La mijlocul lunii martie am initiat aici pe blog un nou concurs: concursul primaverii pe summerday.ro. Azi a venit momentul mult asteptat de toti participantii: aflarea marelui castigator, cel care va intra in posesia unui premiu nice constand in cateva produse cosmetice utilizate frecvent de mine, precum oja senzationala de la L’oreal, mascara pentru gene perfecte de la Essence, masca de fata hidratanta de la Garnier sau crema delicioasa de la Dove. Am adaugat, ca o mica surpriza, si un parfum deosebit, venit tocmai de pe meleaguri arabe, marca Ajmal, Cool Moon, un parfum unisex, potrivit pentru orice moment al zilei si de care va veti indragosti instant.

Inainte de a dezvalui ce a decis random.org vreau sa va anunt ca pregatesc favoritele lunii martie, abia astept sa va arat ce produse noi am mai descoperit, ce mi-am mai achizitionat interesant pe parcurul primei luni de primavara.

Si acum sa revenim la concurs. Iata si lista participantilor:

1.Nicoleta Agache; 2. Paula Maria; 3. Janeta Ivan; 4. Nicoleta Alexandra; 5. Nicoleta Georgescu; 6. Floricica Rus; 7. Adina Gavriloi; 8. Serban Elena; 9. Gabriela Ungureanu; 10. Marilena Anton; 11. Tatiana Sorina; 12. Enache Nicoleta; 13. Adina Radu; 14. Ana Maria Birladeanu; 15. Nichita Cristina; 16. Valeria Chertes; 17. Valentin Grigore; 18. Iulia Sava; 19. Dani Dragomir; 20. Elena Ghelebere; 21. Marin Theodora; 22. Paula Paullina; 23. Raluca Roxana; 24. Alina Nicoleta Preda; 25. Mihaela Barcer; 26. Avramescu Evelina Mihaela; 27. Mina Hermina; 28. Geta Barabula; 29. Vlasceanu Violeta; 30 Simona Gabriela Badea; 31. Bot Geanina; 32. Bot Mariana; 33. Gianina Dobrovicianu; 34. Mihaela Crisan; 35. Filip Adrian; 36. Marylena Radu; 37. Corina Magdalena Alexandrescu; 38. Catalina Paun; 39. Dana Ciolacu; 40. Maria Porumb; 41. Mihart Cristina Constanta; 42. Monika Erzsebet; 43. Irina Alexandrescu; 44. Maria Ene; 45. Apostoiu Gurau Mihaela; 46. Iacob Elena; 47. Alexandrescu Corina; 48. Maricica Suta; 49. Alina Turcoianu; 50. Cristea Sanda; 51. Cristina Vlsc

Iar norocosul castigator este:

Numarul 27, Mina Hermina. Felicitari, Mina Hermina, te voi contacta eu in vederea trimiterii premiului.

Acestea fiind zise, va astept la un nou concurs, cat de curand, pe summerday.ro!

În precedentul articol vă anunțam iminenta desfășurare pe blog a unui concurs primăvăratic în care intenționez să ofer câteva produse cosmetice încercate de mine, care mi-au plăcut în mod deosebit și pe care le folosesc frecvent, le recumpăr ori de câte ori este nevoie.

Față ce cele prezentate atunci am adăugat un parfum și o mască de față.

Dar să detaliem în ce constă premiul nostru:

1. O ojă L’oreal, nuanța Rubis Folies
2. Un parfum de la Ajmal, “Cool Moon”(unisex)
3. O mascara “The false lashes” de la Essence
4. O cremă de mâini, “Derma Spa” de la Dove
5. O mască de față super hidratantă, “Aqua Bomb” cu acid hialuronic și extract de rodie de la Garnier

Ce trebuie să faceți pentru a obține aceste cinci produse:

1. Dați like paginii de Facebook a blogului aici (sau mai simplu, există like box-ul în stânga sus).

2. Dați share pe contul vostru de Facebook cu link-ul către acest articol.

3. Lăsați un comentariu la acest articol unde menționați numele cu care ați dat like, link-ul către share-ul pe care l-ați dat pe facebook și unde îmi spuneți în două-trei rânduri care este produsul vostru cosmetic preferat și de ce vă place. 

Eu am povestit deja că ador fondul de ten, că îl folosesc zilnic indiferent că merg la piață sau la serviciu, că îmi place că-mi ascunde imperfecțiunile, îmi uniformizează nuanța tenului, mă face să mă simt mai frumoasă, mai încrezătoare, mai tânără.

*Câștigătorul va fi ales prin tragere la sorți cu ajutorul programului random.org.

*Ultima zi de înscriere este 28 martie 2017.

Mult succes tuturor!

