Miercuri, 23 august 1944, orele 5:00. Orică dormea dus, cu gura întredeschisă, gemând uşor. Din când în când, se puteau auzi cuvintele “coasă”; “bou” şi “Floarea”, vorbe ce îi înăspreau sau relaxau, după caz, expresia feţei. Tânărul fu trezit brusc, zguduit de braţele puternice ale Nuţei.

– Orică, haida-de, scoal’ în sus!

Nimic. Niciun răspuns, doar un prelung… muget?

– Haida, mă, scoal’ şi hai să mergem, c-avem drum mult, Ploieştii nu sunt colea, la doi paşi!

– Haida, mă, nărodule, n-auzi? A dracu’ pielea pe tine, te faci că n-auzi!? Orică, olelei, păza, veniră ruşii peste noi!!!

Un ţipăt scurt şi Orică fu în picioare. Cu ochii mari şi părul vâlvoi, căuta febril un loc unde să se ascundă, nu înainte de a-şi deplânge soarta.

– Îîîîîuuu, Doamne, ia-mă, ce mă faaaac? Nuţo, dă-mi grabnic cheile de la beci, barim să mor fericit! Decât să bea ruşii munca mea, mai bine mă pun cu toporul şi sparg butia şi dămigenele, să înghită pamântu’ tot zaibăru’, auzi tu?

– Hooo, mă, stăi mereu, că nu vine niminia, nu, nu, noi tre’ să ne ducem, uitaşi?

– Aaaau, fi-mi-ar capu’ al dracu’, uitai, zău, pe oichii mei dacă te mint!

– Păi, de, cred şi eu că uitaşi, la câtă ţuică băuşi asară cu a lu’ Tutunaru şi a lu’ Pârlanu…..

– Ce, băui munca ta? Căraşi tu lemne cu spinarea din pădure? Adunaşi tu corcoduşe şi prune toată vara? Ia, vezi, c-acu nu mai merg şi–o să te dejghine traistele alea cu de-ale gurii şi dămigeana de cinci.

– Ha, ce face? Păi, nu e, mă, lovite-ar orbu’ găinii şi gălbeaza vacii, fractu’? Să mă duc eu, muiere, şi tu să rămâi acilea? Halal cumnat eşti, ptiu, bate-te-ar Ăl’ de Sus să te bată!

– Haida, Nuto, ce te pornişi aşa? Nu mai căscă ochii la mine, că iar mă deochi şi zac o săptămână!

Trenul fu arhiplin, cei doi nu găsiră loc şi urcară pe acoperiş, Orică cu dămigeana, camuflată cu un flanel, ca să nu atragă priviri indiscrete, şi Nuţa cu paporniţele, încărcate cu ouă fierte, roşii, ceapă, brânză, un gâscan fript; în fine, cam ce are trebuinţă un soldat pe front, ca să îi crească moralul. Ajunseră în Bucureşti cu întârziere de 3 ore. Orică, ţinând dămigeana la piept şi afişând un aer grav, dădea “Bună zîua” la toată lumea, rânjind larg, de fiecare dată când auzea vorbă oltenească. Aflară că toate trenurile de persoane, cu plecarea din Bucureşti spre Ploieşti, fură cedate armatei, din raţiuni strategice.

– Paştele mă-sii, ce facem, muiere, că io până la Ploieşti nu merg pe jos, nici de – al dracu’!

– Iete, îmi spuse mie cfr–istu ăla că pleacă acuşi un mărfar spre Moldova şi trece prin Ploieşti, cică putem să ne suim pe acoperiş.

Mărfarul mergea încet, dând prioritate trenurilor militare. La un moment dat, în plin câmp, se dădu alarma antiaeriană. Orică, îngrozit de avioanele de vânătoare americane, ce se profilau la orizont, în disperare de cauză, sări de pe acoperişul vagonului, îşi sclinti glezna, sparse dămigeana cu zaibăr şi începu să plângă amarnic.

