“Captured effortlessly/That’s the way it was
Happened so naturally/I did not know it was love
The next thing I felt was/You holding me close”

A renunțat demult la luptă. Epuizată psihic, într-un final a acceptat situația. Pentru că, după un chin interminabil și agonizant, a realizat că duce o luptă stupidă cu morile de vânt. El i-a spus atunci că e slabă. Ea i-a replicat că îl iubește prea mult. Şi că oricât ar vrea nu poate schimba asta.

Cu cât se străduia mai tare să-l uite, cu atât îl dorea mai mult. Cu cât își propunea mai mult să stea departe de el, cu atât visa mai des, cu ochii deschiși la el, își imagina că e în brațele lui și pășeau împreună în paradis. Un dor ucigător îi sfredelea sufletul și doar lacrimile îl mai potoleau uneori.

Fiecare zi era o nouă tortură. Lanțurile iubirii apăsau din ce în ce mai tare, simțea cum o strâng, cum o doboară. Se sufoca sub greutatea lor, devenise prizoniera lui și dulcea libertate rămânea doar o himeră.

Şi cum ar putea să-i reziste? Cum ar putea să-i refuze dragostea, să-i spună nu, lasă-mă în pace, pleacă pentru totdeauna? Cum putea să-l alunge când când toată ființa ei tânjea după atingerea lui? Când ar da orice să îl aibă aproape, când simte și acum, după atâta timp, aceleași emoții nestăvilite și aceeași fluturași în stomac de la primele întâlniri când e în preajma ei?

Oare cum poți să iubești atât de mult pe cineva? În fiecare zi mai mult… Cum de nu se stinge pasiunea, de ce nu se destramă odată vraja?

Poate pentru că:

Ain’t nobody/Loves me better
Makes me happy/Makes me feel this way

Am fredonat toată vara melodia asta și încă nu m-am săturat de ea. Pentru mine este melodia verii 2015 și pentru ea am imaginat povestea de mai sus.

Ah, și un posibil răspuns la dilema fetei:

“What was I gonna do?/I let myself go”

Care a fost melodia verii 2015 în opinia voastră?

Cu toţii iubim figurile de stil. Unii agreează personificările, alții preferă metaforele. Personal abuzez de epitete care mă ajută să mă fac mai bine înțeleasă sau să subliniez o anumită idee. Doar că regina acestui text va fi comparația. De ce? Pentru că se pretează cel mai bine pentru a defini și descrie ce avem noi mai de preț pe lumea asta: viața. Pentru că despre ea se pot spune multe, atât pe larg, în mii de cuvinte, dar și foarte pe scurt, în câteva expresii grăitoare. Am identificat mai jos unele ipostaze relevante în care vă puteți regăsi sau nu:

Viața ca un film. Asta pentru că tot s-au decernat azi noapte Oscarurile. Problema e că tu ești doar actor, nu și regizor. Și tocmai asta îți dorești, să poți deține controlul faptelor, măcar în parte. Iar tot ce ți se petrece e atât de special, nenumărate evenimente fantastice se succed cu repeziciune, pur și simplu nu ai timp să te dezmeticesti și te întrebi cum ți se pot întâmpla ție atâtea lucruri extraordinare, fenomenale, demne de făcut scenarii de filme după ele? Și, totodată, oare ce va urma? Ce-mi va mai oferi viața asta?

Viața ca o luptă. Pentru bani, putere sau chiar pentru supravieţuire. Asta este pentru cei care văd viața ca un război și nu contează de câte ori cad, de câte ori se ridica, pentru că cel mai important lucru este să câștige bătălia finală. Doar că pe aceea cu toții o pierdem, nu?

Viața ca un râu de munte. Temperament vijelios, respectivii iubesc adrenalina și trăiesc aventuros fiecare clipă a vieții lor. Și ies cu bine din situațiile periculoase.

Viața ca un salt cu parașuta…care nu se mai deschide. Este pentru aceeia care trăiesc intens într-un timp scurt. O viață frumoasă, plină, dar încheiată mult prea devreme. Un destin tragic până la urmă.

Viața ca un roller coaster. Acum ești sus, în momentul următor ești ești jos, acum câștigi, imediat pierzi. Acum ești fericit, peste câteva minute plângi. Viața ți le oferă cu generozitate pe toate mai puțin un anume echilibru și tu vrei doar să spui stop și să cobori.