Nu-mi vine să cred că au trecut doar șase ani. Parcă aș scrie de-o viață! Culmea e că eu nu mi-am propus niciodată să fac asta, nu am vrut să am blog și nici să public articole. Dar s-a întâmplat și iată-mă aici, în punctul ăsta, unde simt nevoia să rememorez întreaga aventură. Pentru că așa o poveste incredibilă merită aniversată, nu?

În septembrie 2009 am deschis Nice’s blog, căci pe atunci așa se numea summerday. Abia în 2011 am trecut pe domeniu și a căpătat actualul nume. Însă activitatea mea în blogosferă datează din aprilie 2007 când am început să comentez pe blogurile sportive. Le citeam din toamna lui 2006, dar mi-am găsit mai greu curajul de a mă avânta în noianul de polemici și rivalități ce acum îmi par atât de puerile.

Am realizat rapid că nu am veleități de scriitoare. Nu sunt jurnalistă, nu am înclinații poetice, nu jonglez cu figurile de stil, nu vreau să schimb lumea. Nici măcar nu voiam să împărtășesc din experiența mea vastă, dimpotrivă, eram la momentul căutărilor, frământărilor și dilemelor. Îmi doream dezbateri pe teme de viață, discuții pașnice și fructuoase care să conducă la revelații, la descoperirea adevărului sau măcar la un răspuns mulțumitor. Cu toții cred că am avut perioade când ne doream să acumulăm, să înțelegem mai bine lumea în care trăim, să învățăm pentru a ști cum să ne descurcăm în viitor. Pentru a nu mai suferi, pentru a lua cele mai bune decizii, pentru a fi fericiți. Pentru a evolua spiritual.

Fiecare articol publicat pe blog cuprindea o dilema personală care nu-mi dădea pace în momentul respectiv. Eu singură eram incapabilă să înțeleg fenomenul pe de-a întregul. Să aleg calea corectă. Să fiu sigură că nu greșesc. Aveam nevoie de oameni, de părerile lor. De înțelepciunea și cunoștințele lor. De experiența lor.

Şi am tot scris până într-o zi când am realizat că nu prea mai există dileme. Pe multe le rezolvasem cu ajutorul vostru. Pe cele mai chinuitoare. Iar la cele noi, căci mereu se nasc întrebări existențiale, reușeam acum să dau eu un răspuns. Sau altfel spus, îmi plăcea să-l găsesc singură.

Frumos ar fi să concluzionez că m-am maturizat. Mai realistic ar fi să recunosc că am îmbătrânit. În primul rând fizic. Nu mai am forța să public de trei patru ori pe săptămâna, îmi lipsește elanul tineresc, febra aceea creatoare a dispărut pe măsură ce anii au trecut.

Am obosit și constat cu mare tristețe că până și scrisul mă epuizează. Dacă înainte era activitatea mea preferată, cea care mă relaxa, cea care mă făcea fericită, pentru că eu iubesc socializarea cu oamenii isteți, amuzanți, de la care afli tot felul de lucruri interesante si care te stimuleaza intelectual, pentru că dialogurile spumoase dau un farmec aparte vieții, acum, după ce public un articol, mă resimt.

Am început serviciul, am un program uluitor, cu doar trei zile de muncă pe săptămâna, imaginați-vă că la mine weekendul ține de joi seară până marți la prânz și cu toate astea sunt mereu stresată, obosită, deprimată. Îmi lipsește vacanța, nu mă pot adapta sub nicio formă la uriașa schimbare ce a intervenit în viața mea. Oare să fie astenia de toamnă care-și face de cap și mă aruncă în butoiul cu melancolie unde rămân prizonieră toată ziua?

Cert e că pentru a scrie un articol ai nevoie de o stare de spirit aparte. Şi este exact ce-mi lipsește mie în general.

Doar că există un lucru, o activitate mai bine zis, și ea este cea care m-a determinat să scriu aceste rânduri, aniversarea fiind doar un pretext, pentru care eu am mereu starea de spirit necesară. O activitate frumoasă, care nu mă epuizează niciodată, care mă deconectează, cu ajutorul căreia evadez din realitate, care îmi spulberă grijile, care mă transpune într-o lume în care nu sunt oameni și probleme în jur, care îmi aduce zâmbetul pe chip și mai ales o uriașa satisfacție sufletească și după care, cel mai important aspect, rămân cu ceva concret, cu ceva palpabil.

Cu asta:

Am meditat ieri îndelung și am ajuns la concluzia că fotografiatul este de departe activitatea care mă relaxează cel mai mult și care îmi oferă cea mai mare bucurie. Ştiți voi, englezul are un termen foarte potrivit pentru asta:rewarding.

Lecturarea unei cărți bune, plimbatul prin parc, vizionarea unui film/serial de calitate, discuțiile antrenante la o bere cu prietenii dragi, shoppingul, sportul și în special înotul, urcatul pe munte, talazopeterapia, excursiile în aer liber, sunt tot atâtea activități benefice care fie ne încarcă cu energie, fie ne îmbogățesc spiritual, ne întăresc sănătatea fizică și mentală, ne furnizează momente de neuitat, ne eliberează de stres, căci ăsta este scopul până la urmă, nu?

