Taking Chance

HBO Films

16 ianuarie 2009

Cu: Kavin Bacon

(LtCol Michael Strobl)

Daca inca nu l-ati vazut pe Kevin Bacon intr-un rol pozitiv, nu ratati „Taking Chance”. Joaca rolul unui ofiter care insoteste corpul neinsufletit al puscasului marin de 19 ani Chance Phelps pe teritoriul Americii, de la ajungerea acestuia din Irak si pâna in orasul natal, unde va trebui sa fie inmormântat. O actiune simpla, liniara, dar stai cu inima in gât de la inceput pâna la sfârsit si iti e dificil sa-ti stapânesti lacrimile. Este de-a dreptul impresionant modul in care realizatorii au redat starile sufletesti ale oamenilor care vin in contact cu misiunea ofiterului de escorta.

Mai departe….filmul trebuie vazut, n-are cum sa fie explicat.

The Messenger

Regia: Oren Moverman

2009

Cu: Woody Harrelson, Ben Foster

„The Messenger”. Intr-o societate heteroclita ca cea americana e de la sine inteles ca oamenii reactioneaza diferit la vestile foarte dureroase.

Un soldat erou si un ofiter necombatant formeaza o echipa. Misiunea lor este de a anunta rudele cele mai apropiate de moartea prietenilor, sotilor, copiilor. Ca primitor al vestii simti cum ti se prabuseste lumea interioara, cum ti se inmoaie genunchii, ca nu mai ai aer, ca te lasa viscerele. Dar iti revii destul de repede si te apuca revolta generala: de ce mie mi s-a intâmplat asta, de ce el a trebuit sa moara, de ce exista atâta nedreptate pe pamânt si ofiterii astia ce cauta la poarta mea in loc sa fie pe front? Uiti ca nu trebuie sa tragi in mesager, uiti ca trebuie sa fii civilizat, uiti ca durerea ta e personala si asa trebuie sa ramâna. Ii scuipi, ii iei la palme, le reprosezi totul. Totul! O persoana insa reactioneaza diferit. De ce oare?

Cei care i-au incredintat aceasta misiune soldatului in perioada lui de „refacere” s-au inselat crezând ca a anunta rudele despre tragediile lor e mai usor din punct de vedere sufletesc decât in luptele de guerilla din desertul irakian. Trebuie sa ai un spirit extrem de puternic, sa respecti un cod si sa te abtii de la a face „concesii” celor care primesc vestea. Prezentarea trebuie sa fie impecabila iar atitudinea trebuie sa fie martiala si cât se poate de distanta, fara a induce insa sentimentul de nepasare. Ca mesager, nu trebuie decât sa anunti. Mai departe exista o echipa de ajutor care se va ocupa ca rudele sa primeasca intreaga asistenta de care e nevoie pentru a trece peste acest groaznic eveniment. Dar mesagerii…sunt si ei oameni, nu roboti. Oricât ar incerca, le e imposibil sa nu se implice emotional, sa nu se invinovateasca de fapte pe care le-au facut in momente de cumpana sau de momente in care considera ca au fost lasi.

Dou filme in care nu e vorba ca unii sunt rai si altii sunt buni, nu poti defini personajele in „negative” si „pozitive”. Doua filme in care ne confruntam cu noi insine si modul in care ne definesc reactiile pe care le avem.

Mereu am fost impresionat de demnitatea cu care americanii stiu sa-si poarte durerea. Initial am vazut-o descrisa in filme si nu aveam de unde sa stiu daca asa se intâmpla si in viata reala. Atentatele de la 11 septembrie 2001 m-au convins insa: americanii sunt demni chiar si in momentele cele mai atroce. Cu mici exceptii. De unde oare au aceasta forta interna de a trece peste asemenea intâmplari?

Intotdeauna am crezut ca durerea ta trebuie sa fie a ta si atâta tot. Nu-ti scoti durerea la taraba, nu te dai in stamba, nu urli in public, nu faci pe victima. In particular insa (si asta inseamna, din punctul meu de vedere, ori ca esti singur, ori in cercul tau de prieteni intimi sau de rude pe care le simti apropiate), te poti descatusa. Nu e nimic rusinos in a plânge. Prin momentele dificile pe care le-am avut in viata, asa am incercat sa trec. Uneori am reusit. Alteori…

Voi … cum va manifestati durerea?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JjD4eWEUgMM]

„Delincventi natafleti” sau ai grija cu cine (sau ce) te pui….