Viața ca un curcubeu. Aici mai tot timpul plouă de rupe, vijelii, furtuni, grindină și o dată pe an vezi și tu curcubeul, ești pentru câteva minute fericit pentru ca ploaia să înceapă iar cu și mai mare putere. Cam așa a fost viața mea până acum câțiva ani când s-a transformat în…

viața ca un examen. De care depinde soarta mea și pe îl care pot lua cu magna cum laude și am din ce supraviețui un an de zile sau pot să-l pic cu grație și mă duc la șomaj. Trăiesc într-un stres total, într-o presiune implacabilă, am început să simt că în fiecare zi dau un examen, că lumea mă analizează, mă judecă când sunt la job, când ies la fotografiat, pe blog, chiar și acest articol îl percep ca pe un examen. Și mă îndoiesc că sunt o fire competitivă și că asta mi se potrivește.

Și de ce nu, viața ca o şaorma. Cu de toate: cu bune, cu rele, cu realizari dar şi înfrangeri, cu lapte, miere, dar şi pelin. Cu soare si furtuni. În doze egale.

Cu ce v-aţi compara voi viaţa de pana acum? Ce cuvinte/expresii aţi folosi pentru a o zugrăvi cât mai realist?

sursa foto:weheartit.com

Întotdeauna m-am întrebat, oare care să fie cea mai bună metodă de a ne păstra amintirile din vacanță, să ne filmăm, pe noi și locurile pe unde trecem sau să facem fotografii? Care dintre cele două este mai expresivă, mai autentică, mai relevantă?

– Uite ce e, în trei zile ai făcut 2000 de fotografii și niciun clip, noi când începem să și filmăm, mă chestionează iubitul meu nerăbdător și totodată ușor nedumerit?

Nici nu știu cum să-i explic că habar nu am să filmez cu DSLR-ul din dotare. Până la urmă îmi iau inima în dinți și îi mărturisesc încurcată:

– Păi eu nu știu să filmez, nu am învățat niciodată. Poate și pentru că am fost pasionată doar de fotografiat.

La insistențele lui am acceptat să încercăm să filmăm. Evident că nu a mers din prima. Trebuiau făcute niște setări speciale în aparat pe care nu le cunoșteam. Am intrat pe youtube, am găsit câteva sfaturi utile și le-am pus repede în aplicare. Am ieșit în cetate și am purces la treabă. Doar că nu era deloc atât de simplu pe cât mi-am imaginat. Mâna îmi tremura pe aparat și nu aveam deloc răbdare, treceam cu o viteză amețitoare de la un cadrul la altul, iar rezultatul era, firește, dezastruos. Realizez că am nevoie de multă practică și câteva informații de bază. Câteva reguli, așa ca la fotografie.

Mai sus puteți vedea primul meu filmuleț în care am încercat să comentez locurile pe unde treceam. Dacă să filmezi mai e cum e, să și vorbești în același timp e infinit mai dificil. Cel puțin așa mi se pare mie, probabil fiind total neobișnuită cu această ipostază. Am emoții uriașe, parcă nu-mi găsesc cuvintele, uit până și pe ce planetă sunt.

De ultra funny nici nu se pune problema.

Doar că această experiență mi-a deschis apetitul pentru filmat. Ok, admit, nu mă pricep acum, dar în timp îmi pot șlefui tehnica, cu puțină bunăvoință pot progresa astfel încât din mânile mele să iasă ceva decent, cât de cât vizionabil.

Mai ales că în curând (AMR 64 de zile) voi vizita Orașul celor 100 de turnuri și intenționez să le escaladez pe toate pentru a filma de acolo cele mai spectaculoase priveliști asupra Pragăi.

Voi ce preferați în excursii și vacanțe, să filmați sau să fotografiați? Care dintre cele două modalități de conservare a amintirilor vă place mai mult, la care vă pricepti mai bine? V-ar plăcea să găsiți pe acest blog și clipuri sau e indicat să mă axez în continuare pe fotografii?

Sau, poate, în prezent, acceptată și îmbrățișată de toată suflarea planetei. Tocmai asta încerc să aflu. Însă, în trecut am auzit destule voci blamând noua tehnică fotografică. Unii afirmau că le repugnă ideea în sine, alții că nu suportă nici măcar termenul.

