–        Si ai grija ce faci pe acolo, ma sfatuieste Mihai, nepotul meu de 13 ani. Nu cumperi nimic pana nu vorbim, sa ma asigur ca e totul in regula.

–        Sunt baiat mare, ma descurc, zic eu, cu un zambet superior.

–        Esti baiat mare pe dracu’, lasa ca te-am vazut cum faci cand pierde Dinamo.

Ma simt jignit. Sunt totusi adult si baiatul considera ca vorbeste cu un novice. In orice caz, mi-a promis un comision frumos, 750 eur!,  daca-i cumpar o proprietate asa cum isi doreste el. Mihai nu poate sa cumpere, e inca minor, iar tatalui lui (fratele meu) ii e imposibil sa-i spuna, ca il cearta. A utilizat la inceput cartea lui de credit si pe urma lucrurile s-au cam complicat. Asa ca mi-a dat mie cei 50.000 eur facuti in ultimele sase luni pe internet prin  tot felul de increngaturi pe care mi le-a explicat in detaliu si din care nu am inteles nimic.

Pornim la drum spre Alba-Iulia cu trenul, intrucat prefer sa beau decat sa conduc. Iar la modul in care conduc eu…e mai sigur cu trenul. Acolo ne asteapta cumnatul meu, care urmeaza sa ne conduca peste tot in judet, cu masina lui 4X4. In timp ce eu beu.

M-am interesat si eu pe ici pe colo, i-am pus si pe altii sa se intereseze si am aflat ca pe langa Cugir ar fi proprietati interesante, la preturi foarte mici. Cugirul e un oras aproape mort, industria de acolo e deja istorie. Dar peisajele sunt superbe. Cineva dornic de liniste si de densitate scazuta de bucuresteni manelisti gaseste in acea zona locul ideal. Asa ca ajungem in comuna L, satul K, sa negociem cu un batranel casa pe care o are (fosa septica, doua bai, doua etaje, sufragerie, bucatarie, 5 dormitoare, apa curenta din doua izvoare independente, curent electric, numa’ ca nu are conducta de gaze, ci centrala termica automata pe lemne; lemnele sunt aduse de tigani pe sest, din padure, 15 lei caruta). 800 mp locuibili are casa. Iar curtea – vreo 5.000 mp. Pruni, vita-de-vie si tot felul de legume, ce-i trebuie unei gospodarii sa aiba pentru tot anul fara sa se duca la Kaufland. Dincolo de curtea lui e padure. Salcami, pini, brazi. Abia ma tin interlocutorul si prietenii cu care am venit sa nu ma avant in padure. Ma avertizeaza: sunt porci mistreti! Pentru mine nu e cine stie ce amenintare. Porc mistret nu am vazut decat in farfurie si nu parea deloc periculos. Mi se povestesc vreo 6 povesti fioroase, cu scopul de a ma calma, cu salbaticiuni care au papat oameni, si ma mai temperez. Lasa ca vine ea vara….

El pleaca din tara. Are de ales dintre doua variante teribil de dificile: ori se duce la Toronto, la fiul sau neurochirurg, ori la Los Angeles, la fiica sa avocat international. Ii e greu sa aleaga. Stie doar ca trebuie sa traverseze timp de multe ore cu avionul o apa mare.

Iesim la plimbare prin zona. Si marocani – intreb – n-aveti? Batranelul se uita amuzat la mine. A inteles ideea. “Triburile” sunt mai in josul satului, langa garla. Aici, in susul satului, nu intra decat cei acceptati, care fac ceva treaba. Nu e niciun fel de problema.

Ne intoarcem in casa. Mi-e o foame de lup. Si o sete pe masura. O slaninuta, niste carnati si un strop de tuica? Ma interesez ce inseamna ‘tuica’. “Pai ase, pe la 70 de grade”. Suna bine. Sa vina!

