Titlu: Coincidenta sau hazard?

Martin Plimmer & Brian King, Editura Nemira, 18.08.2010

Motto: Niels Bohr a fost intrebat la un moment dat de ce si-a pus deasupra usii o potcoava de cal.

”Doar nu credeti ca ar avea vreun efect asupra norocului dumneavoastra??”

”Nu cred” – a raspuns Bohr, ”dar am auzit ca functioneaza chiar si pentru cei care nu cred”

Fiecaruia (fiecareia) din noi i s-a intâmplat cel putin o data sa aiba de-a face cu intâmplari bizare in viata, carora nu le dadeam aproape nicio sansa sa aiba loc si care sa ne faca sa exclamam ceva de genul: ia te uita ce coincidenta domnule! Sau: cum de s-a intâmplat asa ceva?

Dar care ar fi diferenta intre „coincidenta” sau „hazard” de trebuie sa ne intrebam daca e una sau alta? De ce ne atrag coincidentele? De ce ne provoaca fiori si ne fac mereu sa ne gândim la un anumit plan mai presus de noi? De ce le umplem de semnificatii in loc sa le uitam rapid? Ce este asa de fascinant in ele?

Multe coincidente interesante, explicatii psihologice, parapsihologice, sociologice, matematice (nu va speriati, in toata cartea nu e decât o singura formula!), o excursie prin lumea jucatorilor de toate felurile sau a celor cu meserii un pic mai primejdioase (oameni care, prin natura meseriei, stiu când si cum pleaca dar nu pot fi niciodata siguri daca se mai intorc) pentru a le afla superstitiile care sa-i fereasca de „ghinion” sau, din contra, sa le aduca „noroc”. Iar aici trebuie sa mai adaugam o bila alba autorilor (in afara faptului ca sunt cinstiti si amuzanti): se feresc sa dea verdicte si sa traga concluzii, toate astea fiind lasate in sarcina cititorului.

”Cercetarile” (cuvânt la moda am dedus, ca sa dea o nota stiintifica oricarei concluzii) sugereaza ca persoanele care observa frecvent coincidente sunt mai increzatoare si mai impacate cu viata. Atentie!, una este sa observi o coincidenta si alta e sa o incarci cu tot felul de valori.

Una din coincidentele terifiante din istoria umanitatii s-a intâmplat in 1519, când Herman Cortes, aflat in fruntea gǎştii lui de criminali, a atacat Imperiul Aztec. Aztecii aveau o superioritate umana coplesitoare, erau foarte buni razboinici si, nu in ultimul rând, jucau ’acasă’.

Cum de 500 de spanioli au reusit sa demoleze aproape fara efort ditamai imperiul intr-un timp atât de scurt? Pentru ca aztecii n-au recunoscut o coincidenta drept ceea ce era de fapt: o coincidenta. 1519 era inclus in perioada in care, conform calendarului aztec, zeul Quetzalcoatl avea sa revina pe mare din exilul sau. Si sa vezi ce chestie, stravechile picturi il reprezentau cu barba si cu pielea deschisa la culoare, exact cum erau spaniolii. Si cum nu erau aztecii.

Ghinion de nesansa, caderea imperiului fusese „prevestita” inainte cu câtiva ani de o cometa, dupa care au urmat alte „semne”: incendii, inundatii etc etc etc. In aceste conditii, casta preoteasca, si asa paranoida ( e de mirare ca imperiul a rezistat 100 de ani si nu s-a prabusit sub propriile superstitii), in frunte cu Montezuma, a ramas paralizata când i-a vazut pe spanioli. La fel intregul imperiu. Când au inteles ca nu exista de fapt nicio legatura intre zeul lor si Cortes, era deja mult prea târziu.

Dar avem si alte intâmplari ciudate. Repetitiile corului de la biserica baptista West Side din Beatrice (Nebraska), incepeau intotdeauna la 7.20 seara, miercurea. Ei bine, pe 1 martie 1950, intr-o zi de miercuri, la 7.25 seara, o explozie a distrus biserica. N-a murit nimeni insa pentru ca, minune!, toti membrii corului, inclusiv preotul, au intârziat dintr-un motiv sau altul exact in acea zi.

Roy Cleveland Sullivan, padurar, a fost lovit de fulger de 7 ori in viata sa. La 6 ani dupa ultimul fulger, Joe s-a sinucis. Din dragoste. Pe el nu-l alesese nimeni….

Charles Francis Coghlan (actor shakespearian) s-a nascut pe insula Prince Edward (in largul coastelor canadiene din est) in 1841. S-a intâmplat sa moara pe neasteptate in 1899, in timpul unui spectacol in Galveston (Texas) in 1899. Cum distanta era prea mare pentru a fi transportat, actorul a fost inmormântat in cimitirul local.

In 1900, Galveston a fost lovit de un uragan puternic si cimitirul devastat. Cripta in care se afla trupul actorului a fost inundata si astfel sicriul a inceput o lunga calatorie pe mare si ocean. Dupa 9 ani, s-a oprit exact pe insula Prince Edward.

Actorul ajunsese in sfârsit acasa. A fost ingropat in cimitirul bisericii in care fusese botezat.

Cartea nu se putea termina altfel decât intr-un mod cât se poate de apoteotic. In legatura cu armonia cosmica exista doua teorii: prima e cea a planului divin. A doua sustine ca totul nu e decât o coincidenta…

Aveti vreo coincidenta sau o intâmplare demna de a fi povestita?

Mulți ani de zile am trăit un complex de inferioritate. Mă gândeam că, dacă patronii iau măsuri absurde, știu ei ce știu, chiar dacă eu nu pricepeam nimic din ceea ce voiau domniile lor să facă. La urma urmei, ei sunt oamenii cu banii, iar cel ce deține aurul face regulile, nu?

Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa. Cartea scrisă de Martin vine să-mi confirme o bănuială mai veche. Nu eu sunt nebun, ci ei! Nu eu sunt irațional, ci ei! E de mirare cum lumea evoluează (dacă ceea ce trăim în acest moment se poate numi ”evoluție”) în condițiile în care e condusă atât de prost, cretin și stupid. Chiar e păcat că energii active, care ar fi putut fi gestionate infinit mai bine întru rezolvarea adevăratelor probleme, sunt înregimentate pentru rezolvarea a tot felul de prostii birocratice.

Dar și mai surprinzător este că Martin, consilier în chestiuni de muncă, își întemeiază cartea pe observații făcute în lumea firmelor germane – adică taman acolo de unde, vorba aia, ne asteptăm să vină lumina. Sigur, concluzionează el cu oarece amărăciune, respectul pentru firmele germane este mare – și este cu atît mai mare cu cât te îndepărtezi de Germania.

Cartea, foarte bine structurată, scrisă într-un registru comic de bună calitate, registru destul de rar de găsit în zona germană, poate fi considerată o lucrare științifică: mai întâi vin ipotezele, apoi demonstrațiile și, în cele din urmă, nelipsitele și devastatoarele concluzii (”principii”, cum le denumește el).

Voi lucrați într-o casă de nebuni? Eu da! Firma la care (încă) lucrez a fost întemeiată de un inginer chimist. Fiul său (crescut și educat în Austria, dar care nu a făcut studii superioare pe motiv că ”nu are cine ce să mă mai învețe”) dorește să o re-re-re-organizeze cu orice preț, astfel încât a luat anumite măsuri:

– Nimeni nu mai poate comanda nimic de capul lui, ca pe vremuri! Persoane anume desemnate trebuie să creeze comenzi scrise. Aceste comenzi trebuie musai aprobate de el, chiar dacă el e greu de găsit, din varii motive. Și, dacă se întâmplă ca factura să nu coincidă cu valoarea comenzii până la zecimala a doua, trebuie refăcută comanda, pentru ca furnizorul să fie plătit. Alte hîrtii, alt timp pierdut aiurea.

– Ai uitat ceva în mașină și vrei să te duci până în parcare ca să iei acel ceva? Trebuie să faci bon de poartă, semnat de șeful tău direct și de însuși directorul general, chiar dacă e vorba de un minut. Nu contează că, pentru a obține semnăturile cu pricina, se pierd uneori ore întregi.

– Cum directorul general nu înțelegea fișierele de pe server, acestea au trebuit rebotezate după cerințele lui. Inițial trebuiau scrise cu litere mari. Nu i s-a părut suficient de atrăgător, așa că a luat hotărârea să fie scrise cu litere mici. În acest mod câțiva ingineri, timp de luni de zile, au tot scris și rescris denumiri de fișiere, de la întemeierea firmei până în prezent (fiind blocați, în acest mod simplu, de la rezolvarea adevăratelor sarcini de serviciu și, prin urmare, penalizați). Și nu e vorba decât de câteva mii. De fișiere, nu de ingineri!

– A penalizat portarul pentru că mândrețea de cățea-lup a firmei a fost regulată de un nenorocit de maidanez. Faptul a fost surprins de multele camere de luat vederea, poziționate strategic de-a lungul și de-a latul firmei. Și urmărit cu toată râvna de conducerea firmei, întrunită special pentru acest eveniment într-o ședință de urgență, exact în modul în care tot felul de obsedați urmăresc filme porno.

– Vine seniorul și spune: aici faceți un reactor, după care pleacă în Austria. Apoi vine juniorul și spune: aici faceți un vestiar. După care rămîne pe capul nostru. Juniorul, nu seniorul.

– Cu toate astea, nu se poate spune despre el că nu e consecvent cu sine însuși atunci când e vorba de o anumită justiție funciară. Dacă cineva greșește (din punctul lui de vedere) e penalizat, indiferent de relațiile personale. Astfel incât și-a penalizat inclusiv amanta (pe care a numit-o director economic și pe care a lăsat-o gravidă) pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu. De două ori! În patru luni!
He he he….acum aștept exemplele voastre …

PS: Nu degeaba am numit acest articol ”Scapă cine poate”. Asta a fost exprimarea plagiatorului, dl. Dr. Victor Viorel Ponta: daca nu se va inscăuna El Însuși președinte, atunci pe toți penalii care l-au susținut îi va păpa pușcăria. Haideți să-i băgăm acolo unde merită!

(Titlu: Lucrez într-o casă de nebuni; Motto: Procedurile sunt ca guma de mestecat. Lungesc la infinit ceva ce fusese cândva scurt; Autor: Martin Wehrle; Editura Humanitas, 2012).

Un pamflet de Dragoș FRD

Se împlinesc mulți ani rotunzi de la terminarea liceului. Vii la intrunire și incerci să reconstitui, să atașezi fizionomii bănuite de chipurile de adolescenți pe care-i țineai minte. O primă observație: arăți bine în raport cu ceilalți. Timpul nu a fost așa aspru cu tine, părul aproape negru îl ai încă la loc, chiar daca nu pe tot, iar kilogramele pe care le-ai pus nu-i împiedică pe foștii colegi să te recunoască din prima. Pentru o bună perioadă asta te face să uiți că, din punct de vedere financiar, stai de fapt cel mai prost.

Bogdan. Este arhitect. Tu vii la o întrunire pentru prima dată după terminarea liceului, colegii ți-au dat de urmă pe facebook, dar mulți din ei se întâlnesc din 5 în 5 ani. Si, la fiecare întrunire, unul din subiecte rămâne constant: oare cu cine mai vine Bogdan de data asta? De fiecare dată vine cu altă soție. El e din ce în ce mai burtos și chel, soțiile sunt din ce in ce mai tinere și apetisante.