Pe de altă parte, eu nu agreez ideea de a fi fotografiată sau filmată de altcineva. Nu mă simt în largul meu în fața obiectivului sau în fața camerei. Fug mâncând pământul când miros un astfel de pericol. Așa că am încercat să-mi fac și eu poze cu telefonul din dotare. Invariabil ies cu ochii închiși sau întredeschiși de zici că sunt mereu adormită sau drogată. Astă primăvară mi-a venit ideea genială de a mă fotografia cu ochelarii de soare ca să ascund acest mic amănunt nedorit.

Acum mi se pare fun să-mi fac fotografii cu mobilul sau chiar cu DSLR-ul. Mă distrează, mă relaxează și mă scapă de plictiseală. Pentru că sunt și momente când aceasta te omoară încet, dar sigur. De exemplu când aștepți să ajungi undeva ( pe vas, într-o croazieră) sau când ești la plajă și nu ai răbdare să stai la soare. Așa am pățit eu vara asta la mare. Nu mi-am luat cu mine o carte sau integrame, ci aparatul foto. Când nu înotam, fotografiam tot ce prindeam, inclusiv pe mine însămi. Și astfel nici nu simțeam când trecea timpul. Cred că știți de pe acum că fotografiatul este activitatea mea preferată, nu?

Selfie-urile nu sunt poze de o calitate ireproșabilă. De ce le punem atunci pe rețelele de socializare? Nu știu de ce o fac ceilalți, eu le postez acolo strict pentru mine, să fie păstrate și într-un alt loc decât pe calculatoarele sau stick-urile care se pot defecta la un moment dat.

Niciodată nu aș putea să mă maimuțăresc în fața cuiva așa cum o fac când sunt singură cu telefonul meu. Îmi place să mă fotografiez din unghiuri diferite și să surprind stări de spirit, expresii faciale și reacții inedite.

Pe voi v-a prins moda asta? În ce ipostază vă simțiți cel mai confortabil, în cea de model sau în cea de fotograf?

Cum vă spuneam, recent am fost la Castelul Bran. L-am văzut, mi-a plăcut la nebunie și m-am întors acasă. Până aici nimic deosebit. Dar, de îndată ce intru pe net și caut opiniile turiștilor despre spectaculoasa construcție medievală, o dilemă apare.

Frunzărind diferite site-uri, am întâlnit numeroși români revoltați de faptul că ei nu au înțeles nimic din vizita la Bran. S-au plimbat haotic prin castel, au pășit prin camerele interminabile, i-au admirat exponatele însă nimeni nu le-a explicat nimic. Bun, avem un castel transformat în muzeu, dar unde e ghidul să ne țină de mânuță și să ne conducă prin labirintul de scări și coridoare întunecoase, să ne indice drumul, să ne arate ce și cum, să ne povestească unde și când?

Adevărul e că și eu m-am simțit puțin pierdută în castel, doar că, pe mine, acesta mai mult m-ar fi încurcat.

Înainte de plecare știam foarte puține despre Bran. Am consultat în grabă site-ul oficial, dar nu pentru a-i citi istoria, ci pentru a afla programul, dacă lunea e deschis (în naivitatea mea credeam că o să fiu singurul turist în această zi) și costul biletului. La vederea prețului (25 de lei) m-au trecut și pe mine fiori pe șira spinării, recunosc. Apoi, am văzut că în banii ăștia e inclusă și taxa foto, am mai zărit și câteva imagini sugestive (nu pe toate că altfel ce farmec mai avea vizita live), cât să-mi suscite și mai mult interesul și să-mi dau seama că merită suma destul de măricică. Deja mă și imaginăm fotografiind din toate unghiurile zidurile, turnurile, fântâna și grădina castelului.

Și așa s-a și întâmplat. La fața locului, copleșită de emoție, uluită de atâta frumusețe, am uitat să întreb la casa de bilete de ghid. Abia când am intrat pe ușa castelului am realizat cât de util mi-ar fi fost. Iar pe pereți am observat semnul pentru ghid audio, deci există, nu trebuie decât să-l ceri.

