A realizat curand ca nu poate trai fara el.

Cand el era trist, era si ea, cand el era vesel , ea zambea fericita. Lumea se prabusea in jurul ei cand se certau sau atunci cand el se supara pe ea.

Constientiza ca era un risc imens  sa-l iubeasca, ca cel mai probabil va pierde totul si va iesi cu inima sfaramata din acest joc, dar daca exista o sansa pentru dragostea lor, nu ar fi regretat  mai apoi ca nu a luptat pentru ea?

Iar pentru el era doar un joc. Cand dragut si fermecator, cand ursuz si distant. Cand o chema, cand o alunga, cand un aprig vulcan in flacari, cand un iceberg plutitor pe marile indiferentei.

De ce ii era asa frica sa piarda ceva ce nici macar nu era al ei? Cu el era ca si cum ai pasi  pe nisipuri miscatoare, in fiecare zi se afunda tot mai mult in capcana dragostei si nu era nimeni  in jur ca s-o salveze din bratele ei din ce in ce mai viguroase.

Chiar si o simpla neintelegere poate distruge totul. Lucrurile simple, marunte, chiar conteaza!

Ajunse si in momentul in care realiza ca  era mai dureros sa plece decat sa ramana. De ce?  Pentru ca nu poti trai fara farama de fericire pe care o poti simti la un moment dat alaturi de cel pe care-l iubesti…

De ce lumea este in haos? Pentru ca omenii sunt fapturi menite sa fie iubite, iar lucrurile sunt create pentru a fi folosite, doar  ca acum e putin invers, oamenii sunt folositi, iar lucrurile(partea materiala) adorate.

Nu-l ura pe el, ci detesta faptele lui. Ar fi vrut sa fie din nou doar o fetita, pentru ca juliturile la genunchi se vindeca mai repede decat o inima franta.

Concluzii:

Lumea crede ca dragostea raneste, dar nu este adevarat. Singuratatea doare.  Respingerea. Umilinta, dispretul si  nepasarea.  Invidia si  gelozia. Pierderea cuiva drag. Acestia sunt dusmanii nostri reali, iar oamenii confunda respectivele  sentimente cu dragostea cand, de fapt, ea este singura din lume care reuseste sa inchida ranile sufletului si ne face sa ne simtim din nou minunat.

Sfarsit:

Fata a inchis pentru totdeauna acel capitol din viata ei. A mers mai departe fara sa se  mai uite niciodata inapoi. A gasit un baiat pe care-l iubeste la fel de mult, dar care o face fericita si are un mesaj pentru cel pe care l-a adorat in trecut: ai grija de sufletul tau, incearca sa fii fericit!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2UkO9viUEdc&feature=related]

Autor: Giles Foden                                                      Regia:  Kevin Macdonald

Editura Allfa, 2008                                                     Coproductie SUA/UK;realizat chiar in Uganda

Asa cum am citit intr-un articol de-al lui M11, fraza “am vazut filmul, ce rost mai are sa citesc si cartea” reprezinta o atitudine paguboasa. Prin urmare am citit cartea, dar am vazut si filmul. Cel putin in acest caz, cartea pare mult mai buna, ofera mai multe informatii necesare pentru incadrarea si intelegerea actiunii si ne scuteste de vizionarea unor scene horror. Ca sa nu mai spun ca filmul e asemanator cu romanul doar la modul foarte general.

Pe fondul unor fapte reale (povestirea e plasata in anii ’70, in Uganda,  printre framântarile tribale si in conditiile interventiei diferitilor jucatori externi care voiau sa traga tara ba spre “lagarul socialist” pigmentat cu ceva revolutionarism arab, ba spre “lumea libera”), scriitorul reuseste sa construiasca o foarte interesanta intriga, care cuprinde de toate: iubire, ura, despartiri, jocuri politice facute de incompetenti ai serviciilor secrete britanice, aventuri si palpitatii “fara numar fara numar”, razboi, ceva crime realizate cu sadism profesionist, lovituri de stat si chiar  o operatiune a seviciilor secrete israeliene.  Peste toate insa e extraordinar de bine zugravita personalitatea acestui dictator sângeros care a fost Idi Amin Dada. Pentru rolul macabru jucat cu o perfectiune ingrijoratoare, actorul  Forest Whitaker a primit Oscarul in 2007.