Dana. A trecut printr-o traumă, a avut cancer și a reușit să se vindece prin tot felul de terapii naturiste. A apelat la terapiile naturiste pentru că medicii clasici nu i-au dat nicio șansă, i-au zis că trebuie sa facă radioterapie, chimioterapie și alte tâmpenii de gen, altfel moare în câteva luni. Ea s-a încăpățânat totuși să nu moară, a căutat peste tot tratamente și s-a însănătoșit pe cont propriu. După aproape doi ani și-a făcut analizele – tumorile dispăruseră, analizele arătau perfect. A pus analizele în câtvea plicuri, alături de un bilețel pe care a scris: ”Mă mai țineți minte? Încă trăiesc, ha ha ha”, apoi s-a dus pe la toți medicii care o trataseră cu sictir și le-a înmânat plicurile, iar medicii au luat plicurile, crezând că-i șpagă. Așa a fost dintotdeauna Dana, făcea tot felul de poante imposibil de bănuit. De pe urma acestei experiențe a tras concluzia că trebuie sa profiți de orice moment deși, din câte îmi amintesc, așa a procedat mereu. Dans sportiv, sex sportiv. Nu prea a scăpat ocazii, doar pe mine m-a scăpat!

Mariana. Arată aproape la fel ca în liceu. Aproape, pentru că a pus câteva kilograme în plus față de cum o știai, dar exact pe unde trebuia. E o femeie de afaceri de succes, are o firmă de construcții pe care o conduce cu mână de fier. Probabil că din cauza asta nici nu s-a căsătorit, deși mereu a aratat foarte bine. Standarde prea înalte.

Roxana. Organizatoare a fost, organizatoare a rămas! Ea era cea care organiza cele mai faine chermeze din liceu, iar acum exact asta face. Are o firma prin care organizează tot felul de evenimente.

Viorel. Unul din cei mai slabi elevi, n-a făcut nicio facultate, dar era foarte bun la tot felul de lucruri practice, era în stare să conducă și să repare aproape orice fel de mașină sau utilaj (mai puțin elicoptere, avioane și submarine). În plus, putea să-ți ridice o casă de la zero, cu tot ce înseamnă ’casă’. Prin 1991 a plecat în Noua Zeelandă unde, după câțiva ani, a deschis o firmă de transport. După alți câțiva ani a vândut-o cu un profit bunicel și s-a mutat în Australia, unde a luat-o de la capăt. Acum a venit în România doar pentru această întâlnire.

Nicu. Un tip vesel, simpatic, mereu a avut trecere la femei. N-a arătat niciodată bine, n-am înțeles cum de avea un asemenea succes monstru, dar e posibil să-l fi ajutat faptul ca știa să cânte la chitară, dansa ca nimeni altul, făcea mereu o discuție interesantă din te miri ce subiect și alte aiureli d-astea care le dau pe femei pe spate. El era ’ băiatul cu de toate‘ (cunoașteți genul, aproape fiecare clasă are câte unul), îți putea face rost de orice, de la carioci până la gagici. Acum are tot felul de afaceri neclare și chiar a candidat la primărie din partea PPDD, deși el e un tip cât se poate de normal.

Și muzica.…ah, ce încântare! E cea veche, aia care îți place nemaipomenit de mult. Nu ești nevoit să suporți muzică nouă, imposibil de dansat, imposibil de ascultat. Nu credeai că vei mai fi în stare să te zbengui timp de 11 ore aproape fără întrerupere. Și nu numai tu, ci și restul lumii.

Spre dimineață Nicu organizează un karaoke. Te chinui să cânți cu ultimele resurse, alea care n-au fost consumate cu dansul.

În plus, n-ai ratat nici măcelul pe care Olanda l-a administrat Spaniei, în încăpere fiind poziționate 3 televizoare.

Toate lucruile bune au însă și o parte întunecată. Din motive independente de voința ta, a trebuit să vii cu mașina, așa că ai fost nevoit să te abții de la băutură în ultimele 8 ore. Spre sfârșit, ai neplăcuta surpriză să constați că ai rămas singurul bărbat treaz, restul fiind pulbere. Sau lemn, în funcție de ce a băut fiecare.

Cum vi se par întâlnirile cu foștii colegi de liceu? Ați participat la vreuna din ele?

Imi povesteste cineva.

Eram student in Timisoara si aveam un coleg de grupa (Tommy) care lucra la Procter&Gamble cu jumatate de norma. Fara sa se intrebuinteze prea mult, câstiga cam 1.200 de lei. Era prin 2006, deci inainte de criza. Impacheta sapun. Si mi-am zis ca as putea sa fac si eu asa ceva. Cât de greu poate fi sa impachetezi sapun? In plus, ca student, ai un ban al tau, lucru deloc de neglijat, mai ales daca bei multa bere.

Asa ca l-am intrebat pe coleg cum ne putem angaja si noi (in afara de mine mai erau doi doritori). Ne-a zis sa ne ducem la sediu sa ne inscriem.

Problema e ca nu ne-a spus la care sediu, asa ca am crezut ca e vorba de sediul central din Timisoara. Prin urmare ne-am dus acolo. Ii spunem portarului, vorba aia, ‚’’cine suntem si ce vrem’’.  Vine o tipa sexy, imbracata la 4 ace si ne intreaba daca am venit pentru examen.

Examen?!?!? La urma urmei e vorba de impachetat sapun….de ce ar trebui sa dai examen pentru asa ceva?

Dar am zis ca nu e cazul sa pierdem ocazia si am raspuns ca da. Ne spune ca am avut mare noroc pentru ca voia sa inchida lista.

Lista?!?!?

–        Bine baieti, examenul e mâine dimineata, la ora opt, dar sa fiti aici pe la sapte si jumatate. Sa veniti cu cartea de identitate, cu un pix si cu un calculator.