Acum în cazul meu mai special (sau nu), când să ai timp să asculți cuminte poveștile unui ghid (uman), când tu nu știi cum să apeși mai repede pe declanșatorul aparatului foto, să schimbi din cinci în cinci minute setările pentru interior și exterior, să aștepți momentul pentru a prinde o cameră goală și nu în ultimul rând să te încăpățânezi să-ți obligi aparatul să scoată și el ceva artistic pe beznă aia când el refuză până și să focalizeze…

(în Castelul Bran fiecare cameră deține un mic panou informativ din care afli detalii interesante)

Văzând indignarea românilor, reproșurile cu privire la inexistenţa ghidului, de fapt neincluderea lui în prețul biletului, am încercat să-mi aduc aminte unde am beneficiat eu de ghid din oficiu, la ce muzeu recent vizitat. La Palatul Mogoșoaia nu, pe zidurile Dubrovnik-ului nu, în Muzeul S. Dali din Figueres nu, iar la Catedrala din Girona nici măcar nu ni s-a permis să pozăm. Iar la Palatul lui Dioclețian din Split tot nu. Desigur, în excursii, ghizii români ne însoţeau, dar doar până la poarta respectivului monument. De aici eram pe cont propriu.

În aceste condiții singurele surse de informare sunt cărțile, broșurile sau internetul. Cât de greu este să ne documentăm singuri despre locurile vizitate?

Considerați obligatorie prezența ghidului într-un muzeu/palat/catedrală? Contează asta la impresia finală? La ce obiectiv turistic ați avut voi ghidul inclus în biletul de intrare? 

Asta e dilema în care mă zbat de când am aflat că frumoasa zonă subcarpatică situată la limita dintre două județe, Argeș și Dâmbovița, unde am eu o căsuță, va fi ținta predilectă a ploilor în următoarea perioadă. Adică începând de azi şi până duminică. Printre altele, intenționam să ajung, în sfârșit, și la Castelul Bran, la care știți că visez din toamna trecută, când l-am ratat cu grație.

Am vrut să-mi petrec acolo Sărbătorile de Paște, dar vremea nu a fost de acord cu planurile mele. Am amânat atunci pentru mini-vacanța de 1 mai sperând la câteva zile însorite. Exclus! Parcă, cu cât mă înverşunez eu sa îmi îndeplinesc dorinţele, cu atât mai puternică este opoziţia primită. Cu cât imi doresc ceva mai aprig, cu cât mai nerăbdătoare devin, cu atât se amână deznodământul mai mult. Totul e împotriva mea!

Eu aș merge și în condiții meteo nefavorabile, chiar dacă asta ar însemna să stau mai mult în casă. Doar pentru a evada puțin din peisajul gri al Bucureștiului, pentru a schimba aerul și a mă relaxa înainte de perioada de foc, extrem de încărcată, dificilă si stresantă, ce mă așteaptă până spre finalul verii. Doar că ideea era să ies din casă, să mă plimb cât mai mult, sa fotografiez, să fac mişcare si să mă bucur de natura proaspăt înverzită.

Trebuia să plec de azi, însă oboseala acumulată luni și marți la serviciu și-a spus cuvântul. Mâine e ultima mea șansă, trebuie să iau o decizie, așadar, are farmec o vacanță sub umbrelă, stropită din belşug de picăturile mai reci sau mai călduțe de ploaie?

sursa foto: weheartit.com

L-a așteptat aproape toată viața. A visat la el întreaga copilărie, era prințul său, eroul neînfricat care o salva din Palatul de Cleștar unde zmeul cel viclean o ferecase. Spera că vine să o elibereze și să-i ofere toată dragostea și fericirea din lume. Pentru eternitate.

Dar anii treceau chinuitor și singurătatea, temerile și dezamăgirile erodau încrederea că minunea se va înfăptui vreodată. Cu sufletul măcinat de îndoieli privea la fereastra din turnul pustiu cum timpul se scurgea nemilos și nimic nu se întâmpla.

Într-o zi de vară, când lacrimile și suspinele nesfârșitei tristeți îi invadaseră iar chipul și inima, văzduhul se umplu de tropote sacadate și o siluetă pe un cal alb apăru la orizont. Oare? Să fie posibil? Era el!?

