Mi s-a spus ca Bucurestiul este o feerie seara, ca daca vreau sa-l fotografiez nu exista moment mai potrivit ca acela cand soarele da reprezentatia de gala pe cerul innegurat al orasului, straduindu-se sa nu dispara de pe scena printre norii indaratnici. De aceea, regretul care m-a cuprins in clipa in care am descoperit ca mi s-a terminat atat bateria cat si spatiul de pe cardul de memorie al aparatului foto din dotare, in bus-ul turistic fiind, exact la lasarea serii, a fost incomensurabil. Pierdusem sansa vietii mele…

Am fotografiat pana acum oameni, cladiri, strazi, ziduri, fantani arteziene, vegetatie, lacuri, pasari, dar niciodata nu avusesem ocazia sa surprind asfintitul. Ieri, insa, angrenata intr-o discutie telefonica, am iesit putin pana in balcon si am ramas muta de uimire in fata spectacolului magic de lumina si culoare oferit de cerul incandescent la apus. Am luat repede aparatul de fotografiat, cu inima batandu-mi navalnic in piept de emotie, am ignorat peisajul deprimant oferit de blocurile gri, de antene si cabluri si am incercat sa prind agonia si extazul unui astru in declin. Atentie, urmeaza imagini needitate!

Acesta este, poate, pentru voi, un banal apus de soare dintr-un cartier bucurestean muncitoresc. Insa, pentru mine reprezinta primul asfintit din scurta-mi viata de fotograf amator. Nu e nici spectaculos, nici photoshopat, dar in el vibreaza viata, dorinta si emotia. Este povestea colorata a unui sfarsit care ascunde speranta unui nou inceput.

Nu am mai avut rabdare, am decis sa va prezint primele poze facute chiar din balconul blocului meu cu noul aparat achizitionat cu cateva ore in urma. Recenzia si dezvaluirea numelui sau in curand.

P.S.1 Incercati sa faceti abstractie pe cat puteti de blocurile gri. :cwy:

P.S.2 Cine ghiceste marca si eventual modelul aparatului foto va beneficia de un premiu surpriza din partea mea.

Va astept cu o opinie sincera. Eu sunt prea subiectiva…

Schimbarea serviciului a determinat, printre altele, si schimbarea atmosferei bucurestene obisnuite. Am lasat blocurile gri, comuniste, deprimante, pentru o lume care sta marturie unor vremuri demult apuse, o lume boema care respira prin toti porii linistea si eleganta inceputului de secol XX, cu case vechi construite intr-un stil autentic romanesc, blocuri moderniste, balcoane din fier forjat, un univers desprins parca din Enigma Otiliei. Un labirint format din zeci de stradute inguste in care risti sa te pierzi la cea mai mica neatentie.

Zilele trecute, cufundata in ganduri, cu capul plecat si pas domol, mergeam spre casa. Deodata m-am trezit in fata unui indicator, l-am citit si inima a inceput sa bata mai tare. M-am oprit putin incurcata, cum este posibil, mi-am spus, deci chiar exista! Si mi-au rasunat in minte, instantaneu, celebrele versuri:

“Sa-i amintiti va rog frumos adresa mea
Cand va intalniti cu fericirea
Casa cu flori , strada sperantei la parter
O mai astept si mai sper …”

Initial am crezut ca visez, asa ca am pornit sa ma conving ca este adevarat, ca ma aflu pe cea mai faimoasa strada a Bucurestiului, strada Sperantei.

Si apoi m-a convins placuta de pe o casa situata chiar pe colt.

Atunci am realizat ca nimic nu e intamplator in viata, un vis devenea realitate, aveam sa vad in premiera absoluta casa unde a locuit pentru o perioda, si unde s-a intalnit cu marele povestitor Ion Creanga, poetul neamului romanesc si favoritul meu, Mihai Eminescu. Si am inaintat cu pasi increzatori, asteptand savarsirea minunii.

Inca putin…

Iat-o! Vazand-o, emotia mi-a invadat trupul, mi-a paralizat simturile, pentru o secunda am incetat sa mai respir. Am privit-o minute bune cu gandul departe…la Sara pe Deal.

Eminescu a locuit pe strada Sperantei nr 4, in casa situata chiar langa restaurantul roz. Incantata de descoperirea mea, am purces la drum spre Piata Rosetti si apoi spre zona draga mie din oras, Piata Izvor.

Ma indrept spre Universitate

Si am ajuns si la Izvor…

Si popasul binemeritat:

Daca vreti sa o intalniti pe Nice, o gasiti in fiecare dimineata pe Strada Sperantei…paseste agale in cautarea fericirii.

Faceti tot ce va sta in puteri, simtiti ca puteti muta si muntii din loc, mergeti pana la capat cand va doriti ceva sau la primul esec va pierdeti increderea si speranta si renuntati rapid la cauza pentru care luptati? Ati simtit vreodata ca viata este un sir infinit de iluzii desarte?