Şi mai sunt și altele doar că în momentul ăsta apreciez că mai rewarding decât fotografiatul nu există nimic altceva. Nu sunt eu prea talentată, nu am eu cine știe ce aparatură, nu folosesc photoshopul și nici nu merg la expoziții, dar iubesc ce iese din mâinile mele la finalul unei zile petrecute într-un oraș medieval, super romantic și fermecător precum Sozopolul, de exemplu. Supărător e faptul că am atât de rar șansa unei astfel de relaxări…

Care este activitatea relaxantă care vă aduce în plus și mari satisfacții(de orice fel)?

P.S. Le mulţumesc din inima celor care au rămas alături de mine în călătoria printre litere şi imagini. Care încă nu s-a terminat, nu am nici cea mai mică intenţie să închid blogul. O menţiune specială pentru cel fără de care poate nu aş fi fost acum aici, o persoană pe care o apreciez enorm şi pe care mă bucur că am avut plăcerea de a o cunoaşte şi în offline, un om tare de treabă, sociabil şi generos, Dragoş FRD.

Pentru că, la un moment dat, dispare pasiunea, dorința de a-ți împărtăși trăirile și gândurile cu ceilalți. Pur și simplu se întâmplă și nu mai ai ce face. Nu te mai poți mobiliza. Nimic nu te mai atrage spre locul unde altădată făceai schimb de opinii, comentai, citeai, te regăseai, te relaxai, practic te întâlneai cu bunii tăi prieteni la o cafea virtuală. Sunt foarte mulți factori care îți influențează starea de spirit și determină decizia radicală.

De exemplu simți că nu ești pe aceeași lungime de undă cu oamenii. Că ești prea diferit de ei. Pe mine asta mă scoate din minți. Eu vreau ceva, tu vrei exact opusul. Eu sunt fidelă, tu nestatornic. Mie îmi place albul, ție negrul. O vreme poate fi interesant, apoi devine obositor, chiar iritant. Contrastele se atrag, dar nu conviețuiesc în armonie pe termen lung.

Am căutat oameni care să-mi semene. Cât de cât, ici colo, în punctele esențiale. Am ajuns la concluzia că nu există. E greu să te simți mereu atât de singur, de neînțeles.

Vreau (în jurul meu, în general, nu doar în blogosferă) oameni cărora le pasă. Oameni sensibili. Oameni care știu să asculte. Oameni deschiși la minte și suflet. Oameni empatici. Oameni statornici. Azi vin, mâine plec nu e deviza mea favorită. Cer prea mult? Posibil. Dar cine are nevoie de contrariu?

Unii renunță pentru că își dau seama că au spus totul. Că mesajele lor către lume au fost deja transmise și misiunea lor în blogosferă a luat sfârșit.

Alții pun punct pentru că într-un final realizează că nu au talent și bloggingul e o căciulă mult prea mare pentru ei.

Cei mai mulți dispar atunci când apare altceva mai interesant în viața lor: un partener, un copil, un serviciu epuizant, solicitant etc. Se dedică complet noului proiect și efectiv nu mai au timp de blog. Pentru că oricum acesta din urmă fusese doar de umplutură, doar pentru a înlătura plictiseala ce le dădea deseori de furcă.

În cazul meu au fost toate laolaltă. Când s-a umplut paharul am spus stop, nu mai pot. Nu mai vreau. Nu mai am de ce. Nu mai am pentru cine sau pentru ce. Praga era doar un pretext pentru a dispărea din zonă.

Dar, mai presus de dezamăgiri și depresie, a fost serviciul. De fapt, programul de anul acesta total diferit de ce am experimentat vreodată. Eu mi-am ales meseria în ideea de a nu mă duce la job în fiecare dimineață la 8 și de a termina în fiecare după-amiază la 4. Eu am vrut altceva. Un program mai lejer, câteva ore puse undeva la prânz ca să nu fiu nevoită să mă trezesc în creierii nopții. Și până acum s-a putut. De asta am și ținut blogul. Acum am impresia că sunt un funcționar la stat de pe vremuri, care merge la muncă la cafele, la bârfă, la mici petreceri și de atâta bine ce îi este ajunge mort de oboseală acasă ca după o zi de dat la sapă. Și când se bucură el mai mult de acest dolce far niente află că i se desființează șandramaua. Cum să nu te adâncești în cea mai cruntă depresie?

Pe voi ce vă mai ține pe baricade? Ce vă motivează să continuați?

sursa foto:weheartit.com

Observând înfrigurarea cu care aștept să vină clipa eliberatoare, cu alte cuvinte momentul finalului de program, colegele de serviciu s-au arătat foarte surprinse:

– Dar ce te grăbești dragă așa acasă, te duci să faci mâncare, ai de pus murăturile de toamnă, ai rufe de spălat?