Era el!? Bărbatul la care visase și pe care și-l dorise dintotdeauna. Și povestea de dragoste înfiripată între ei îi depășea cu mult imaginația. El era mult mai bun decât spera, decât își închipuia că poate fi. Mai atrăgător, mai afectuos, mai înțelegător și mai cuviincios. Și îl iubea mai presus decât orice, mai mult decât credea că poate iubi.

În brațele lui s-a simțit pentru prima dată femeie, a fost iubită așa cum își dorea:pasional, sincer, curat. Se potriveau perfect, totul era minunat, iar viața avea pentru prima dată culoare, farmec, sens.

Doar că era prea frumos ca să fie adevărat. Prințul cel fantastic o anunță într-o “bună” zi că el va deveni rege. Pentru că și-a găsit regina. Prea bulversată ca să mai înțeleagă ceva, renunță de îndată la el și încercă să-l uite, chiar dacă părea misiune imposibilă. Doar era dragostea vieții ei! Ocazional, mai stăteau de vorbă și seducătorul (de acum) rege îi mărturisea cum a căzut (iar) în mrejele unei (alte) vrăjitoare, de care s-a lăsat ispitit până când s-a îndrăgostit. Cam nestatornic (în aparență) prințul din povestea noastră.

Până la urmă, ca să evadăm în realitate, acesta nu este un prinț, ci un bărbat obișnuit, devotat soției sale, dar care, din când în când, își permite luxul unor escapade amoroase mai lungi sau mai scurte, mai mult sau mai puțin intense. Așa e el construit, nu poate să fie fidel! Atât de simplu, de banal, de dureros pentru toți cei implicați. Sau nu! Mi-e greu să cred, chit că el se dă și peste cap ca ea să nu afle, că soția nu bănuiește nimic.

Întrebarea mea e una clară și concisă: ar trebui ca orice femeie din lume să fie mulțumită când/că bărbatul ei se intoarce totuși acasă? Este aceasta, de fapt, marea ei victorie (în general și asupra celorlalte rivale)? Pentru că, reversul medaliei este femeia nefericită, singură, din turnul părăsit.

Iar întrebarea persistă de ceva timp, de când am văzut la Minnie, frapată, de ce să nu recunosc, videoclipul de mai jos. Vă rog să-l urmăriți până la final, ultima scenă explică mai bine ideea articolului. Am pus mâna pe el, restul nu mai contează, parcă ar spune expresia feţei miresii.

Îi datorez enorm. El mi-a schimbat practic viața, datorită lui am cunoscut oameni minunați care și în prezent îmi sunt alături și mă fac fericită, el mi-a dat ocazia să-mi exprim public stările sufletești, sentimentele, să-mi fac cunoscute ideile și dorințele, el m-a adus zilnic aproape de voi. M-a cucerit cu tot ce avea el de oferit încă din 2001 și de atunci mă ține captivă în lumea lui magică, fermecată, conștientă că nu mai am scăpare.

L-am privit întotdeauna cu entuziasm și emoție, îmi aduc aminte că abia așteptam să mă întorc de la serviciu să-l pot accesa și să pot naviga în voie, departe de lumea dezlănțuită. Era momentul meu de relaxare maximă, oaza mea de liniște. Avea el, dintre toate lucrurile din jur, această capacitate miraculoasă de a mă calma instant. Odată ce pătrundeam pe tărâmurile lui uitam de toate frământările și stresul acumulat la muncă, găseam răspuns la toate problemele și dilemele care apăreau pe nepusă masă. Descopeream lucruri și fapte, conversam, compuneam, visam, învățam, acumulam. Părea singurul loc unde puteam scrie liber, unde puteam  fi înțeleasă și unde mă simțeam în siguranță. Internetul devenise cel mai bun prieten al meu…

Îmi lipsa lui mă sufocam. Timp de treisprezece ani am fost dependentă de el. Însă, în ultima perioadă s-a instalat un soi de dezinteres în ceea ce-l privește. Abia dacă îl mai accesez, practic trec zile întregi fără să simt nici măcar o dată o minimă curiozitate în ceea ce privește activitatea desfășurată în virtual. Indiferența mea e totală și sper să existe leac împotriva ei pentru că nu aș vrea să renunț definitiv la tot ce am construit aici cu atâta migală. Sper că e doar o fază care va trece cât mai repede cu putință. Trebuie să-mi revin și să revin.