Pix? Calculator? What the fuck?!?!?

–        Mai, eu zic sa-l sunam pe Tommy, cine stie in ce dracu’ ne baga?, sugereaza unul din prieteni, dupa ce tocmai iesiseram din Procter&Gamble, cam pleostiti.

Zis si facut. Si sun…si sun…si sun…nimic, niciun raspuns. Ulterior am aflat ca Tommy se intâlnise intâmplator cu o veche cunostinta din satul natal si se pusesera pe baut. Mai grav era ca, fix in aceeasi zi, prietena lui se operase la ochi (la ambii ochi), iar Tommy trebuia sa vina sa o ia de la clinica. Fata, saraca, iesise din operatie, oamenii de acolo o intrebasera binevoitori daca sa-i cheme un taxi (platit de ei, de clinica adica), daca sa o ajute sa ajunga acasa, ea nu si nu, ca vine prietenul sa ma ia. Prietenul era pulbere, muci si clei la ora respectiva, asa ca fata a asteptat, cu mult calm, timp de doua ore, in ploaie, absolut convinsa ca Tommy al ei va veni, intr-un târziu, sa o ridice. Abia dupa doua ore (dupa ce s-a murat toata si incepusera si pansamentele de pe ochi sa i se prelinga inspre sud, catre obraji) i-a picat fisa ca, poate, s-a ivit o problema. O mica problema. Deh, ardeleanca din Salaj…

Dar sa revin. Am mers la o crâsma sa discutam ce sa facem. Chestia cu pixul si calculatorul ne cam daduse de gândit. Era clar ca pe undeva se strecurase o neintelegere, dar nu stiam despre ce e vorba si asta ne sâcâia teribil. Tommy in continuare nu raspundea la telefon. Pâna la urma ce aveam de pierdut? Am hotarât sa ne prezentam si sa vedem ce-o fi.

A doua zi, la sapte si jumatate fix, ne-am prezentat mot. Eram numai noi trei. Am fost condusi intr-o sala mare, cu o gramada de banci. Ne uitam unii la altii. Ca studentii…jeansi, tricouri, adidasi. Ne uitam la organizatoare…tinuta impecabila, tocuri de 7 cm…profi de sus pâna jos, fusta o idee mai sus de genunchi. Arata bestial. Dupa câteva minute incepe sa vina si restul lumii. Stateam lânga fereastra si observ ca la intrare parcheaza numai Mercedesuri, BMW-uri, Volvo-uri….masini una si una….noi veniseram cu tramvaiul. Si intra in sala candidatii, cam 40 de bucati. Mi s-a facut rau. Nu cred ca era niciunul sub 30 de ani, toti spilcuiti, tunsi-rasi-frezati (eu nu ma mai barbierisem de 3 zile), pantofi negri perfect lustruiti, costume unul si unul, cravate…da, cu siguranta eram din alt film…Dupa ce considera ca toata lumea a venit, organizatoarea ne da plicurile cu subiectele si zice ca avem la dispozitie o ora sa raspundem la cele 100 de intrebari (test grila). Deschid cu luare-aminte plicul si ma uit la subiecte precum curca in lemne; toate erau din economie si nu stiam de acolo decât conjunctiile, prepozitiile si câteva din verbe. Ma rog…pun câteva raspunsuri la nimereala si, dupa un sfert de ora, imi spun ca examenul meu s-a incheiat.

Ma indrept spre organizatoare , ii dau hârtiile si o intreb, candid:

–        Doamna, daca tot am dat acest examen…puteti sa-mi spuneti pentru ce l-am dat?

–        Cum adica ’pentru ce l-ati dat’? Pai pentru ce ati venit?

–        Eu am un prieten care impacheteaza sapun aici la dumneavoastra si mi-a zis sa vin si eu daca vreau sa impachetez sapun.

–        Mda…adevarul e ca am banuit si eu ca s-a produs o incurcatura, la cum aratati.

M-am facut ca nu inteleg apropoul.

–        Deci…pentru ce am dat examen?

–        Pentru postul de director economic….inscrierile pentru impachetat sapun nu se fac la sediul central, ci la punctul de lucru.

Aveti vreo intâmplare interesanta de la vreun examen? Daca da, scrieti despre ea, nu va sfiiti!

Titlu: Un banc criminal

Autor: Anthony Horowitz

RAO International Publishing Company, 2005

“Taticule, de unde vin bancurile”? Intrebarea era pusa cu multa vreme in urma de fratele meu, in vârsta de 8 ani pe atunci, si trebuie sa recunosc faptul ca m-a luat prin surprindere. Ca frate mai mare, la vârsta la care diferenta de un an conteaza, consideram ca eu eram cel care ar fi trebuit sa puna intrebari care sa merite un raspuns bine gândit.  ’’Pai le fac actorii, scriitorii….’’

Anii au trecut si, din când in când, atunci când auzeam un banc, ma intrebam si eu ce fel de minte a putut nascoci o asemenea poanta. Data fiind epoca in care traiam (adica pe timpul lui Ceausescu), am intrezarit doua posibilitati: ori bancurile vin de la cineva care vrea sa faca sistemul intr-atât de penibil si stupid incât sa realizam, odata si-odata, ca-l putem darâma dându-i un brânci mai serios, ori din contra, vin chiar din partea puterii, ca un fel de supape, pentru a mai ’racori’ turma aflata sub presiune. Asta era atunci. Intre timp au iesit la suprafata multi creatori de umor, posibil facatori de bancuri (si când spun ’’banc’’ ma gândesc, evident, la bancurile comune, anonime), dar intrebarea ramâne: de unde vin, totusi, bancurile?

Oare bancurile sunt ’fabricate’ intentionat si raspândite in mod precis sau, pur si simplu, se nasc si difuzeaza in mod spontan?

