In urma cu cateva minute am primit o sesizare de la Hapi, cum ca blogul se incarca mai greu ca de obicei. Sincera sa fiu mie mi s-a parut dintotdeauna ca stau prost la acest capitol, chiar am facut o serie de reclamatii la host, dar cei de acolo mi-au spus ca la ei totul merge ca uns, ca se incarca instant, ca nu sunt probleme. Marturisesc ca eu nu prea am rabdare in general, iar cand vine vorba de astfel de situatii prefer sa inchid un site care se misca cu viteza melcului decat sa-mi pierd timpul asteptand la infinit ceva ce pare ca nu se mai intampla. In functie de raspunsurile voastre voi lua din nou legatura cu cei de la host.

Va multumesc.

De ce ti-e frica nu scapi este un  proverb foarte adevarat, care m-a urmarit toata viata. Bineinteles exista si o explicatie destul de plauzibila, se pare ca am o minte puternica  :( , astfel incat gandurile mele sunt energii capabile sa atraga in realitate situatia pe care mi-am imaginat-o. Intr-o carte recomandata de vacitim mi-am gasit si caracterizarea perfecta:  “anxietatea intruchipata,  persoana incapabila sa se bucure de prezent”. Se spune ca e putin probabil ca un eveniment fericit sa apara pe fondul unei tensiuni mentinute aproape permanent, iar oamenii fericiti sunt predispusi la situatii placute. Dar cati dintre noi  reusim sa fim mereu senini ca o zi de vara, in care niciun norisor nu brazdeaza cerul gandurilor noastre?

Nu stiu  care este primul lucru care va vine voua in minte cand auziti cuvantul toamna. Eu ma gandesc instantaneu la scoala. Nu mi-a placut niciodata scoala, nici ca loc de socializare, nici ca loc de pregatire pentru viata, de acumulare de informatii, cunostinte. Mi-a placut la facultate pentru ca aveam o oarecare libertate si nu eram nevoita sa invat zilnic, sa fac teme, sa dau extemporale. Rutina din scoala generala si liceu ma ucidea lent, dar sigur.  Mi s-a parut plictisitor sa invat, asa ca nu mi-a placut aceasta activitate. Insa, vroiam doar note mari, meritate sau nu, nu prea conta, trebuia musai sa iau doar noua si zece. Evident ca nu se intampla asta, pentru ca, din nefericire, cineva a avut proasta inspiratie sa inventeze anumite stiinte exacte si,  mai apoi,  sa ne oblige pe noi sa le studiem. Nu am facut parte din acea categorie privilegiata de elevi care prindeau lectia din clasa, eu preferam sa visez la cai verzi pe pereti, la nemurirea sufletului, la viata de dincolo, la reincarnare, la orice mai putin sa dau atentie la ceea ce-mi era predat. Iar la facultate nici nu aveam timp sa respir, d-apai sa mai si gandesc si  sa procesez ceea ce mi se trasmitea, scriam la fiecare curs cate 12 pana la 14 pagini A4.  Dar cea mai mare oroare am avut-o de examene. Cand ma pregateam asiduu, pentru ca au existat si situatii cand nu invatam nimic,  aveam niste emotii cumplite, imposibil de controlat si mentinut la un nivel suportabil. Drept urmare le detestam, imi doream cu disperare sa termin sesiunea mai repede si sa scap de ele si de perioada de stres generata de acestea. Si ca un facut, blestemul examenelor ma urmareste si azi…

Daca de sustinerea examenelor nu sunt nici azi ocolita, se pare ca nici de primitul notelor nu scap asa usor. De curand m-am inscris pe un site de analiza, unde alti bloggeri au posibilitatea de a-ti examina blogul si a-l nota corespunzator. Evident ca in fiecare zi verific cu o nedisimulata curiozitate ce nota am mai primit pentru el. Pana acum review-urile au fost pozitive, i-au fost acordate trei  note de 9 si doua de 10, iar media este de 9,40. Sunt la inceput, entuziasmul este mare, probabil ma va tine pana in momentul cand prima nota de 4 isi va face simtita prezenta in catalogul virtual. :) Dar nu-mi bat capul prea tare, oricum de ce mi-e frica nu scap. :P

Care a fost/este  nota voastra preferata?