Autor: Traian Tandim

Editura Meditatii, 2008

_

Cartea e scrisa de un politist sadea, nu de un scriitor, prin urmare prea multe calitati literare nu are, ba din contra. E scrisa destul de prost. Totusi, trebuie sa subliniez, Traian Tandin este discipolul unuia din cei mai importanti criminalisti români, Dumitru Ceacanica, iar in meseria lui este un profesionist desavârsit.

Interesante si utile sunt insa multe din povestirile cuprinse in ea. Domnul politist ne asigura ca sunt adevarate. Si chiar e nevoie de precizarea asta, intrucât unele din ele par de-a dreptul desprinse din Mr. Bean sau Benny Hill.

In articolul trecut (cel cu The tipping point) adusesem vorba despre Bernie Goetz, care a ripostat tentativei de jaf impuscându-i pe cei 4 atacatori ai sai. Ei bine, impresionante in aceasta carte, chiar daca usor off-topic, sunt exemplele de razbunari ale fiintelor atacate de infractori lasi, care presupun ca nu au cum sa se astepte la rezistenta. Ma refer in special la femei si copii. Nu vom intra in detalii, intrucât am observat ca blogul nostru onorabil este citit si de minore (multumim, fetelor!) si nu vrem sa le dam prea multe idei.

Caz concret. Carlo Alessia comercializa droguri, la inceputul anilor `90, in scolile si liceele dintr-un cartier din Milano. Câtiva copii au murit din cauza supradozei, iar traficantul nu putea fi arestat din lipsa de probe. Era zi de zi in scolile cu pricina, vindea droguri in vazul intregii lumi iar politia nu avea probe! Puse fata in fata cu neputinta autoritatilor care ar fi trebuit sa le protejeze copiii, au intrat in actiune mamele. Razbunarea a fost suficient de dura incât sa nu-i mai treaca prin cap niciunui alt traficant sa umple golul lasat de disparitia lui Carlo in urma „evenimentelor”. Cele 6 femei care au participat la … operatiune au fost declarate nevinovate in 1993, dupa ce singurul martor al acuzarii si-a retras depozitia, din motive ramase, in mod curios,  „neclare”. Hmmmmm….bine ar fi sa nu te pui niciodata cu mamele nervoase….

Mai avem si alte povestiri. In 1994 Hillary (din Toronto) se pregatea sa-si sfârseasca obisnuita alergare zilnica de 6 kilometri. Apropiindu-se de parcul prin care trebuia sa treaca in drum spre casa, a fost atacata. Obosita, speriata si, evident, mult sub forta fizica a adversarului, Hillary parea o victima perfecta. Numai ca…tare ciudat….desi zona era pustie, parca de nicaieri au aparut doi indivizi masivi, care l-au preluat ei pe agresor si au eliberat-o pe fata. Asa ca din calau a devenit victima. Si inca ce victima…Atât de „victima” incât s-a simtit indreptatit sa depuna plângere la sectia de politie, aceeasi sectie unde era si Hillary pentru a depune plângere. Politistii l-au arestat pe individ si, e cazul s-o mai spun?, nu i-au prins niciodata pe cei doi razbunatori, desi au dat declaratii oficiale cum ca au facut tot ce le-a stat in putinta, iar legea trebuie respectata.

Macar atât sa nu faca politia….

In 1975 trei hoti au incercat sa patrunda in filiala Bancii Regale a Scotiei din localitatea Rothsay. Numai ca au ramas blocati in usa rotativa (desi exista si un anunt mare de tot ca usa respectiva e defecta), din care au fost eliberati de lucratorii bancii. Credeti ca s-au lasat pagubasi? Ei bine, nu! Au revenit peste câtva timp, in aceeasi zi. Si au incercat sa impresioneze asistenta, numai ca n-au avut cu cine sa se inteleaga. La amenintarile lor de gangsteri profesionisti, lumea a inceput sa râda. Când i s-au cerut 5.000 de lire sterline, casierul-sef a facut o asemenea criza incât era sa se prabuseasca peste ghiseu datorita hohotelor. Ca ultima forma de intimidare, unul din hoti a incercat un numar de circ: a sarit pe tejghea. Tejgheaua insa, deh!, alunecoasa…asa ca a cazut, luxându-si glezna. Rusinati, infractorii au zis ca e mai bine sa plece si pe unde credeti ca au incercat sa fuga? Prin usa rotativa! N-au mai putut fi scosi de acolo decât de politie…