– Doamne, pupa–ţi–aş tălpiţele tale, nu mă lăsa, Doamne să mor aşa, în lanul de porumb, înainte să o fi cunoscut şi eu trupeşte pe Floarea lu’ Cârjan! Am doar 18 ani, jur că nu mai fac moarte de porci şi de păsări cât oi mai face umbră pe pamântu’ ăsta!

Nuţa, speriată şi ea dar, totuşi, amuzată, făcea bâză (îl persifla) de cumnatu–său.

– Mă, Orică, bagă de samă că ai iţarii peticiţi în fund cu o cârpă roşie, să nu te ia ăştia la ţintă!

– Hai, sictir, cucuveao! Ce, crezuşi că-mi fu frică, mie!? Vrusei să pitulez (ascund) dămigeana, da’ mă lua, aşa, o sfârşeală, şi-o scăpai; deh, voia lu’ Dumnezeu… se duseră cinci litrişori de zaibăr, mâna întâi… să fie pentru sufletu’ lu ăl’ bătrân, i-o fi şi lui sete!

Ajunseră la Ploieşti târziu, în noapte. Orică, vrând să-şi aprindă o pipă, fu cât pe ce să fie împuşcat de soldaţii ce păzeau gara, căci peronul era inundat de benzina şi motorina scurse din cisternele avariate de aviaţia inamică. Scăpat cu viaţă, îşi făcu trei cruci şi blestemă toată armata, alege–s–ar prafu’ de ea!

Îl găsiră repede pe Milică, omul Nuţei şi fratele lui Orică. Stătură ei ce stătură, apoi aflară că România nu se mai află în stare de război cu Aliaţii. Bucurie mare; se bău multă apă, că zaibăr nu mai era. Într-o tranşee întunecoasă, pe pământul jilav, Milică o felicita intens pe Nuţa, pentru curajul de care dăduse dovadă venind până la el, pentru mâncarea adusă şi… pentru multe altele. Singur, Orică plângea încetişor, gândindu – se la beciul lui, la ruşii care se apropiau rapid şi la Floarea , pe care o vor ofili, probabil, alţii…

În memoria bătrânilor olteni din satul unde am copilărit, cei mai spirituali oameni din câţi mi-a fost dat să întâlnesc!

– Vezi ca o sa vina domnul Ionescu. E mason. Stii, masoneria e o organizatie secreta, asa ca sa nu-i spui ca stii ca e mason. Te rog frumos sa te abtii si sa nu incepi cu bancurile tale nesarate, ca e o persoana extrem de sensibila.

Sunt incântat ca voi cunoaste un mason in carne si oase si nu inteleg ce are cu mine Lidia, draga mea prietena si gazda intâlnirilor noastre saptamânale de spiritism. De unde a tras ea concluzia ca fac bancuri? Si mai ales nesarate. Ma simt invinovatit pe nedrept.

Mai palavragim noi cale de 10 minute pâna când se aude târâitul soneriei. Vine masonul! Lidia se duce sa deschida. In capul culoarului apare un domn cam la 60 de ani, proaspat barbierit, par alb tuns perie, purtând un sacou bleumarin impecabil si la gât are o esarfa pe care o presupun mov. Pantalonii negri se termina cam la 5 centimetri deasupra sandalelor. Ciorapi maro.

– Draga Lidia, imi cer scuze ca am intârziat, dar venind incoace un câine mi-a murdarit pantalonii si a trebuit sa ma intorc sa ma schimb…uite si tu in ce hal arat.

Lidia nu pare sa fi auzit scuza, nu pare sa fi observat ceva in neregula. E topita toata.

Domnul Ionescu se apropie de mine si-mi intinde mâna.

– Ionescu, stomatolog.

– Dragos, functionar. Sunteti cumva si mason? intreb, atragându-mi instantaneu privirile criminale ale Lidiei.