Sunt intr-o binemeritata vacanta de blogging, ma simt excelent si, sincer, ma bate gandul sa renunt definitiv la aceasta activitate ce creeaza o dependenta bolnavicioasa. Visez cu ochii deschisi la recuperarea independentei mele de odinioara, cand nu auzisem de bloguri, iar pe net intram o ora pe saptamana sa-mi verific mailurile. Ce vremuri…ce viata!!! :(

Totul a inceput prin toamna lui 2006 cand am intrat pentru prima data pe blogurile de fotbal ale gsp-ului. Pe atunci eram pasionata de sportul rege si citeam cu nesat orice articol aparea pe site-ul respectivului ziar. Iar comentariile aferente mi-au starnit curiozitatea si interesul dintr-un sigur motiv: pasiunea pusa in ele, uneori dusa la absurd, care genera o violenta a limbajului greu de imaginat si tolerat. Ma uitam efectiv ca la un spectacol, grotesc pe alocuri, dar care impresiona prin arsenalul aruncat in joc de combatanti. De cele mai multe ori, lupta de idei condusa excelent de persoane de o inteligenta si umor rar intalnite de mine degenera in jigniri si injurii nedemne pentru astfel de minti luminate. Si atunci, in plin razboi stelisto-dinamovist(nu uitati ca totul se petrecea in 2006, cele doua echipe erau inca la putere in fotbalul romanesc, provincia nu-si incepuse inca ascensiunea in Liga 1), printre tunuri si baionete, un gand funebru mi-a incoltit in minte: de ce nu as fi si eu parte integranta a acestui nemilos raboi? Oh, cat mi-ar fi placut…dar repede am realizat ca nici macar nu stiu sa scriu pe bloguri, d-apai sa ma iau la tranta cu adversari de asemenea calibru. Si am ramas un simplu spectator,  urmarind fiecare discutie si cunoscand in acest fel extrem de bine taberele beligerante. Stiam fiecare nick in parte, cat poate si ce poate. Si ma distram, ma delectam cu parerile lor, gandindu-ma ca niciodata nu voi fi in stare sa insir pe o foaie virtuala mai mult de doua fraze. Abia in primavara lui 2007 mi-am luat inima-n dinti si am lasat un prim comment pe un articol semnat chiar de redactorul sef al respectivei publicatii. Lasat e un fel de-a spune, din ratiuni care-mi scapa si acum, acel post al meu nu a aparut niciodata. Dar ce mai conta, imi gasisem curajul necesar si nimic nu ma mai putea opri. Au urmat zeci de batalii cu inamicii dinamovisti, rapidisti, ceferisti, din care am iesit de multe ori sifonata, dar distractia a fost de fiecare data la cote maxime. Mai ales ca semnam  cu nick neutru, nimeni nu stia ca in spatele acestuia se afla o fata. Nopti nedormite la calculator, tone de cafele dimineata pentru a putea face fata la job, si iata cum o alta dependenta se prefigura la orizont: cofeina.

Trei ani de zile…

Azi imi sunt straine toate: si fotbalul, si fostii aliati sau adversari, si certurile, ura,conflictele, si acele bloguri. Il am pe al meu si vreau sa renunt la el. Intr-un fel, simt ca si acest blog face parte din trecut. Un trecut la care ma uit senina si caruia nu-i port resentimente.

Should I do that? Can I do that? Time will tell…

Voi cand v-ati apucat de blogging? Si poate mai important, de ce ati facut-o? V-ati gandit vreodata sa abandonati? Sunteti dependenti de blogul vostru?

Nu obisnuiesc sa fac asa ceva, e prima data cand procedez astfel, dar am gasit cateva articole minunate pe care vreau sa vi le recomand si voua. Le gasiti aici, aici si aici.  Demult nu am citit un articol atat de frumos si sensibil  precum cel al DianeiEmma.