Mancam, bem (fiecare ce-i suporta organismul) si incepem sa vorbim de acte. Acte?? Ce acte? Pai batem palma, bem aldamasul si asta e tranzactia! Cum?, zic eu, si acte? Adica ceva scris nu exista? Batranelul se uita la mine jignit. “Da, sunteti de la Bucuresti, din Regat, voi nu stiti cum e la noi. La noi, domnule draga, e cutuma. Eu iti dau tie ce am si fii sigur ca nimeni nu contesta. Ase se desfasoara lucrurile la noi de o mie de ani. Noi am fost dominati de austrieci, nu de turci. Noi avem cuvant. Daca vrei neaparat – facem o chitanta de mana”. Zau? “Pai, zic, daca ai nevoie de o garantie, pentru un imprumut?”. “Ce imprumut domnule draga, aici ne ajutam noi intre noi. Daca ai nevoie de ceva imi spui mie si-ti dau”.

Simt ca pierd partida. Incerc sa-l sun pe Mihai, dar nu am acoperire. Intre timp, toata lumea se pregateste. Unde mergem? Pai cum unde?, la Primarie! Totul costa 30.000 eur, la primarie trebuie sa anuntam tranzactia, ca sa se stie. Totul se rezolva la primarie, care e de toate: si presedintie, si minister de finante si ce vrem noi. E o comunitate mica, toate se rezolva aici, in mijlocul comunitatii. Incep deja sa ma simt important ca am fost bagat in notiunea de “comunitate”.

Unde e primaria? Colea, peste deal, la o aruncatura de bat. Nu e nevoie de masina. Mergem pe jos. Mda. Timp de 3 ore, dar e bine, parca incep sa-mi revin dupa ‘tuica’. Mosul merge de n-are treaba, abia pot sa ma tin dupa el. Are 80 de ani. Ma intreaba de ce varsta sunt si parca mi-e jena sa-i spun, la halul in care gafai. Si eu, care ma credeam rezistent…

In sfarsit, cu chiu, cu vai, ajungem. E ora sase seara. Primarul … nici el nu pare foarte treaz, e rosu in obraji si are o privire nefiresc de sticloasa. Mosul ii spune pentru ce am venit. Foarte bine, zice primarul. Banii s-au dat? Intind banii catre batranel. Perfect. Aldamasul s-a baut?, intreaba primarul, uitandu-se atent spre mine. Ca am baut – asta e clar pentru oricine, dar stiu si eu care din portii o fi fost aldamasul? Toata lumea e de acord? Daaaaaaa….Se opune cineva? Nuuuuuuu….Cine s-ar putea opune? In locatia cu pricina suntem numai noi, care suntem de acord sa facem tranzactia, ca doar d-aia ne-am adunat acolo!

Si iesim. Eu sunt total derutat. Chiar inginer fiind, imi dau seama ca lucrurile nu par a fi in regula. Dar notariat, administratie financiara, schite, autorizatie de constructie, punere in posesie, rol fiscal, toate astea nu trebuie rezolvate?

Batranelul se uita cu mila la mine.

“Stai domnule draga linistit, ce te tot agiti?, ca le rezolvam pe toate.

Ase e la noi”.

Da, zic eu. Cutuma, bat-o vina…..

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6QvXWiQ3dqU]

In aceste locuri a fost cândva o mare. Multa vreme dupa aia, pe aici au trecut si legiunile romane. Iar cea mai veche biserica din zona manastirii a fost zidita de calugarii eremiti pe la inceputul secolului al XIV-lea (de la acesti calugari se pare ca se trage denumirea locului). Eremiti, adica pustnici, pentru ca stateau initial in grotele din jur, ducând, evident, un trai ‚teribil’ de ascetic.

Manastirea Rimet e una din cele mai mari manastiri din Ardeal. Prima referire documentara e din 1377, iar de-a lungul timpului mai multi domnitori si mitropoliti au contribuit la sprijinirea lacasului. In 1785 manastirea e distrusa ca „pedeapsa”, intrucât calugarii antrenasera credinciosii care au participat la rascoala lui Horea. Intre 1792 si 1940 nu exista viata monahala; intre 1940 si 1955 aici au locuit calugari, dupa care o scurta perioada, 1955-1959, e transformata in manastire de maici. Intre 1959 si 1969 manastirea e desfiintata. Dupa 1969 maicile se intorc, incep sa renoveze cladirile vechi si sa construiasca altele noi. S-a ridicat chiar si o noua biserica (1982-1992). Picturile au fost executate in 1988.

