O zana semeata si neinduratoare, cu mantie sidefie, incrustata cu pietre scumpe, diamante stralucitoare, scuturandu-si parul alb si lung si dezvaluind-si astfel cerceii transparenti, sub forma de turturi de cristal, se apropie amenintator de mine. Aproape ma doboara cu suflarea-i aspra, vehementa, desprinsa din tinuturi nordice, polare, dorind sa ma transforme intr-un iceberg solitar, sa-mi fure zambetul si sa-mi inghete sufletul. E iarna, o zana frumoasa, dar rece, fara sentimente, fara viata. O insoteste crivatul, un vant taios, virulent, care spulbera neincetat omatul depus in straturi groase peste pamantul sterp, fugii de nea care danseaza haotic, uneori parand ca se apropie si se unesc, alteori ca se departeaza sau se prind intr-o hora nebuneasca a veseliei. Imi ofera mana sa dalba, dar refuz s-o prind, cu ultimele puteri incerc sa scap de mirajul albului permanent si sa gasesc caldura si viata. Alerg. Imi este teama sa nu ma prinda si sa ma transforme, drept pedeapsa, intr-un cristal sau intr-un ghetar. Inima imi bate puternic, ii simt inca rasuflarea necrutatoare si am strania senzatie ca ma cufund in cel mai infinit abis si ca nimeni si nimic nu ma mai poate salva. Cand imi pierd si ultima picatura de speranta, cand frigul naprasnic pune stapanire peste intraga-mi fiinta, aparu EA, zana cea buna, pe cat de frumoasa si stralucitoare, pe atat de blanda si calda. Vara, zana mea cea dulce si minunata, verde ca iarba pajistilor de munte, colorata precum florile de camp, albastra precum cerul senin. Mi-a zambit si m-a asigurat: sunt langa tine acum si nu o sa te mai parasesc niciodata. Vara e pofta de viata, speranta, exuberanta si nebunie, iarna e frigul, moartea, tristetea. Deschid ochii. Aleg viata.