Venit la putere printr-o obisnuita lovitura de stat conform  vremurilor si continentului, Idi pare initial un baiat de baiat. Se bate pe burta cu mai toata lumea, face bai de multime, rânjeste demagog si se da bine pe lânga reprezentantii Occidentului . Poporul e ultraincântat si topaie in ritmuri specific africane. Prin ochii tânarului si naivului medic scotian Nicholas Garrigan (devenit, cam fara voia lui, medicul personal al presedintelui si chiar un fel de consilier politic) vedem insa cum aceasta persoana, considerata in mod superficial un partener credibil de discutii si negocieri de catre democratiile occidentale, se transforma destul de vijelios in bruta. Si-a dat arama pe fata, cum ar zice proverbul. Si nu orice fel de bruta, ci una extrem de violenta chiar si pentru standardele africane. In sfârsit, pentru martorul nostru lucrurile se termina relativ cu bine si in carte si in film. Omul ramâne traumatizat psihic, dar viu.

Cum de a ajuns autorul la acest titlu? Idi Amin a venit la putere cu ajutor britanic in anul 1971, rasturnând un alt criminal de rasa, Milton Obote. Pe vremea aceea fusese foarte impresionat de  scotieni, iar pe masura indepartarii de politica guvernului Majestatii Sale a facut o paralela intre lupta lui pentru independenta si “suferintele” poporului scotian, considerând ca l-ar putea ajuta in “gâlceava” cu englezii din postura de rege. Pentru impresie, mai zicea ceva si de “miscarile de eliberare” ale galezilor si irlandezilor. Oricum, Idi nu s-a dat doar rege al scotienilor, ci si cuceritor al Imperiului Britanic sau suveranul tuturor animalelor de pe pamânt.

Idi Amin a fost inlaturat de la putere cam asa cum a venit. Tanzania, tara vecina cu care avea o hârjoneala mai veche, in genul celei dintre Kuweit si Iraq, intervine militar alaturi de rezistenta ugandeza la sfârsitul anului 1978 si il pune pe fuga. In mandatul sau de 8 ani, a omorât cam 300.000 de ugandezi (aceasta e versiunea oficiala), printre care si una bucata sotie. Pentru crimele sale n-a dat niciodata socoteala in fata justitiei, murind in 2003 de moarte buna, in exil si bogatie.

Intrebarea pe care mi-am pus-o citind cartea si vazând filmul e una foarte veche. Oare acesti bolnavi care ajung sa ne conduca sunt bolnavi si la momentul initial sau ii tâmpeste puterea? Cum de anumiti indivizi reusesc sa invârta pe degete sisteme politice considerate performante, cum de reusesc sa pacaleasca atâta “lume buna”? Ce i-a facut pe englezi sau pe americani (ca pe francezi n-are rost sa-i bagam in discutie) sa dea credit quasi-total unor dementi precum Idi Amin, Ceausescu, Noriega (in Panama),  Saddam Hussein (in Iraq) si multi altii? Sa fie doar strâmta “arie de selectie” de vina? E posibil ca asemenea oameni sa se fi comportat (constienti fiind ca vor doar sa “treaca puntea”) normal multa vreme, astfel incât sa adoarma vigilenta “aliatilor” si sa se fi descatusat atunci când nu mai era nimic de facut? Sau au innebunit pe parcurs?

Parerea voastra care e?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fvuEOIE4hGc]

Rataceste absent printr-un parc  fermecat

Dorul mistuindu-l cu fiecare pas pe care-l face pe aleile lui pustii

Degetele-i danseaza in ritmul strengar al vantului

Asteptand nerabdatoare atingerea ei

Imaginandu-si silueta diafana a fetei

Aude fosnetul frunzelor vestede; Se intoarce brusc asteptand s-o vada aparand

Se opreste in acel loc special, creat parca doar pentru ei doi

Sprijinandu-se de trunchiul unui copac batran

Se trezeste cateva momente mai tarziu

In soapte suave

Senzatia il face sa zambeasca

Acum stie ca ea nu-l va parasi niciodata.

Toamna este anotimpul visarii si al nostalgiei.  El viseaza la o ea care sa-i fie mereu alaturi. Eu, toamna, aud glasul fraged al primaverii, ma infior de amintirea fierbinte a verii, ma resemnez in asteptarea iernii  si imi imaginez ca pot transforma vremelnicia in eternitate, intunericul in lumina, tristetea in bucurie, batranetea in tinerete,  inconstanta in statornicie, nepasarea in solicitudine, adversitatea in simpatie, uratul in frumos, raul in bine, esecul in succes,visele in realitate,  ura ta in…indiferenta, dragostea mea intr-o dulce-amara amintire.

Care este visul vostru de toamna?