Un american care da telefon la politie reclamând ca niste hoti i-au furat cultura de canabis…niste hoti din Canada care au jefuit o benzinarie din Edmonton, s-au ratacit insa in oras si au oprit la o benzinarie sa ceara informatii….numai ca era aceeasi benzinarie atacata mai devreme si politia era deja acolo…un hot care, printre alte lucruri furate dintr-o locuinta, ia si un trening, pe care-l imbraca, numai ca-si uita haina (cu actele) la locul faptei…un alt hot care jefuieste un magazin si, in afara de bani, ia si o punga cu floricele de porumb…numai ca punga era sparta si politistii n-au trebuit sa faca altceva decât sa mearga dupa dâra lasata de floricele pâna la casa infractorului…Ultima intâmplare a avut loc in Australia, dar ceva asemanator s-a intâmplat si in Africa de Sud, in Randburg, de unde fusesera furate câteva ladite cu lichior si o punga (sparta) de macese. Si sa mai zici ca „Hensel si Gretel” a fost inventie…..

Sute de povestiri, din care cel putin câteva zeci pot sta la baza unor filme reusite de comedie sau, dupa caz, de actiune.

S-au mai intâmplat si pe la noi. Prin anii `80 exista o revista publica editata de Ministerul de Interne si care se procura pe sub mâna (culmea dictaturii!). Practic nu o gaseai acolo unde se vindea in mod obisnuit presa. Se numeste „Pentru patrie” (pentru ca mai apare si acum). Acolo era descrisa o alta fata a tarii. Nu mai era cea eminamente sarbatoreasca si fericita pe care o vedeai la televizor, in „Scânteia” sau „România Libera”. Erau povestite intâmplari … hmmmm…militienesti (asa era pe atunci), iar unele din ele erau de-a dreptul amuzante. Un pensionar voia sa plece a doua zi cu trenul si le impartaseste informatia prietenilor lui din Cismigiu. Un infractor trage cu urechea, il urmareste pâna acasa si vine spre seara sa sparga locuinta. Numai ca omul nu plecase, atipise si pierduse trenul. In momentul când aude ca cineva ii umbla la incuietoare, ia tigaia din bucatarie si loveste puternic usa. De partea cealalta, hotul face stop cardiac si moare.

O alta intâmplare, tot din acea perioada. Un barbat pleaca in delegatie si (poveste veche!) se intoarce mai devreme, numai bine sa-si surprinda sotia in pat cu altul. Pe individ il scoate in suturi din apartament, pe ea o unge cu miere si-i toarna pe corpul gol fulgii dintr-o perna. Dupa care o da afara din casa. „Costumata” in acest mod, femeia unde sa se duca? Suna la apartamentul vecin. Deschide o femeie in vârsta care, când vede aratarea de la usa, face stop cardiac si moare. Aratarea se apleaca asupra vecinei, incercând sa o resusciteze. Zgomotele dubioase il alarmeaza insa pe ginerele femeii care, când vede scena, si nestiind cine se ascunde sub atâtia fulgi, ia o bâta si loveste aratarea in cap. Infidela…moare. Ai zice ca e rodul unei imaginatii bolnave. Dar nu e. Revenind la „Delincventi natafleti”, trebuie sa recunosc faptul ca, in afara povestirilor haioase, am fost frapat si surprins (am mai spus-o?) de setea de razbunare a fiintelor considerate, pe nedrept, slabe. Poate ca e cam neortodox, dar macar se transmite un mesaj destul de clar potentialilor infractori: aveti grija cu cine va puneti, ca nu se stie niciodata. Nu e vorba de femei cu pregatire speciala, ci de femei absolut obisnuite care, in conditii deosebite de mediu, reactioneaza cu multa hotarâre, forta si indârjire. De unde le aveti mai fetelor, ca atunci când va strângem in brate va scapam printre degete?