Eroul cartii lui Horowitz, Guy Fletcher, un actor de mâna a doua cu prea mult timp liber la dispozitie, care crede ca detine informatii suficiente despre tot felul de bizare teorii ale conspiratiei, se hotaraste sa mearga pe firul unui banc pe care n-ar fi trebuit sa-l auda, când era intr-un loc in care n-ar fi trebuit sa fie. Doreste sa afle musai cine l-a pus in circulatie. Si de ce. Viata lui, suficient de bezmetica incât ii calca pe nervi pâna si pe prietenii lui actori (iar 80% din actori sunt considerati bezmetici prin definitie) si pe cunoscuti, tinde sa devina aiurita cu totul. Urmarirea originilor bancului il poarta printr-o mare parte din Anglia si cineva prinde de veste. Ei bine, Guy trebuie impiedicat cu orice pret sa afle adevarul. Curios este ca in aceasta calatorie ciudata (chiar si intâmplarile prin care trece ’suna’ a bancuri), urmarind un scop absolut ridicol, Guy reuseste sa se reconcilieze cu el insusi, gasindu-si chiar si perechea, o tipa care considera ca nu abereaza si care, in ciuda tuturor indiciilor, il crede normal. Si uite-asa doua vieti care se indreptau implacabil catre dezastru reusesc sa se inteleaga, sa se armonizeze, sa-si ofere suport si, in acest fel, sa se salveze.

Cartea, scrisa intr-un mod atât de alert incât pur si simplu te impinge de la spate sa ajungi dracului la final, sa vezi cum se termina povestea, este pigmentata cu umor de buna calitate, in contradictie flagranta cu bancul de la care a inceput aventura.

Ah, da…..si inca un ‚amanunt’, ca sa ne mai treaca din complexele de balcanici: ei bine, aflati ca, si la ei!, povestea cu  ’mesterii’ si oamenii politici e cam ca la noi. Probabil difera doar proportia.

Stiti un banc pe care il considerati bun? Daca da, scrieti-l aici. Siiiiiiii…aveti idee de unde vine? 

Incep eu, fara nicio legatura cu vreun eveniment recent:

La Radio Ereven suntem intrebati: e adevarat ca Ceausescu a fost ilegalist? Noi raspundem: a fost semi-ilegalist. Cum adica? El se ascundea; dar nu-l cauta nimeni.

Trebuie sa recunosc faptul ca, oricât am cautat, n-am inteles niciodata ce le-a casunat pe Radio Erevan…..

Ah!, mitologia…câţi artişti de seamă a inspirat, câte generaţii de filozofi nu s-au contrazis pe tema ei, pe câţi psihologi şi psihiatri nu i-a ajutat să pună diagnostice corecte, câti tineri au luat modele din ea şi câte hacuieli sunt descrise acolo!

Cum la şcoală n-am studiat mitologia, intrucât era reacţionară si decadentă, iar poveştirile pline de bacanale, petreceri hardcore, orgii neşfârsite şi tauri care violau fecioare neştiutoare te puteau deconcentra de la construirea societaţii socialiste multilateral dezvoltate, am hotarât la un moment dat sa-mi umplu această lacună. Ce poate fi mai inalţător spiritual decât să înveţi cum să te comporţi, cum să gândeşti şi cum să reacţionezi din poveştile cu foarte multi eroi din mitologia greacă?

Bun. Mai întâi de toate trebuie sa ştiti că nu e nimic prea complicat în mitologia greacă. E foarte clară şi logică. Să luăm spre exemplu, ca model de studiat, un personaj mai puţin însemnat, întrucât, dacă am vorbi despre unul mai serios, ca de pildă Hermes, Orfeu, Ulise, Dyonisos etc etc etc ne-ar apuca noaptea!

Atalanta de exemplu. Ce merite are Atalanta pentru a figura în mitologia greacă? Ea fugea. Si nu fugea aşa, la misto, ci fugea mâncând pamântul. Nu avea jumătăţi de măsură: dacă o întreceai, o luai de nevastă; dacă nu, te omora. Era, care va să zică şi mare bătăuşă. La nişte sărbători date de Pelias (cam petrecăreţi grecii aştia, nici în zilele noastre nu se dau în vânt după muncă) l-a învins la trântă pe Peleu. Iar Peleu nu era chiar un neica nimeni în păpuşoi, ci tatăl lui Ahile şi criminal în serie de profesie (care, by the way, este ales de zei să se căsătorească cu zeiţa Thetis; ce-o fi fost in mintea zeilor, oare???). Apoi a mers cu argonauţii într-o lungă călătorie, pâna la mama dracului, în Colhida (Georgia de astazi), fiind singura femeie între atâţia masculi alfa.

Şi totuşi, i s-a întâmplat şi ei. Hippomene, care nu era el prea bun la fugă, dar era ceva mai isteţ decât Atalanta, o provoacă la întrecere. Afrodita însă îi dăduse nişte mere de aur. Ori de câte ori era depăşit de Atalanta, el arunca un mar. Fermecată de frumuseţea mărului, Atalanta uita pentru o clipă scopul cursei şi alerga către mar, nu către linia de finish. Şi nu s-a întâmplat o data, ci de mai multe ori. Daca la mijloc n-o fi fost vreun blat sau filozofia găinii urmărite de cocoş (‘daca mă las, zice ca-s curva; daca fug, zice că-s proastă; mai bine mă impiedic’), atunci cu siguranţă că avem de-a face cu o individă idioată de-a dreptul.

