iar in anul 1819 este cedata sangerosului Ali Pasa din Ioannina de catre Sir Thomas Maitland, Inalt Comisar Britanic pentru Insulele Ionice.

In timpul dominatiei otomane au fost adaugate in cetate un complex de cladiri, bai, o moschee, a fost inaltat un zid de fortificatie la nivel superior, care au fost distruse apoi de greci cand  acestia au reintrat in posesia castelului, in anul 1913, dupa cel de-al doilea Razboi Balcanic.

Aventura mea printre ruinele care stau azi marturie istoriei zbucimate a Pargai a fost una traita la intensitate maxima pentru ca m-am bucurat ca un copil de fiecare piatra sau bucata de zid, am tresarit de emotie cand am intrat in citadela transformata intr-un soi de muzeu si am savurat indelung panorama ametitoare oferita cu generozitate din orice loc te opreai, privelistea casutelor colorate asezate in amfiteatru, coborand spre port, parca imbratisand albastrul profund al marii, a simpaticelor taverne ce insotesc faleza, a plajelor Valtos si Krioneri, insulitei Panagia si stancilor pitoresti din jur lasandu-ma fara cuvinte.

Practic pentru acele vederi magnifice venisem aici, pentru ca stiam ca numai un castel cu pozitionare spectaculoasa, mai ales unul situat pe un promontoriu, deci chiar langa mare sau un turn impozant le poate genera.

Dupa ce initial poposisem la castel joi, chiar in prima zi a sejurului in Parga, la ora lasarii amurgului, iar vineri ne-am abatut din drum doar pentru o scurta sesiune foto, sambata dimineata incaltata corespunzator (sandale cu talpa moale, flexibila), pregatita pentru escaladari dificile, am trecut zambind pe langa plaja Valtos care la ora 10 era inca pustie, am urcat energic panta abrupta si am intrat optimista pe poarta edificiului sperand ca voi fi singurul vizitator si voi face fotografii nestingherita.

Si multa vreme asa a fost. M-am bucurat de linistea deplina, de razele caldute ale soarelui de iunie, de pinii verzi si bogati, de cadrul natural de vis care-mi punea la picioare cele mai frumoase privelisti vazute vreodata. Iar cand mi-am savurat la terasa frappe-ul racoros, fata in fata cu istoria, cu marea si cu insulita mea preferata, Panagia, am simtit fericirea aia totala, imensa, nestavilita. Aceea de care ai parte atat de rar in viata.

Restul (faptul ca il vizitezi pe propria responsabilitate, ca e invadat de balarii, e plin de gunoaie aruncate de turistii iresponsabili, ca nu e intretinut, ca nu exista ghid si ca nu mai arata fix ca in urma cu 500 de ani, ca au ramas doar niste ruine) e cancan.

Este obiectivul turistic numarul 1 al Pargai, simbolul de necontestat al orasului, iar eu m-am simtit minunat acolo.