– Da, imi raspunde calm domnul Ionescu, neparând deloc afectat. De ce, te intereseaza?

– Oooo, sigur. Adrian Nastase e mason?

Am o nelamurire veche in legatura cu acest aspect si nu vreau sa scap ocazia de a ma edifica.

– Uite ce e dragul meu, am voie sa spun despre mine ca sunt mason, dar nu despre altii. Stii, masoneria e o organizatie secreta!

– Am inteles. Dar Mugur Isarescu e?

– Da, imi zice scurt masonul si se aseaza la masa.

– Domnule Ionescu, de unde provine masoneria? Intrebarea apartine Oliviei, o alta participanta la cercul nostru.

Pornind de aici am aflat timp de o ora ca: niste tipi dintr-o constelatie  au venit pe Pamânt cu ceva timp in urma si si-au facut baza pe Atlantida. S-au impreunat cu … pamântencele si asa au iesit oamenii. Apoi Atlantida a fost distrusa pentru ca au facut niste erori in constructuiile lor bazate pe cristale de cuart. Supravietuitorii au ajuns in Mesopotamia, au pus bazele culturilor de acolo si si-au vândut cunostintele egiptenilor. Ca piramidele sunt de fapt niste rezervoare enorme de apa. Ca România are 13 centre energetice (cu denumirile si locatiile exacte) pe unde se poate intra in “lumea de dincolo”. Si ca d-aia a cazut elicopterul ala israelian in noiembrie in Bucegi, a incercat sa intre printr-o poarta stelara. Ca Mihai Viteazul a fost atlant, ca dacii au avut druizi si ca Marele Arhitect al Universului e Toth, nu Dumnezeu. Si ca in Templul lui Solomon exista 17 sarcofage pline cu atlanti.

Când si când ma uitam la minele serioase care ma inconjurau si nu-mi explicam. Lidia este avocat. Olivia este farmacista si Roxana e consultant in management. Cum de numai mie mi se pare ca omul asta e complet ticnit??

– Iisus a fost si el atlant?, pun si eu o intrebare, incercând pe cât posibil sa fiu cât mai sobru.

– Dragos, poti te rog sa mai aduci niste fursecuri din bucatarie? Lidia probabil a considerat ca mi-am inceput ‘concertul’ de mistouri si vrea sa-l intrerupa.

Ma execut. La bucatarie vine dupa mine Roxana.

– Cam bizar, nu?

– Roxi, daca mai continua asa ….in viata mea n-am intâlnit pe cineva care sa bata câmpii cu atâta gratie.  Auzi, Mihai Viteazul atlant….si cum puteti fi atât de serioase toate?

-Hai, linistete-te, pune-ti putina tuica. A adus-o aseara barbatul meu de la Pitesti, e din sursa sigura. Stii ca Lidia are niste greutati acum…l-a cunoscut pe asta si nu e cazul s-o superi. Oricum, la cate am auzit…ce-ar mai putea urma?

Roxana stie ce ma face fericit pe termen scurt. Imi pun tuica intr-un pahar si ma intorc in sufragerie, urmat de Roxana cu fursecurile.

Domnul Ionescu trage alene din pipa, iar mâna ramasa libera s-a lipit de genunchiul Lidiei.

– Nu stiu daca Isus a fost atlant. Dar a fost cel mai mare mason.

Domnul Ionescu imi raspunde imediat ce ma vede. La rândul meu nu-mi mai incap in piele de fericire ca l-am prins pe geniu cu ceva ce nu stie.

– Aia e tuica?, ma intreaba, intinzând mâna catre pahar.

– Da, dar sa stiti ca tuica si pahare mai avem, va aduc imediat!

– Stai draga linistit ca nu vreau sa beau din paharul tau. Vreau sa va arat ceva.

Ia paharul intre palme, inchide ochii si se concentreaza adânc. Se aude un fel de incantatie. Toata lumea se uita ca la urs.