Sunt unele persoane, care, dacă s-ar putea, ar dormi la serviciu. Așa pot să speculez și eu despre ele că sunt super plictisite de viața de familie, de îndatoririle ce vin la pachet cu aceasta și mai ales de preaiubitul lor partener.

Nu știu de ce în ultima vreme toată lumea mă confundă cu o gospodină (nu că ar fi ceva rușinos), în ciudă încercărilor mele disperate de a demonstra contrariul. Poate datorită anilor ce mi se citesc din ce în ce mai clar pe chip…

– Nu, nu mă duc să pun murături, am pasiunile mele și în timpul liber vreau să mă dedic lor, le răspund eu încurcată și ușor iritată.

– Dar ce pasiuni ai tu?

Și este exact întrebarea care speram să nu-mi fie adresată. E greu să explici cuiva cu care te întâlnești zilnic la job că tu mergi acasă să scrii pe blogul tău personal uneori și despre acel job. Și nu la modul elogios. Pe de o parte pentru că îl faci extrem de curios și pe de altă parte pentru că nu o să înțeleagă în ruptul capului de ce nu vrei să-i dai adresa respectivului blog.

Cum să afle de pe blog colegii tăi, niște oameni care ridică bârfa la rang la artă, că tu detești cu toată ființa ta această practică și că nu te simți în largul tău printre ei?

Iar mie tocmai de asta îmi place pe blog. Că este singurul loc unde sunt liberă să strig ce simt. Abia aștept să ajung acasă să-mi eliberez sufletul de tristețe sau de dor sau să scriu fix despre acele lucruri pe care nu aș avea cum să le povestesc cunoscuților din realitate pentru că sunt gânduri și trăiri mai speciale, pe care ei nu le-ar înțelege și nu s-ar simți confortabil să le afle. Iar eu să le dezvălui.

– Dar ce scrii tu pe acel blog de nu vrei să îmi dai și mie adresa?, mă chestionează de-a dreptul ofuscată o colegă.

-Detalii despre viața mea. Despre sentimentele mele. Gânduri mai degrabă intime decât generalități.

-Păi înseamnă că nu ai deloc cititori!

-Am câțiva, foarte puțini e adevărat… Dar e foarte bine așa.

-Deci tu te simți mai bine cu oamenii din virtual decât cu cei din realitate!

-Da!

M-am obișnuit să-mi dezvălui sentimentele și, mai rar, părerile despre anumite lucruri, locuri sau evenimente pe blog. De ce am ales să fac asta? Pentru că pot. Pentru că mi-e mai ușor. Pentru că aici sunt în siguranță.

Însă, am impresia că oamenii intră pe bloguri mai degrabă pentru informații brute. Uneori și pentru păreri mai mult sau mai puțin pertinente. Cel mai puțin pentru sentimente.

Voi ce oferiți cititorilor voștri cu predilecție, informații, păreri sau sentimente? Și, mai ales, ce căutați, din cele trei, pe alte bloguri?

“O viață fără iubire este ca un an fără vară.”

Oamenii vor întotdeauna mai mult, iar dacă nu le dai pleacă. Spre zări mai albastre.

Intră pe bloguri cu anumite așteptări. Se entuziasmează rapid, își fac speranțe, dar dacă lucrurile nu evoluează în direcţia imaginată de ei, te părăsesc dezamăgiți fără să privească înapoi. Vor transparență totală, vor să cunoască totul despre cel în căsuța căruia poposesc. Oamenii sunt prietenoși și deschiși. Ar vrea să păstreze legătura cu noi și dincolo de blog, să vorbim pe mail, mess, facebook și să ne întâlnim din când în când și în offline la o cafea.

Uneori mă întreb dacă e doar setea de socializare sau pură curiozitate. Curiozitatea oarecum firească de a ști cu cine stau, de fapt, de vorbă. Oare este ceea ce pretinde a fi? Oare ne minte? Deci, și o doză de neîncredere.

Obișnuia să intre pe aici, pe summerday, o doamnă care nu avea la rândul ei blog. Comenta cu multa însufleţire din când în când. Ar fi vrut să ne cunoaștem personal, iar dacă întâlnirea nu s-a concretizat a încetat să mă mai citească. La fel s-a întâmplat și cu alte persoane care comentau înainte pe aici. Au migrat spre alte meleaguri mai calde, mai simpatice, ale unor bloggeri cu care au stabilit legături mai apropiate, cu care se conversează la telefon, pe mess sau chiar se întâlnesc.