Voi stiti vreo povestire mai iesita din comun cu delincventi, eventual, natafleti?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YMJNjGq3Dcg]

„The tipping point” sau ce-i trebuie fluturelui care bate din aripi in Brazilia ca sa produca un uragan in Florida. Cauze mici, efecte mari.

–

Titlu: The Tipping point

Autor: Malcolm Gladwell

Editura Publica, 2008

_

Ce legatura este intr-o carte care se vrea de marketing si filmul „Remember me”? Exista una. „Remember me” incepe cu o drama – o mama este impuscata in timpul unui jaf in statia de metrou, in fata fiicei sale. Ei bine, intr-unul din capitolele excelentei carti „The tipping point”, se dezbate o intâmplare asemanatoare, dar in sens invers. In seara zilei de 22 decembrie 1984 Bernie Goetz a impuscat, in legitima aparare fiind, 4 tineri de culoare care au incercat sa-l jefuiasca. Toti aveau deja cazier. „Subiectul” a stârnit vâlva in epoca si, in fata presiunii uriase a opiniei publice, care ameninta cu linsajul in cazul altui verdict, justitia n-a avut alternativa si l-a declarat pe Bernie nevinovat. Lânga blocul lui Goetz  s-a organizat spontan o petrecere, in seara anuntului.

Intâmplarea face parte din capitolul „Forta contextului” si analizeaza cauzele care au dus la un acest deznodamânt, motivele pentru care Bernie a avut o asemenea sustinere populara in momentul judecatii precum si efectele (benefice) pe termen mediu si lung pe care acest eveniment l-a avut asupra sigurantei metroului din New York in special si a vietii in general. In 1984, in momentul impuscaturilor, Bernie a devenit peste noapte un erou pentru populatia tracasata si vesnic amenintata de catre infractorii care actionau nestingheriti. „Unul de-al lor” a avut tupeul sa opuna rezistenta atacatorilor. In 1996 insa, când Bernie a fost chemat la tribunal ca parte intr-un proces civil de catre una din „victime”, cazul aproape a fost trecut cu vederea de presa. Pur si simplu, nimeni nu ar mai fi putut sa priceapa in acel moment ca cineva sa traga asupra altcuiva in metrou si sa fie numit erou pentru o asemenea fapta. Meritele acestei transformari  revin criminalistului Wilson Kelling, autor al Teoriei Ferestrelor Sparte si angajat drept consultant de catre Transit Authority din New York, directorului regionalei de metrou David Gunn, care a inteles ce trebuie sa schimbe, si sefului politiei de trafic William Bratton, care a inteles cum trebuie sa schimbe. In 1994 Bratton a fost numit seful departamentului de politie din New York City de catre primarul Rudolph Giuliani si a aplicat exact aceleasi strategii in cazul intregului oras. Toti acesti oameni si-au urmarit cu indârjire scopul, desi masurile luate de ei par, la prima vedere, ridicole.

Teoria Ferestrelor Sparte postuleaza ca delincventa este urmarea inevitabila a dezordinii. Daca o fereastra se sparge si nu o repara nimeni, oamenii vor considera ca nimanui nu-i pasa si nimeni nu e raspunzator. Pe cale de consecinta se vor sparge si alte ferestre, iar sentimentul de „totul e posibil” se va raspândi. Prin urmare infractorii actioneaza cel mai bine acolo unde potentialele victime sunt deja intimidate de conditiile dominante.

Asa ca David a inceput sa stearga desenele de graffiti, cu toate ca existau probleme mult mai importante. Iar William sa-i pedepseasca exemplar pe cei care incercau sa calatoreasca fara bilet, desi pe vremea aia existau infractiuni incomparabil mai grave. Operatiunile n-au incetat sa fie aplicate cu incapatânare (in ciuda birocratiei), apoi s-au extins si au devenit din ce in ce mai agresive. Contextul s-a schimbat, iar infractionalitatea a inceput sa scada. „Delictele minore, aparent nesemnificative, care afectau calitatea vietii, erau punctele critice ale delictelor grave”. Aproape ca intotdeauna, „cheia” sta in amanunte.