Am facut acest istoric pentru ca te-ai fi asteptat ca cineva, inspirat fiind de suferintele prin care au trecut slujitorii acestui loc, sa fie tolerant. Dar…caci exista si un „dar”, intrarea in biserica e strajuita de „Rai” in stânga si de „Iad” in dreapta. Daca asupra „Raiului” nu exista dubii, acolo ducându-se exclusiv „drept-credinciosii”, ei bine, in Iad vor arde pentru eternitate grupuri de oameni definiti in mod multilateral. Hotii, fatarnicii, Arie (pentru ca a indraznit sa aiba alta opinie), criminalii  si toti evreii, of course. Lui Iuda i se rezerva un loc special, drept in bratele Diavolului. In afara de cei enumerati, vor mai primi pedeapsa vesnica „desfrânatele”.  Da, „desfrânatele”. Despre „desfrânati” nu se zice nimic, va jur ca m-am uitat extrem de atent. Sau probabil ca sunt inclusi la capitolul „fatarnici”?

Aici sunt impreuna cu ele, cu „desfrânatele”:

Manastirea:

Revenind pe drumul nostru, dam de casa unei familii de hobbiti

Inapoi in natura.

Avem o cascada….

…munti…

…ups!, aici n-avem curent electric. Basescu e de vina, stiu, stiu, stiu.

Iar aici sunt doi câini. Unul din ei abia are o luna….

Galda, Stremt, Geoagiu, Rimet. Nu mai ai nevoie de niciun indicator. Aici cu siguranta te afli in Paradis.

–         Ai mai slabit….

–         E un efect secundar al curei pe care am tinut-o, zic.

Cumnata mea are principii ferme. Daca nu esti macar un pic dolofan, e semn clar de boala si trebuie sa te tratezi imediat. Ma uit la sirul de cârnaciori, salamuri, brânzeturi si tot felul de alte preparate de gen. E dimineata. E cald. Abia am ajuns in Alba Iulia.

–         Nu vrei si niste tuica?

–         Ba da, multumesc.

In sfârsit!, ceva cu care ma pot confrunta fara mustrari de constiinta. Mâncam si discutam. Vorbim aproape saptamânal la telefon, dar când ne vedem discutam iar cu orele. Urmeaza masa de prânz. Ciorba de burta, cu un ardei iute din care am mâncat toata saptamâna, si sarmalute. Sunt delicioase. Sunt mâncarurile mele preferate si au vrut sa-mi faca o surpriza. Simt ca explodez.

Dam o tura prin oras.

–         Stai aici, imi zice Ioana si intra in magazin. Iar eu ma postez cuminte, ca un catel rosu ce sunt, in fata usii.

Ma uit in intersectie.  Pe trecerea de pietoni traverseaza strada un batrânel. Incet. Foarte incet. Atât de incet incât ma enerveaza pâna si pe mine, care n-am alta treaba decât sa ma uit la el. Il asteapta, cuminti, 3 masini. Un Mercedes, un BMW si o Dacie. Soferii sunt tineri, pâna in 20 de ani. Toti poarta ochelari de soare. E sapte seara si soare nu prea mai e. De fapt, n-a prea fost toata ziua. Sunt calmi, se uita si ei dupa trecator cu o intelegere mai degraba concilianta. Dupa ce batrânelul reuseste sa traverseze, masinile pornesc incet. Nicun semn de nervozitate, nicio turare exagerata a motorului in semn de „protest” pentru incetineala pietonului. Am mai vazut o intâmplare un pic mai devreme in piata, când doua cucoane s-au apucat sa vorbeasca in mijlocul drumului. Soferul automobilului care trecea pe acolo le-a lasat sa termine discutia. N-a claxonat frenetic, n-a scos capul pe geam sa le reproseze ceva damelor. Privesc mirat. Nu inteleg. In piata am fost sa cumpar niste tuica. „Dar nu gustati?”, ma intreaba vânzatoarea. Pai, n-ar trebui sa am incredere? „Pai daca nu va place? Sa stiti ca, daca nu gustati, nu va vând” imi raspunde, cu o hotarâre care ma face sa ma execut imediat.