Între timp caut posibile explicații pentru acest dezinteres subit:

– poate că am ajuns la saturație;

– poate că dezamăgirile destul de frecvente și-au spus cuvântul. Fiecare dintre noi funcționează și reacționează diferit, are alte așteptări de la el însuși și de la ceilalți și un alt grad de sensibilitate;

– simt pe umeri o presiune uriasă și constantă: că trebuie să fac mereu ceva, să scriu mereu ceva, să fiu mereu undeva. Ritmul e amețitor, obositor, iar stresul din ce în ce mai mare.

– strict referitor la blogosferă, nu sunt de acord, nu mă pot împăca sub nicio formă cu principiile, ideile și convingerile vehiculate aici. Cel puțin cu unele dintre ele. Deși suntem diferiți, aici parcă s-au strâns prea multe persoane care gândesc asemănător, iar eu văd altfel lucrurile. Lumea asta atât de senină și de pură nu are nevoie de un Gică Contra;

– serviciul care…dar deja știți povestea și nu mai vreau să-mi aduc aminte de el. Cel puțin până mâine. Mai nou muncim și în weekend și asta deja e prea mult pentru mine;

– canalizarea energiei în slujba unui nou deziderat: o viață mai sănătoasă. Mai multe detalii, în curând;

– se manifestă plenar, în cel mai neplăcut mod cu putință, astenia de primăvară. Da, azi în orașul meu au fost 18 grade.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă plictisiți atât de tare de internet (în special de site-uri de socializare și bloguri) astfel încât să nu mai simțiți nevoia de a-l accesa zile întregi la rând?

Aproape în fiecare zi suntem bombardați și inițial bulversați de câte o nouă invenție genială, fantastică, incredibilă. La început suntem reticenți, însă, treptat ne cucerește definitiv. Pe măsură ce trece timpul chiar și cei mai conservatori dintre noi acceptă noutățile apărute, se obișnuiesc și nu mai pot trăi fără ele.

Am întâmpinat cu bucurie ori suspiciune telefonul mobil, calculatorul, internetul, cardul de salarii sau de credit, tabletele, kindle-urile și alte diferite gadgeturi lansate pe piață pentru a ne face viața mai ușoară și mai frumoasă.

Dar mai există o găselniță, magazinele virtuale, gândite special, zic eu, pentru oamenii moderni ai secolului 21. Pentru cei extrem de ocupați, care muncesc de dimineață până seara sau pentru cei comozi care pur și simplu detestă să colinde magazinele clasice alături de alte zeci sau chiar sute de cumpărători agitați, zgomotoși, ţâfnosi și pretențioși.

Chiar dacă blogul meu nu demonstrează asta, căci rar povestesc despre subiect, iubesc shopping-ul. Dar pe cel tradițional. Ador să merg să-mi cumpăr haine, pantofi, genți, bijuterii, cosmetice, mai ales când am bani.

Îmi place să mă plimb printre rafturi încărcate cu produse noi, să scotocesc, să le iau pe fiecare în parte și să le privesc imaginându-mi cum mi-ar sta cu ele, să simt textura materialelor, să probez o mie de pulovere sau bluzițe/tricouri până găsesc ceva ce mi se potrivește și mă avantajează. Ceva ce cade perfect și e în ton cu personalitatea mea. Ceva cu care mă simt confortabil, care nu e nici prea strâmt, nici prea larg sau prea decoltat. Vreau să fie și sexy și decent în același timp. Complicat rău, cumpărăturile cer multă răbdare și noroc.

Zilele trecute mi-am căutat un palton special pentru zilele uscate și mai călduțe de iarnă, pentru toamna târzie și primăvara timpurie. După ce am intrat la C & A, New Yorker, Bershka și H&M, am ajuns și la Zara unde am găsit în sfârșit haina mult dorită. De fapt erau două modele identice, unul mai grosuț, cu 77% lâna (cea din poză) și altul mai subțire, cu doar 60% lâna. Am probat toate mărimile cca o oră, m-am răsucit în toate oglinzile disponibile de zeci de ori, și în final am optat pentru cel care dădea impresia de eleganță și rafinament.