Îmi este din ce în ce mai clar că nu vor mai fi discuții agreabile pe acest blog. De fapt nu vor mai fi deloc discuții pentru că nu vor mai fi parteneri de dialog. Și nici eu nu voi mai posta cu frecvența de altădată pentru că am un serviciu ultrasolicitant și obosesc extrem de repede aproape din orice. Iar subiectele abordate nu vor mai suscita interesul de odinioară. Cine are chef să citească despre peripețiile mele la mare sau în Turcia de pildă? Mai nimeni! Oamenii nu vor poze, nu vor discuții pe bloguri, vor prietenii pe facebook, mess sau offline. Vor să se converseze strict cu cei în care au încredere maximă, pe care îi îndrăgesc și îi simt aproape de suflet. Cu cei pe care îi plac cu adevărat și cu care se identifică.

De azi înainte, blogul se va numi summerday. Nu, nu mai avem cappuccino. Avem în schimb un slogan nou, care mă reprezintă foarte bine. Pentru că eu cred în vara (din suflet) și în iubire. Nu neapărat în ordinea asta.

sursa foto: weheartit.com

Comentariul este, poate, principala formă care îți demonstrează ție, ca autor de articole, că ideile și gândurile tale au ajuns la sufletul cititorului, iar mica ta creație i-a transmis ceva, trezindu-i dorința de a-ți lăsa și el propria părere. Comentariile sunt pentru unii bloggeri, de exemplu pentru cei care caută exclusiv socializare și nu și-au propus să informeze sau să cultive masele și nici să obțină bani din talentul lor (pentru aceștia fiind suficient traficul), imboldul necesar pentru a continua, satisfacția unei pasiuni împărtășite și apreciate.

Însă cititorii sunt extrem de imprevizibili, câteodată te copleșesc cu dragostea și atenția lor, alteori te ignoră complet. Fiecare om simte în felul său, are stilul său de a comenta și percepe diferit lumea parfumată a cuvintelor, blogosfera. Dar poate cel mai important, dincolo de experiența de viață, de vârstă, de gradul de cultură, oamenii se diferențiază în funcție de cât de extrovertiți sunt, cât de dispuși sunt să discute public despre ei înșiși. Pentru că cei mai mulți ar lăsa o părere despre o carte, o pictură, despre vreme sau un anumit eveniment social sau politic, dar sub nicio formă nu ar dezvălui ceva concret despre viața lor sau despre trăirile lor. De aici și multitudinea de tipuri de comentarii întâlnite pe bloguri. Iată doar câteva exemple:

1. Comentariile foarte scurte, formate dintr-un cuvânt sau o propoziţie/frază. Sunt lăsate fie de oameni foarte grăbiti, fie de spammeri sau de cei care aşa işi imaginează ei că se comentează pe bloguri. Se pot împarţi la rândul lor astfel:

a). Comentarii în care cititorul răspunde concret, fără să detalieze, la întrebarea lansată de articol. Scurt și la obiect.

b). Comentarii miştocare, spirituale sau haioase (sau cel puțin așa se dorește cel care le lasă) sau scoase din puțul gândirii, de care autorul lor e foarte mândru și gândește fericit: “mamă, ce i-am zis-o!”

c). Comentarii în care autorul articolului este lăudat sau felicitat pentru calitatea deosebită a scriiturii sale sau pentru fotografiile excelent realizate.

d). Comentarii în doi peri care sunt adăugate doar de dragul de a-ți vedea numele pe un anumit blog, care nu au nici doza necesară de amuzament, înțelepciune sau farmec, în care autorul lor nu transmite absolut nimic. Scrise în bătaie de joc.

2. Comentarii cu o lungime medie, formate din patru-cinci fraze. Aici, se vede că omul s-a străduit să încropească câteva păreri despre topicul lansat de blogger. Fie că generalizează, fie că povestește exclusiv ce-l doare pe el (având o oarecare legătură cu ideea de fond a articolului), intenția e lăudabilă. Evident că postarea nu l-a impresionat prea tare și cu toate astea el nu trece mai departe indiferent, ci își exprimă punctul de vedere. Uneori se simte neimplicarea, superficialitatea. În unele cazuri bate câmpii cu grație, căci nu prea a înțeles mare lucru din text, dar ține cu orice preț să se bage și el în seamă sau nici măcar nu realizează că e pe lângă.

3. Comentarii lungi. Cele mai multe dintre ele sunt inspirate, savuroase, dând un plus de valoare articolului și, evident, fac deliciul bloggerului. Omului, fie i-a plăcut la nebunie articolul, fie rezonează cu subiectul. Nu înțeleg, însă, de ce toată lumea se scuză când lasă un comment ceva mai lung (chiar decât articolul propriu-zis). Nu așa e normal? De unde moda asta cu comentariile scurte, aiurite, fără sare și piper? Da, dacă articolul le cere, e și asta o soluție, dar la un articol muncit, scris din suflet, la care poți spune multe, de ce să te limitezi la un cuvânt două?