Am dat un exemplu care mi-a placut foarte mult. Subiectul cartii lui Malcolm este insa „epidemia sociala”, cu intrebuintari multiple, inclusiv in marketing, fata umana a stiintei manipularii. „Epidemia” are mai multe etape, iar „forta contextului” este una din ele. Si celelalte etape sunt insa la fel de interesante si garnisite cu exemple spumoase, de neinteles in prima faza. Pentru Legea Minoritarilor (adica cei care joaca un rol esential in raspândirea informatiilor – experti, conectori, vânzatori), unul din exemple este resuscitarea pantofilor Hush Puppies ai firmei Wolverine, firma aflata pe picior de faliment, in ciuda masurilor disperate luate de directori. Brusc insa si fara explicatie, vânzarile au inceput sa creasca. In 1996 pantofii cu pricina au câstigat premiul pentru cel mai bun accesoriu la gala de premiere a Consiliului Designerilor de Moda. Presedintele companiei a primit foarte incântat distinctia, dar a fost cinstit cu publicul si cu el insusi, spunând ca firma lui nu avea niciun merit in cresterea exploziva a vânzarilor si ca habar nu are de unde a pornit totul.

A doua etapa (aderenta mesajului) este ilustrata stralucit de emisiunea pentru copii Sesame Street. Pam pam!

Un alt exemplu amuzant: Gore-tex. Ati auzit de firma asta, ca doar produce si camere pentru autoturisme, materiale impermeabile, ata dentara…. Ei bine, acolo nu exista functii. Pe ecusoane nu sunt trecute decât numele si cuvântul „asociat”. Gore-tex e o firma mare, prestigioasa, care incearca sa se comporte ca una mica. Ce inseamna „planificare” la ei? Ne raspunde „negociatorul” Bob Hen. „Amenajam o parcare de 150 de locuri, iar când oamenii incep sa parcheze pe iarba, stim ca e momentul sa mai construim o fabrica”. De unde si pâna unde ideea, asta, de ce neaparat 150 si cum de se explica faptul ca Gortex e o intreprindere de succes cu o asemenea ciudata gândire manageriala? Explicatia se afla in presiunea anturajului si in forta unitatii, aplicate magistral.

Nu m-am mai interesat de multa vreme de marketing insa, dupa cum se scrie in prezentari, studiul facut de Malcolm este neconventional. Asa mi s-a parut si mie dar, daca gresesc, ii rog pe expertii in ale marketingului sa-mi ofere circumstante atenuante. Personal, am aflat multe lucruri noi, am gasit explicatii interesante si…m-am mai luminat.

Cum functioneaza epidemia sociala? Care sunt explicatiile psihologice? Cum putem regla pârghiile subconstientului astfel incât sa putem manipula o persoana? Toate astea le putem afla citind cartea soft a lui Malcolm. Ca ultima precizare, as vrea sa va fac atenti la intelesurile duale ale cuvintelor „manipulare”, „zvon” si „epidemie”, intrucât nu intotdeauna au conotatii negative.

Sunt curios: v-ati simtit vreodata manipulati intr-un fel sau altul? Ati gasit explicatii pentru ce s-a intâmplat? In cazul in care ati trecut si ati constientizat o asemenea experienta, ce parere aveti? Data viitoare se va intâmpla la fel?

Incep eu. Da, am trecut prin asa ceva. Am gasit explicatii partiale. Si sunt convins ca voi mai trece. Si tare ma tem ca se va intâmpla la fel. „Fericit pacat”. Dar…

…I can see clearly now…..

_

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gIqLsGT2wbQ]

_

Autor: Dragos

“Omul? Nu există “omul” decât în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poţi vedea totdeauna, îl copleşesc martorii dintre care se aleg mereu şi călăii, şi victimele, pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire…” Octavian Paler

Tu ce fel de om esti? Ce astepti de la viata, ce speri de la ea? Ti-e teama sa lupti pentru ce-ti doresti? De cate ori ti-ai transformat visurile in realitate? Te declari un invins sau un invigator, o victima sau un calau, un  spectator pasiv si mut sau un vesnic razvratit? Consideri ca lupta trebuie dusa pana la capat indiferent de rezultat sau ca totul e doar un balci al desertaciunilor?