De aici am plecat la Formatlady unde vânzătoarea mi-a spus că pot proba orice vreau, oricât vreau. Mi-a adus la cabină tone de modele și până la urmă, după încă o oră, unul s-a nimerit să-mi vină bine, să-mi placă croiala, materialul, imprimeul. Și prețul.

Când mi-am cumpărat DSLR-ul am mers la sediul F64 din Bd. Unirii, am admirat minute în șir toate produsele disponibile și am testat câteva aparate, am făcut fotografii, am stat de vorbă cu vânzătorul, l-am întrebat câte-n luna și-n stele, am cântărit bine toate ofertele, am pus mii de întrebări și am cerut zeci de sfaturi până m-am hotărât ce iau. La standul livrare am luat-o de la capăt…

După o zi lungă și epuizantă de shopping nu e bucurie mai mare decât aceea de a-ți fi găsit obiectul perfect. Când ajungi acasă și-l admiri îndelung, când te gândești la zecile de moduri în care îl poți asorta sau folosi, mulțumirea și fericirea șterg toată oboseala acumulată. Sentimentul obținut în urma unei astfel de ședințe reușite este inegalabil. Ca să nu mai vorbim de efectul terapeutic. Uiți de griji, de supărări și de stres, măcar pentru o vreme.

Însă, de când sunt în blogosferă, toată lumea vorbește numai despre beneficiile shoppingului online. El este promovat, preferat, ridicat în slăvi. El este noul trend, pe care, poate o să găsiți șocantă mărturisirea și anacronică opțiunea mea, nu îl îmbrățișez. Voi pe care-l preferați în prezent, pe cel clasic sau pe cel modern, în online?

sursa foto:weheartit.com

Există o seamă de bloguri pe care le urmărim din blogroll, facebook, browser sau mail. Le accesăm de îndată ce vedem că a apărut un nou articol. Savurăm poveștile din ele dimineaţa la cafea, la serviciu, intr-o pauza sau seara, acasă. Nu uităm de ele nici măcar pe drum, la plimbare în parc, la terasă și nici chiar în vacanță. Păi nu de asta s-au inventat tabletele și smartphone-urile? Ne place ce găsim acolo, rezonam cu părerile exprimate, ne amuză umorul ce răzbate din texte sau ne identificăm cu trăirile, frământările și poveștile de viață ale autorului. Pe acesta din urmă ajungem să-l simpatizam, să-l admirăm și să-l apreciem. Și nu doar la nivel declarativ. Într-o zi ne dăm seama că ne este drag. Adorăm să-l citim, să vedem ce a mai făcut, pe unde a mai fost, ce idei năstrușnice mai are, dacă e bine, sănătos, dacă e fericit sau nu. Fără să vrem devenim părtași la reușitele și necazurile lui, îi suntem alături când îi este greu și-l încurajăm, ne bucurăm pentru succesele lui, fără să vrem, realizăm că suntem o parte din viața lui, o parte importantă pe care acesta poate conta.

Și nu-i putem părăsi căsuța virtuală fără a-i lăsa un semn al trecerii noastre pe acolo. Nu ne obligă nimeni, o facem pentru că așa simțim, pentru că vine din suflet. Ca și când ți-ai saluta un prieten vechi și bun. Chiar așa, cum să nu-ți saluți prietenii vechi și buni, cum să îi ignori?

Eu am asemenea bloguri. Autorii îmi sunt dragi, în timp am reușit să stabilesc cu ei o conexiune sufletească și merg mereu în vizită. Să văd cum o mai duc, care-s noutățile din viață lor. Evident că prietenii ăștia ai mei au și pasiuni care mie nu-mi spun nimic. Și scriu despre ele, eu aș vrea să le las un comment, dar nu prea am ce zice. Mă străduiesc totuși și compun ceva mai mult sau mai puțin off-topic. Sau dezbat probleme care nu mă privesc câtuși de puțin. Se întâmplă, uneori, să nici nu le pot citi până la final articolele pentru că abordează teme care pur și simplu nu mă interesează. Și atunci ies fără niciun cuvânt.

Cum procedați voi când găsiți pe blogurile preferate articole care nu va interesează câtuși de puțin, la care chiar nu aveți nimic de spus sau în care nu sunteți de acord cu autorul? Ce faceți dacă nu vă place un text, comentați totuși de dragul autorului?