Personal nu am de ce să mă plâng, chiar Luminița, o cititoare a acestui blog, care a ajuns aici, culmea, atrasă de comentariile lăsate de Dragoș FRD prin diverse alte părți, mi-a mărturisit de curând că apreciază în mod deosebit calitatea discuțiilor de pe summerday. De foarte multe ori părerile celorlați pot fi mai importante, mai interesante și mai valoroase decât articolul. Asta nu înseamnă că eu le agreez doar pe cele extrem de bine ticluite, ci prețuiesc orice formă de interes acordată articolelor mele.

 Există tot felul de comentarii: relevante, ironice, off-topic, simple, complexe, simpatice, vesele, calde și sincere, încurajatoare, mobilizatoare, bombastice, lacrimogene sau fade, insipide. Ce tip de comentarii vă face plăcere să găsiți pe blogurile voastre?

Este clar că lepșele nu mai sunt la modă, însă îmi doream să scriu despre acest subiect încă din decembrie, dar cum sărbătorile au dat buzna peste noi, m-am văzut nevoită să amân puțin publicarea unui material mai amplu. Acum, Redsky îmi da ocazia să sintetizez avalanșa de gânduri legate de schimbarea modului meu de a face blogging.

1. Cam câte bloguri citești într-o săptămână? Unde le găsești?

Dacă la începuturi, prin 2009-2010, curiozitatea mă determina să explorez chiar și cele mai obscure cotloane ale blogosferei, citeam tot ce găseam, avidă de a afla cât mai multe informații, păreri, de cunoaștere până la urmă, acum, poate pentru că am ajuns la o saturație, nu mai am timp și chef decât pentru cei cu care am reușit să stabilesc o legătură sufletească și, care, întâmplător sau nu, au cele mai frumoase și mai captivante bloguri din lume. Și sunt și niște persoane extraordinare. Nu mă interesează să citesc ce au de spus niște străini, nu îmi pasă de metafore, de floricele, de mesaje optimiste sau inspiraționale, nu vreau să mă minunez de măiestria cu care își aștern unii cuvintele. Nici măcar nu mai caut oameni cu care să rezonez, texte în care să mă regăsesc până la identificare.

Vreau să îmi beau cafeaua dimineața în compania prietenilor mei buni, care au fost alături de mine pe tot parcursul anului 2013, care atunci când am fost bolnavă au sărit să-mi ureze însănătoșire grabnică sau când am avut o oarecare realizare s-au bucurat pentru mine. Îmi face mare plăcere s-o citesc de exemplu pe Lilly care îmi trece pragul casei de patru ani de zile, pe Creve care îmi povestește că a așteptat cu nerăbdare un nou articol de-al meu și mi-a accesat de trei ori blogul duminică sau pe Larisa care îmi mărturisește că m-a vizitat chiar și în vacanța de sărbători petrecută în Munții Alpi. Pe Centurion care scrie fabulos sau pe Antonela care tratează cu mult umor subiecte serioase și îmi lasă de fiecare dată niște comentarii delicioase, realisto-drăgălașe. Pe ultimii doi și pe Alex Stan, un tânăr de o maturitate ieșită din comun, i-am descoperit relativ recent și sunt tare incantată. Deci, să concluzionăm, blogurile preferate sunt ale celor pe care i-am întâlnit aici, pe summerday.

În general, sunt mai rezervată în a-mi manifesta sentimentele, cel puțin în primele faze ale unei relații, indiferent de natura ei, iar timiditatea nativă mă îndeamnă să stau de cele mai multe ori în banca mea. Nu dau buzna, nu mă bag în seamă cu necunoscuții, nici măcar nu mă insinuez în viața reală sau virtuală a cuiva, dar dacă îmi atingi coarda sensibilă și îmi demonstrezi că ai intenții bune și ești serios, îți pot deveni un prieten fidel pe care te poți baza oricând la nevoie. Dacă îți dorești.

2. Cum știe un blogger că l-ai citit?

Se uită la referenți. Glumesc, mă străduiesc să comentez, chiar și atunci când nu am multe de spus și nu sunt foarte inspirată la toți cei care mă vizitează. Uneori adorm la două noaptea, dar mă asigur că am trecut pe la toată lumea. În ziua respectivă, nu după trei săptămâni. Sunt și cazuri în care, în ciuda eforturilor mele, nu am ce zice. Dar mă revanșez eu cumva.

3. Daca tu comentezi la un blogger, te aștepți ca și bloggerul respectiv să comenteze la tine?

Deja i-am învățat pe cei la care merg în vizită. Știu foarte bine cum reacționează fiecare. În general e bine să nu avem așteptări (prea mari) de la ceilalți. Dacă eu procedez într-un fel, nu e musai să fie toți că mine. Și chiar nu sunt.

