Nu stiu cum fac, cum reusesc, dar se pare ca, in ultimul timp, pe unde umblu, dau doar de reporterite curioase si cameramani insistenti. Tocmai pe mine ma nimeresc pentru interviu, care nu sunt dispusa sa-mi dezvalui identitatea pe internet, daramite sa apar la televizor, sa ma vada o tara intreaga cum vorbesc pe diverse teme si raspund la tot felul de intrebari.

Banuiesc ca va aduceti cu totii aminte articolul unde prezentam trofeul Europa League expus la Arena Nationala din Bucuresti. Cu o tinuta de scandal, cu parul ravasit de vant, nefardata, ma indreptam nepasatoare spre locul unde, intr-o vitrina, trona in toata splendoarea ei, Cupa UEFA. Imediat am fost luat in vizor si filmata din toate unghiurile de cameramanul postat, sus, pe scari, asteptand potentialele victime, asa cum isi asteapta uliul prada.

Nici nu am avut timp sa respir ca m-am pomenit cu o tipa cu un microfon in mana, care m-a intrebat politicos daca sunt de acord sa-i acord un interviu. Am spus nu, un raspuns scurt, hotarat, care nu mai lasa loc de interpretari. Si cu toate acestea, timp de zece minute cat am fotografiat eu trofeul, reportera s-a rugat de mine, iar cameramanul m-a filmat non stop. Eu mi-am vazut de treaba nestingherita, ignorand spectacolul din jurul meu, prefacandu-ma calma, dar clocotind de nervi pe dinauntru, suparata ca sunt filmata fara acordul meu. La final, un tip serios, la costum, pe post de manechin, care in tot acest timp s-a uitat de sus la mine (la propriu si la figurat) a avut o ultima tentativa de a ma  convinge: “Dupa ce ati facut atatea poze, puteti sa ne dati si noua macar un interviu, nu?”

“Nu, va multumesc ca mi-ati permis sa fotografiez, va doresc o zi buna”, am raspuns eu zambind fermecator si am disparut mai iute ca vantul din fata obiectivului.

Altadata am fost sa vad si eu cum e cu autobuzul turistic prin Bucuresti. Va amintiti, desigur, si de aceasta aventura. Ceea ce insa nu v-am povestit atunci, a fost ca la nici doua minute dupa ce am urcat in bus, m-am trezit cu un microfon, o reporterita si o camera de filmat langa mine. “Astia vor cu orice pret sa ma faca celebra“, m-am gandit, indignata de asemenea ghinion. Nu mai scap de camerele astea, pe unde ma duc am parte de ele, cum sa-mi mai pastrez eu anonimatul in asemenea conditii? Am refuzat si de data asta pe un ton rece, si oamenii au gasit repede alti musterii doritori sa apara pe sticla.

 Cum reactionati cand vedeti camerele de filmat ale televiziunilor in preajma voastra, sunteti dispusi sa acordati interviuri reporterilor pe strada(sau intr-un loc public), le raspundeti cu amabilitate si placere la intrebari? Sunteti spontani si degajati in fata camerelor de luat vederi? Cum ati fi procedat voi in locul meu, ati fi raspuns sau nu intrebarilor reporterilor din cele doua cazuri prezentate?