Dupa ce se insoară, greci fiind, şi-o pun pe unde apucă, fără fasoane, discriminari şi fără să bage de seamă că, din greşeală, se întâmplă să şi-o tragă şi într-un templu al Cybelei. De nervi, zeii transformă neastâmpărata pereche in lei. De ce taman în lei, ce, asta-i pedeapsă??? Da, pentru că grecii, în extraordinara lor inteligenţă, credeau ca leul e impotent iar leoaica, în călduri, se cupleaza cu oricine o acceptă (aha…mai ţineţi minte că a fost singura femeie între argonauţi??).

Aşa cum spuneam: mitologia greacă e clară, logică şi plină de învaţăminte….

Vouă ce personaj din mitologia greacă vă place? Şi de ce?

Un articol de Dragoş FRD

sursa foto:weheartit.com

Poti gasi oferte pe zidurile sau stâlpii orasului, pe internet sau poti afla de la cunostinte despre o sala de dans care e, cu siguranta, cea mai buna si mai profesionista. Alegi una. Platesti abonamentul si intri. Ai ajuns insa prea devreme, in sala evolueaza ‘avansatii’. Nasul incepe sa-ti freamate. Cum, dintotdeauna, la cursurile de dans sunt cam de 3-4 ori mai multe fete ca baieti, ai parte de un spectacol neoficial, dar incântator: fete dansând cu fete. Te uiti cu luare-aminte cum sânii tresalta unii peste altii, cum fetele se tin languros de talie, aproape sa se sarute, cum…cursul avansatilor s-a terminat insa. Intre timp, pe lânga tine s-au adunat viitorii tai colegi de la ‘incepatori’. Fatuci afisând mine inabordabile, doamne apropiate de 50 de ani care se cred tinere dive, expunându-si fleicile cât mai arogant cu putinta, studenti dezorientati si speriati, adusi cu japca de prietene la cursul de dans.

Când considera ca masa critica a fost atinsa, profesorul ne invita pe ring si ne tine un discurs parca plagiat din repertoriul instructorilor de arte martiale soft: ne asigura ca am nimerit exact unde trebuie, scoala respectiva fiind foarte buna, ca nu trebuie sa facem cine stie ce efort, ca nici macar cine stie ce talent nu trebuie sa avem. Trebuie doar sa fim putin atenti, sa avem un pic de bunavointa, sa facem ce ne zice el, sa venim cu sfintenie la cursuri si totul se va rezolva de la sine, vom dansa ca in “Dirty dancing 2”, daca nu chiar 1. Apoi pune muzica. Ne miscam, cu totii, ca niste tractoristi beti. Instructorul ne priveste superior-condescendent, dar nu indrazneste sa spuna nimic. Lânga mine, o domnisoara pe care, daca as lua-o in brate, as scapa-o printre degete, tropaie ca o turma de bivoli in calduri. Nu inteleg cum o masa atât de mica de carne poate genera atâta zgomot.

Capitolul urmator e formarea perechilor, pentru a exersa impreuna ce am invatat separat. Fetele se reped catre minoritatea masculina cu o viteza pe care mi-as fi dorit-o si in alte imprejurari. De mine se agata fatuca despre care vorbeam mai devreme. Ea are in jur de 20 de ani, eu in jur de mult mai multi. Sunt foarte atent la pasi, cu intentia mai degraba sa ma feresc din calea ei. Intre pauzele explicative si optând fara fasoane pentru persoana a doua singular, fata ma intreaba fara retinere: Ai prietena? Esti casatorit? Ai masina? Esti patron? Sun zapacit de rapiditatea rafalelor si incerc sa inteleg unde ma aflu de fapt: la un curs de dans, la o intâlnire pe nevazute sau la un control al Garzii Financiare? Nu prea stiu ce sa raspund, ca sunt sau ca am?? Inteleg ca am trecut examenul abia la sfârsitul sedintei, când imi sopteste: ce zici, mergem la o bere?

Dupa o perioada te simti suficient de stapân pe tine, asa ca destainui la masa, cu ocazia unui botez, ca urmezi niste cursuri de dans modern. Faci impresie, nu gluma! Diverse capete de doamne / domnisoare isi intorc ochii lucitori catre tine. Ghinion insa; te fâstâcesti inexplicabil si iti dai seama ca, de fapt, nu numai ca nu mai tii minte miscarile de la curs, dar ti s-a sters chiar si scalambaiala pe care o numeai inainte ‘dans’.

Se intâmpla uneori ca la orele pentru incepatori sa aterizeze un elev de la avansati, in cautare de (banuiesti tu inciudat) ‘prospaturi’. Un tip cu tricou negru, mulat peste bicepsii perfect antrenati si peste patratelele care-i compun abdomenul, care se misca de parca pluteste. Toata suflarea feminina saliveaza la unison, el se face ca nu observa. Danseaza cu toate, in mod cât se poate de neutru, fara sa dea vreo atentie speciala cuiva anume, etalându-si in mod exasperant solidele cunostinte in materie de dans. Individul incepe sa te calce pe nervi. Deodata, din nu stiu ce ungher al mintii tale nelinistite, un gând isi face aparitia in mod salvator: la cum se invârte, asta sigur e homosexual! Cu moralul astfel recladit, reusesti sa ignori, in mod cât se poate de zen, orice chestiune care te poate perturba.

La un moment dat insa, partenera de viata te intreaba: ce faceti voi la cursurile alea de dans de vii asa târziu tot timpul? Ca sa arati ca nu ai nimic de ascuns, o inviti si pe ea. Vine….Isi roteste ochii in mod acvilin prin sala, in cautarea oricarui potential pericol. Instructorul, mizând pe o tactica luata nu se stie exact de unde (ori tot din artele martiale, ori, mai probabil, din cluburile de swingeri), insista ca perechile sa fie cât mai eterogene, sa se danseze cu alti parteneri decât cei cu care am venit.