4. Ce bloguri nu citești? De ce?

Am precizat mai sus, blogurile celor pe care nu-i cunosc, cu care nu comunic niciodată, cu care nu interacționez. Efectiv, nu mai am timp de hoinărit prin blogosferă.

5. Ca sa încheiem mai optimist, cum iți recompensezi comentatorii de pe blog?

Faptul că cineva își rupe din timpul lui prețios chiar și câteva secunde pentru a-mi lăsa o părere pe blog mi se pare fantastic. Practic, bucuria cea mai mare e să discut cu oamenii interesați de ce mă preocupă pe mine cel mai mult. Comentatorii summerday.ro au tot respectul și admirația mea, sunt întâmpinați întotdeauna cu brațele deschise, încerc să le răspund prompt, elaborat (dacă am ce), îi fac (sper) să se simtă bine aici, îmi place să cred că sunt o gazdă primitoare, îi pot răsplăti uneori cu un zâmbet, o îmbrățișare, o vorbă bună, o glumiță, căci trebuie să ne mai și destindem sau, de ce nu, un premiu nice.

Îmi face plăcere să-i salut pe cei care mi-au fost alături pe parcursul lui 2013 (în afară de cei menționați la punctul 1):  Adriana, Alexandra, Aliceee, Ana Q, Anda, Bucur, Cornelia, Colorbliss, Daniel C, Drugwash, Ella, Elly, Fairytale, Javra, Lucian, Marin, Marius(ex-silentio), Mary, Mâzgalica, Mărgeluța, Mihaela Anghel, Mihaela Pojogu, Minnie, Oana, Ovi, Pato, Raluca, Zdwub, Silvia, Silving, Sonia, Tina, Tury, Torden, Vienela, Vlad Tepes. Nu toți sunt comentatori constanți, evident. O mențiune specială pentru Luminița (cel mai nou prieten al blogului) și Dragoș  FRD (cel mai vechi).

Cum procedați voi în real și virtual, obișnuiți să faceți primul pas sau așteptați de la ceilalți un semn de prietenie? Sunteți timizi sau mai degrabă îndrăzneți?

…nu a existat niciodată. Dar acum realizez utilitatea ei și regret că nu sunt și eu partea integrantă a unui grup vesel, unit și frumos. Și numeros. În special în virtual îmi lipsește o gașcă.

De când mă știu am fost un spirit liber, independent. Și cum altfel, căci prin natura sa, capra, simbolul zodiei mele, vizează de obicei cea mai solitară stâncă, cel mai înalt pisc al muntelui. Nu m-am simțit tocmai în largul meu în găștile mai mari de 6-7 persoane, nu mi-a plăcut să ascult de nimeni, să am un lider, să mi se spună ce să fac. Detest regulile, impunerile de orice fel. În schimb agreez grupurile mici, de 3-4 persoane, la o ieșire în oraș sau chiar la munte/vacanță, ador să-mi petrec timpul în compania unei prietene sau a iubitului meu. Nu simt nevoia să am zeci de persoane în jur, gălăgia și veselia exagerată nu mă încânta peste măsură.

Nu am avut niciodată o gașcă numeroasă pentru mult timp. Prefer intimitatea, poveștile, relaxarea și căldura unui grup restrâns. Contează mult siguranța pe care acesta mi-o transmite.

Dar să vedem care sunt avantajele unei găști numeroase în offline:

-multe ieșiri, petrecerile se țin lanț, ai mereu unde și cu cine merge, nu există plictiseală, distracție cât cuprinde
-mulți prieteni, la o adică, dacă se întâmplă ceva, ai la cine apela.

Dezavantaje:

-trebuie să te supui majorității sau liderului care hotărăște pentru tine destinația care poate ție nu-ți convine

-uneori ești ținta glumelor proaste ale prietenilor

– în cadrul unei găști, inevitabil se formează bisericuțe, apar bârfe, răutăți, situații jenante

-ai nu ai chef, trebuie să spui da oricarei propuneri, în caz contrar esti exclus din grup pe motiv că…nu ești de gașcă

Avantajele unei găști în online, în blogosferă de exemplu:

– prin participarea la diferite jocuri cunoști multă lume. De unele persoane te atașezi inevitabil, prin descoperirea unor puncte/pasiuni comune, de aici rezultă un cerc larg de cunoștințe/amici. Pentru un blogger (și nu mă refer aici la cei care scriu exclusiv pentru ei înșiși) nu există situație mai convenabilă decat să știe că indiferent la orice oră ar posta, cei din gașcă/grup sunt acolo, pregătiți să lase o vorbă bună, o încurajare, o laudă, o apreciere. Practic, ei au traficul și comentariile asigurate. Un confort psihic fantastic.

