Am crezut că sunt șmecheră. Mi-am imaginat că dacă port un pulover gros și un ditamai cojocul, un fular la gât și o căciulă pe cap, niște ghete îmblănite în picioare, mă pot lua la trântă cu el. De la egal la egal…amical. Care pe care.

Biata naivă. Nu am avut nicio șansă. Nici nu am știut când mi-a dat lovitura de grație. Tot timpul am simțit că dețin controlul, că sunt suficient de rezistentă să-i fac față. Și m-am bucurat timp de patru ore de bijuteriile prețioase de gheață, numai diamante strălucitoare cât vezi cu ochii, de broderiile sofisticate pictate cu atâta migală pe flori, ramuri și frunze de renumitul artist.

N-a fost să fie zăpadă așa cum ne doream de sărbători, dar ieri dimineață nu mică mi-a fost mirarea să constat că m-am trezit într-un oraș de basm. Totul era înveșmântat într-o mantie argintie, delicată, ca într-un tablou hibernal desăvârșit. Ce frumusețe nemaivăzută, de ce n-aș imortaliza și eu minunea asta, mi-am spus încântată de ceea ce vedeam de la balcon.

N-am rezistat în fața splendorii albe, spectacolul irezistibil pus în scenă de fenomenele meteo de sezon, chiciura și măzărichea, m-a sedus instant determinându-mă să-mi iau aparatul foto și să plec de îndată “pe teren”. Nici nu bănuiam cum se va sfârși aventura…

Aici am descoperit o lume de vis, de o puritate fără cusur, un cer albastru, senin, un soare cam anemic și un ger pătrunzător din care nu dispăruseră complet semnele toamnei:

Am pornit euforică, cu mâinile degerate ce-i drept, spre casă. Oare dacă știam că a doua zi voi scrie articolul răcită cobză, cu ceaiul și aspirina alături, mai mă avântam la fotografiat? Nu știu dacă a meritat, dar perspectiva petrecerii Crăciunului în pat, sub plăpumioară, nu mă prea entuziasmează…