La sfârsit, in drum spre casa, blânda faptura, pe care ai adus-o sa vada ce faci la nevinovatul curs de dans, te dojeneste parinteste, pe un ton inspaimântator de calm:

– Decât sa tot susotesti cu cracanata aia, mai bine te-ai fi uitat la tipa cu care am dansat eu. Stie sa conduca mai bine ca tine!

Voua ce dansuri va plac? Ati fost la vreun curs de dans?

Un pamflet de Dragos FRD

Titlu: În necunoștință de cauză

Autor: Amelie Nothomb

Editura Polirom, 2008

Cartea de la care pornesc a fost scrisă pe la începutul anilor ’90. Între timp conflictele culturale s-au mai aplanat, am început să mai învățam unii de la alții și, cel mai important, am învățat să ne înțelegem unii cu alții. O idilă dintre o belgiancă, autoarea însăși, ce vrea să învețe japoneza și un japonez care vrea să învețe franceza (și unde altundeva se poate învața cel mai bine o limbă străină dacă nu în pat?) se transformă într-un fel de duel “demonstrativ” cu regulile și cultura dificile ale uneia din cele mai fascinante țări din istorie. Țară pe care belgianca și-o dorește ca patrie adoptivă, prin urmare mai toate micile conflicte sunt tratate cu înțelegere și blândețe. Dar unele sunt atât de aiuritoare€…de exemplu, elevii și studenții japonezi nu au dreptul să pună întrebări profesorului. Profesorul este tratat cu atâta importanță încât se consideră o impietate să-i pui la îndoială pregătirea (și ce altceva reprezintă o întrebare pusă de un elev, decât că profesorul nu a fost în stare să explice cum trebuie?).

“- Unui sensei nu i se pun întrebări, mă certă profesorul.
– Și dacă nu înțeleg?
– Toată lumea înțelege!”

Te îndrăgostești de un japonez? Foarte bine, atunci japonezul se consideră la un moment dat obligat să te prezinte prietenilor lui. Cum se face lucrul ăsta? Păi îi invită pe toți la masă, el face pe bucătăreasa și tu trebuie să-i întreții€…ei mănâncă și tu trebuie să le vorbești despre una, despre alta. Teoretic, dacă vrei ca totul să iasă ca la carte, trebuie să te interesezi un pic de fiecare în parte și, la masă, ții un monolog care se întinde pe toată durata ospățului. Că nu-ți răspunde nimeni, dar tu trebuie să vorbești!

Într-o perioadă am făcut aikido și am rămas surprins de ordinea și liniștea desăvârșită din sală. Iar în timpul antrenamentului nu aveai voie să vorbești cu nimeni. În cazul în care nu înțelegeai ceva, îl chemai, plin de deferență, pe sensei și îl rugai pe un ton cât se poate de jos să îți explice ce n-ai înțeles.

În 1990 am fost la Paris, prima mea ieșire din țara. Mătușă mea mi-a prezentat colegele de serviciu și…cum să spun?, una din ele făcuse o pasiune pentru mine. Când mi-am întrebat mătușa cu ce am greșit, mi-a răspuns că i-am sărutat mâna. Așa, și?” Pai la noi nu se mai procedează așa de zeci de ani, iar Rebecca (colega în cauză) s-a simțit foarte flatată”. Întâmplarea cu pricina m-a pus într-o situație fără ieșire. Ori de câte ori ne întâlneam, trebuia să îi sărut mână. Și, ori de câte ori o făceam, își dădea ochii pe spate de plăcere de îmi era și teamă să nu cumva să ne surprindă cineva€…

O carte ușurica și simpatică, numai bună pentru sfârșitul vacanței.

Voi€…ați avut probleme cu conflictele culturale?

Un articol de Dragoș FRD

Titlu: De ce este România altfel?
Autor: Lucian Boia
Editura Humanitas, 2013 (ediţia a doua)

Trebuie să recunosc: am un adevărat cult pentru Lucian Boia. Am citit câteva carţi scrise de el şi niciuna nu m-a dezamăgit. Este obiectiv (sau cel puţin dă în mod profesionist impresia de obiectivitate), ideile sunt bine legate şi concluziile quasi-perfect argumentate, lasând puţin spaţiu de manevră criticilor.

Cartea “De ce este România altfel?” încearcă să răspundă la o întrebare pe care aproape orice român şi-a pus-o cel puţin o data: cu ce dracului am greşit aşa de grav într-o viaţă anterioară de m-am născut aici?

Ca orice naţiune mică şi neînsemnată, ne-am construit un trecut imaginar glorios. Noi am inventat roata, noi am inventat focul, noi am inventat agricultura, călăritul (ba chiar si călăreala), scrisul, vorbitul si cititul. Prin anii ’80 se înfiinţase în cadrul Facultaţii de Istorie a Universitaţii Bucureşti o catedră de…filozofie dacă. Filozofie dacă?? În condiţiile în care nu avem decât câteva cuvinte pe care le-am putea atribui limbii dace?

Cine este de vină pentru că suntem…’altfel’? Sigur, orice naţiune este în mod evident ‘altfel’, dar noi suntem ‘altfel’…altfel. Să fie genele strămoșilor de vină? O boală de dimensiuni naţionale care să ţina mai degrabă de psihologie sau, poate, de psihiatrie? Conjunctura istorică? Influenţele nefaste ale altora? Oare pe cine (sau pe ce) am putea da vina, ca să ne scoatem? Profesorul Boia taie in carne vie, fără anestezie, şi ajunge la urmatoarea concluzie: nu prea avem onoare și de aici ni se trag toate relele. Că, de-a lungul istoriei, am fost mici şi am încercat să supravieţuim prin compromisuri nedemne şi în baza proverbului “capul plecat sabia nu-l taie”, că onoarea nu prea are relevanţă în caz că la mijloc e vorba de viaţă sau moarte, că, că, că…explicaţii există, desigur. Numai că lipsa de onoare, înţelegerile meschine, foamea de tunuri și ţepe și neţinerea cuvântului dat au patruns suficient în fibra noastră de nu ne mai spală nici măcar toate apele Dunării, pâna la secarea fluviului. Am ieşit din istoria de până acum mutilaţi și cu numeroase tare – acesta e adevarul.