In urmatoarea zi am program de plimbare pe dealurile din imprejurimi. Ca sa ajung la padure trebuie sa traversez un fel de câmp. Un localnic coseste fara graba. Are caciula, camasa si pulover de lâna. Afara sunt 35 de grade iar mie imi vine sa-mi scot si pielea de pe mine. Mai incolo trec pe lânga o pereche de tineri care fac dragoste la câtiva metri de drum. Eu ma fac ca nu-i vad, ei chiar nu ma vad. Fata e roscata, cu parul lung si pare hotarâta sa-si faca partenerul praf si pulbere in cât mai scurt timp. Se misca mult prea repede pentru o ardeleanca. O fi olteanca, imi zic.

Ah, padurea! E foioasa, racoroasa, frumoasa si doldora de gâze. Am intâlnit si o caprioara dar, pâna sa scot eu telefonul sa-i fac poza, a fugit cu o rapiditate dezarmanta. Si eu, care credeam ca in Ardeal caprioarele fug incet….

Reusesc sa ajung la panorama, cu jumatate de kil de musculite in ochi. O atmosfera patriarhala ma inconjoara. E liniste si un vânticel placut adie lenes. Frumoasa tara avem. Pacat….si mai departe va las pe voi sa ghiciti continuarea.

Cetatea! Alba-Iulia are o cetate. Initial a fost castrul Legiunii a XIII-a Gemina. Apoi a fost parasita, darâmata, reconstruita si cucerita de atâtea ori incât te minunezi ca a mai ramas piatra pe piatra. E sâmbata. Are loc schimbarea garzii si va urma ceremonia raportului catre viceprimar, plus salve de tun. „Unde o fi viceprimarul?” ma intreb eu, cu glas tare. „Daca vrei sa-l cunosti, vino aici”. Privesc inspre locul din care vine vocea. Lânga esplanada pe care va avea loc ceremonia se afla câteva mese si un fel de bar in stil medieval. Plus un car, pus de decor. O fatuca blonda, cu ochi albastri, imbracata astfel incât sa aduca a hangita medievala, este gata sa-si serveasca orice client doritor de bere, apa sau suc. Rochia lunga, cu sortulet alb si bonetica de pe cap nu sunt suficiente pentru a-i acoperi desavârsirea fizica. E tare frumusica si dragalasa. Iar la o masa – viceprimarul, in fata unui pahar de vin si a unei femei superbe. Interpelarea m-a facut sa ma fâstâcesc suficient incât sa bâlbâi niste scuze puerile. Viceprimarul zâmbeste ingaduitor si incropim un dialog de fatada.

Dupa terminarea ceremoniilor, eu mai stau un pic la masa, in fata unei cesti de lut plina cu bere. E o liniste dumnezeiasca, iar curtea cetatii e foarte ingrijita. Garzile puse din loc in loc sunt foarte cuviincioase si iti ofera tot felul de informatii in mod extrem de respectuos. Din când in când, una din garzile mai tinere se intinde la vorba cu vreuna din turiste mai mult decât, poate, ar trebui. Tine neaparat sa-i explice tot.

Vizitam mai multe locuri despre care suntem asigurati ca merita. Unul din ele e sala caznelor. In fata ei e alta fatuca blonda, care sare in picioare când ne vede si ne invita cu un zâmbet larg sa o vizitam (pe sala adica), ca e frumoasa! Insa eu niciodata nu m-am impacat cu situatia asta, oare de unde le-o fi venit oamenilor ideea sa faca atâta rau altor oameni? Vizitam si celula lui Horea, pusa deasupra uneia din Porti. Câteva lanturi in perete, un pat de fier si alte câteva obiecte de gen ne sugereaza tratamentul de care s-a „bucurat” pe perioada detentiei. Celula e dotata si cu o ferestruica. A fost inchis in locul ala periculos dar…ce minunata priveliste avea….

Si tot asa….

Ajungem inapoi in Bucuresti. Un taximetrist cefos si mult prea negricios isi urla frustrarea in trafic:

–         Da’ treci ba dracului mai repede, nu vezi ca m-am oprit ca sa treci tu??

Ah!, oras-bucurie, ce dor mi-a fost de tine!