Dezavantaje 

– nu există, poate doar scrierea pe anumite teme impuse, dar se presupune că dacă ai intrat în horă, îți convine stilul și chiar aștepți cu nerăbdare ideile celorlalți pe marginea cărora tu să poti compune povești cu care să uimești audiența, să-ţi pui in valoare talentul si să dai frâu liber imaginaţiei. Şi ar mai fi ceva destul de important în opinia mea, care nu este neapărat un dezavantaj, comentarea articolelor de aceiaşi oameni tot timpul, aparţiile noi în peisaj fiind razleţe, nesemnificative ca numar, deci un fel de stagnare şi nu o evoluţie firească.

Mult timp am primit invitații de la pasionații de fotografie Nick și Viorel de a merge la diverse evenimente organizate de asociația “Bucureștiul meu drag”, dar mereu am refuzat pentru că m-am gândit că o să mă simt stingheră printre 50-100 de persoane necunoscute. Din excursia în Croația-Muntenegru am înțeles că nu-mi place nici măcar să pozez când sunt înconjurată de zeci de oameni.

În concluzie, ideale pentru mine sunt grupurile mici formate din persoane simpatice, modeste, care să-mi împărtășească simțul umorului și eventual pasiunile (nu obligatoriu), în preajma cărora să mă simt în siguranță, relaxată, fericită. Asta în viaţa reală, căci în virtual nu-mi displac găștile mari, ba dimpotrivă, ar fi perfect dacă aș avea și eu una a mea.

Voi preferați veselia găștilor mari, căldura și siguranța grupurilor restrânse sau solitudinea în offline și online?

Toamna a început tumultos, o continuare firească a verii recent încheiate. O vară în care parcă nu trecea o zi fără să auzi de accidente cumplite sau crime sângeroase. În spiritul ei, avem parte și acum de aceleași orori, care ne îngrozesc și, uneori, ne divizează. În ultimele zile capul de afiș al actualității îl ține tragedia băiețelului de patru ani ucis de niște câini maidanezi. Indiferent ce deschid, televizorul, facebook-ul sau blogurile, dau peste discuții interminabile pe marginea problemei acute a câinilor vagabonzi. Până și președintele s-a simțit dator să intervină, aștept cu mare interes reacția Guvernului.

Inevitabil s-au format două tabere. Una vrea eutanasiere, alta susține libertatea comunitarilor. Se dezbate aprins, patimaș, fiecare vine cu argumente aparent imbatabile. Până la un punct când situația degenerează, oamenii nu mai reușesc să-și controleze limbajul, invectivele încep să curgă, jignirile și înjurăturile iau locul tonului moderat și discuției civilizate. Nimeni nu cedează, fiecare afirmă răspicat că e convins că părerea lui e cea corectă, că el are dreptate. Deja nu mai e dialog, e câmp de luptă, și nu mereu o luptă a ideilor, a rațiunii, ci una a sentimentelor, urii și orgoliilor.

Ei bine, exact asta nu-mi doresc eu pe blog. De aceea mă și abțin de la orice comentarii, de aceea evit să abordez teme extrem de controversate, care pot agita spiritele mai mult decât este cazul. Desigur, ele îți aduc un număr considerabil de vizualizări, unici, comentarii. Dar dacă te implici în discuții, dacă îți pasă cu adevărat de ceea ce scrii și n-o faci doar pentru “rating”, atunci inevitabil te încarci cu multă energie negativă. Consumul psihic este imens, riști să-ți faci mulți nervi și dușmani, să stai mereu în gardă, oare cine îmi mai comentează, oare părerea mea a supărat pe cineva?

Dacă îți dorești cu orice preț o activitate febrilă pe blog, dacă urmărești afirmarea, succesul, dacă te doare la bască de părerea celorlalți, oricum nu te pot iubi toți, oricum o mare parte din cititori te va urma până în pânzele albe, atunci asta e calea cea mai rapidă spre notorietate în blogosferă.

Ați observat însă că cei mai mulți preferă să se abțină, să-și păstreze părerea pentru ei. De ce? Nu pentru că, așa cum greșit s-ar putea crede, nu au nicio opinie, ci pentru că au viu în minte celebrul proverb: “când te bagi în troacă, te mănâncă porcii”.

De aceea am și renunțat la titlul ales inițial, “Blog de Dezbateri”. Nu se potrivește cu felul meu de a vedea activitatea preferată. Evident că îmi doresc dialog pe blog, normal că pun accent pe discuții spumoase, pertinente, interesante, dar relaxante, plăcute, nu încrâncenate și pline de venin, iar pentru asta propun teme frumoase, pe care le aleg cu mare grijă. Detest și fac tot ce-mi stă în putință să evit scandalul, polemica, ieșirile în decor.

Blogul este oaza mea de liniște și armonie. Aici vreau să-mi petrec timpul liber în cel mai agreabil mod cu putință alături de voi. 

Obișnuiți să participați (în online) la dezbateri aprinse, controversate, la polemici? Dacă da, ce vă determină, daca nu, ce vă oprește?