Şi totuşi…chiar nu există niciun fapt onorabil în istoria României? Eu cred ca da. Modul în care, în 1939, România i-a primit pe preşedintele Poloniei și guvernul polonez, i-a ajutat pe transfugii polonezi şi a luat în custodie o parte din tezaurul Poloniei (restul tezaurului polonez a traversat România şi a ajuns în siguranţă la aliaţi), păzit cu stricteţe împotriva germanilor care ni-l cereau cu insistenţă şi returnat dupa razboi până la ultimul zlot, cred ca mai salvează câte ceva din onoarea noastră zdrenţuită. Două observaţii se impun, totuşi, dacă vorbim de polonezi: polonezii au dus o luptă consecventă impotriva comunismului pe toată durata existenţei acestui flagel, pe când noi… Iar biserica Catolică Poloneză a dat un Papă şi nu s-a lăsat pâna nu a distrus comunismul. Asta în timp ce la noi se dărâmau biserici. Cu aprobarea Preanefericitului.

Voi…care fapte din istoria României credeţi că ar putea fi categorisite drept ‘onorabile’?

sursa foto

Ori de câte ori mergeam către Tauti pornind dinspre Kaufland-ul din Alba-Iulia, un panou îmi rănea retina. Era o invitaţie ‘în inima munţilor Apuseni, staţiunea Albac, 99 km’. Am ignorant cât am putut anunţul, până când ireparabilul s-a produs: finii noştri au insistat să petreacă 5 zile cu noi, chiar în Albac, chiar în staţiune. Sigur, nu se face să refuzi rugămintea finilor, mai ales dacă nu-i vezi decât o dată pe an.

Aşa că iată-ne pornind la drum.

E dureros să fii dezamăgit atunci când îţi pui multe speranţe în ceva. Dar e şi mai greu să fii dezamăgit în condiţiile în care oricum n-ai niciun fel de aşteptări.

Nu e vorba de timpul petrecut împreună (care a fost fascinant, pentru că suntem cu toţii nişte oameni simpatici, drăguţi şi veseli), ci de condiţiile găsite acolo: un fel de Bran-Moeciu, dar fără castel, fără infrastructură, fără cafenele, fără restaurante adevărate. În rest: pensiuni grămadă, lipsa de locuri de parcare şi o înghesuială inexplicabilă în condiţii normale. Cum de s-a putut întâmpla că într-o comună nenorocită să ai probleme cu parcarea???, la asta numai marii manageri de pensiuni pot răspunde. Încă una: genialii constructori au tăiat o parte din grindă de lemn că să se poată deschide uşa dulapului. Iar dacă sunteţi ceva mai înalţi decât un hobbit, aveţi grijă la cap! Hardughia pare uşor demolabilă, dar nu cu capul! Şi ar fi bine să va luaţi cât mai multă mâncare uscată, ca să evitaţi complicaţiile cu frigiderul. Nu e decât unul, de prin anii ‘70, pentru toţi cei 20-25 de turişti. Vreţi să mâncaţi la pensiune? Sigur că se poate, dar nu mănânci ce vrei tu, ci ce au chef proprietarii să-ţi servească. Dar va pot asigura că ieşiţi mai ieftin la aproape orice restaurant din Paris. Plus că aşa-zisa pensiune (e vorba de pensiunea “Aurora” şi va scriu negru pe alb: să va feriţi de ea, nu va lăsaţi amăgiţi de publicitate) se află într-un fel de curbă în care toate basculantele, tractoarele, camioanele care transportau lemne şi, în general, mai toate maşinile de mare tonaj, se simţeau datoare să tureze motoarele la maximum (nu, nu sunt termopane la ferestre şi nici plase pentru goange, că cică nu există aşa ceva acolo – zic proprietarii). Preţuri de Elveţia, condiţii de Albania (dacă nu cumva nu ne-or fi luat-o şi ăştia înainte între timp).

Un prieten mi-a zis odată: nu-ţi mai bate capul cu lucrurile rele, ci încearcă să iei ce e mai bun din orice. Aşa că să trecem la lucrurile bune. Albacul se învecinează cu comuna Horea, unde se află şi casa memorială a marelui român. Acuma, să nu credeţi că e aşa simplu de ajuns acolo, întrucât e vorba de casa unui luptător adevărat şi extrem de încăpăţânat, nu a cine ştie cărui filozof plictisit de viaţă. De la drumul asfaltat mai trebuie să urci pieptiş în jur de 4 kilometri că să poţi admira superbul peisaj în care Horea s-a născut. Autorităţile, probabil, şi-au zis să pună la încercare răbdarea şi fizicul oricărui turist care îndrăzneşte să viziteze locul cu pricina. Indicatoare nu sunt, ai tot timpul impresia că te-ai rătăcit şi nimic nu te încurajează să urci. Probabil s-au gândit că numai cine merită cu adevărat e menit să ajungă unde trebuie!

Mai departe: peştera Scărişoara. Nu merită efortul, tocaţi-va nervii pe alte chestii, mai folositoare. Lipsa de parcări (şi acolo unde este câte un loc mai de Doamne-ajută trebuie să plăteşti 5 lei pentru el), aglomeraţie cât cuprinde şi zeci de bucureşteni pe metru pătrat poţi avea oricând în altă parte! Şi ca să ce? Ca să vezi o groapă cu un maldăr de gheaţă mizerabilă în ea!

Voi de ce locuri (considerate de alţii mirifice) aţi fost dezamăgiţi?