Si da, de cele mai multe ori atunci avem cel mai mult nevoie de ei, cand suntem mici. Si chiar de acolo incepi sa-ti dezvolti iubirea pt parinti (mai mult sau mai putin).

Cat despre tatal tau, da, nu poate fi criticat prea aspru, pentru ca din ce-ai scris, pare sa te fi intretinut intr-un fel si sa ai destule lucruri dupa care sa nu oftezi (desi una e o persoana (langa) si altele sunt niste lucruri)

Mamei nu i-am spus niciodata ca o iubesc. Nici ea mie. E mai rece, mai distanta, si cred ca am preluat chestia asta de la ea, intr-o oarecare masura. Cu toate astea, stiu ca tine la mine, ca ii pasa, desi are un mod mai ciudat in a-mi arata asta. E posesiva, isi face mereu griji. Desi nu mi-a ingradit niciodata libertatea, simt si acum ca ma sufoca. De multe ori, cand eram suparata… ma certa (ca de ce sunt suparata). Eu o mai imbratisez uneori si incerc sa fiu mai afectiva cu ea, insa nu stiu… poate unii oameni au o constructie interna diferita. Desi mi-e greu sa cred ca nu ar avea nevoie de tandrete, gesturi calde. Suntem destul de diferite… Dar am gasit in timp o modalitate de a ne intelege..

Dar ca sa fac referire la titlul articolului, sa stii ca, desi simteam nevoia sa il am pe tatal meu alaturi, acum, nu as putea spune ,,mi-as fi dorit sa..”. E mai bine asa. Daca cu mama ma inteleg si mi-e draga in ciuda diferentelor dintre noi, diferentele de mentalitate intre mine si tatal meu ar fi condus la un dezastru. E mai bine asa, pot sa tin la el, dar de la distanta. Tot raul spre bine :tongue:

Si sa stii ca iti urmez sfatul Nu pierd nici o ocazie in a-i arata (daca de spus, nu spun) mamei mele ca o iubesc si ca apreciez tot ce a facut pentru mine – ea singura… nu i-a fost usor…

Sper sa-ti realizezi dorinta!

Dar pot face cu ei, ce nu s-a facut cu mine :happy:

Mersi pentru gandurile bune and Hope so