– Ia vezi, acum mai e tuica?

Gust. Tot tuica e.

– Ei, nu se poate, nu e apa?

– Nu, e tot tuica…de ce, trebuia sa fie apa?

– Da, am incercat sa transform tuica in apa. Dar n-am avut timp la dispozitie, asta se poate face intr-o zi, ori eu, in 5 minute…

– Dar e o tuica mai slaba decât tuica initiala zice Lidia, dupa ce a gustat un pic.

Nu vreau sa o contrazic pe Lidia, e in pragul unui divort si imi e suficient de draga incât sa nu incep acum o discutie. Insa tuica e exact la fel ca inainte! Si, la urma urmei…n-ar fi fost mai interesanta operatiunea inversa?

– Dar tot nu ne-ati spus cum e cu masoneria, intervine din nou Olivia.

Masonul ,  inca anesteziat de  esecul  transformarii tuicii in apa, isi revine instantaneu. Si eu, care credeam ca scapasem…..da’ de unde? Am mai aflat ca: Templul lui Solomon avea ca liant pentru ziduri un amestec de oua, var, brânza de vaci (brânza dulce sau telemea? – mi s-a spus ca brânza dulce) si nisip. Ca instrumemntele cu care s-a construit Templul erau toate din lemn si ca Biserica Catolica a facut numai rele (in acest punct spiritul meu de catolic pasiv a frematat un pic, nu suficient de mult insa pentru un duel verbal care se anunta de lunga durata). Si ca Enoh, savantul extraterestrilor, a facut clitorisul.

O asemenea intâlnire nu se putea termina decât en fanfare….

Dupa ce iesim, fac impreuna cu Roxana câtiva pasi.

– Stii…as fi fost in stare sa-i trec cu vederea toate enormitatile pe care le-am auzit, daca n-ar fi zis-o p-asta cu clitorisul. Iti dai seama câte povesti d-astea trebuie sa auda Lidia…biata de ea…oare toti masonii sunt asa dezaxati?

– Nu stiu Roxana…as paria mai degraba pe varianta cealalta: nu toti masonii sunt dezaxati, dar, la noi in tara cel putin, toti dezaxatii sunt masoni.

Roxana râde ca de-o gluma buna. Ne luam la revedere si gândul imi zboara deja la urmatoarea intâlnire. Lidia a promis ca ne aduce un Cavaler de Malta!

Voi ati cunoscut vreun mason? Daca da, ce parere v-a facut? Daca nu, va pot face eu cunostinta cu unul…..

sursa pozei: aici

– mananc numai branza cu mucegai… :(

…si numai carne veche si uscata…  :( :(

Beau numai vin vechi…

La masina a trebuit sa renunt chiar si la capota…  :(  :(  :(

…si baie nu pot sa fac decat in curte  :(  :(  :(  :(

Mama ma-sii de criza…  :(  :(  :(  :) :P

Sursa: mail

Cu totii am auzit de Piramida lui Keops, Gradinile Suspendate ale Semiramidei, Statuia lui Zeus, Templul lui Artemis, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria si Mausoleul din Halicarnass, adica de cele sapte minuni ale lumii. Recent au fost desemnate si cele sapte minuni ale lumii moderne: Colosseumul,Machu Picchu, Marele Zid Chinezesc, Statuia lui Cristos din Brazilia, Orasul Petra din Iordania, Chichen Itza din Mexic si Templul Taj Mahal din India.

Vazand acestea, romanii inventivi si orgoliosi nu s-au lasat mai prejos  si au intocmit rapid un clasament al celor 7 minuni romanesti(pornind de la frecventa cu care le intalnim in viata de zi cu zi).

Licorile magice romanesti : palinca, tuica, horinca ocupa ultima pozitie din acest top.

La sat, se consuma zilnic, ca medicament, ca aperitiv. In cantitati mici, palinca, preparata cu miere de albine, poate fi folosita si ca leac pentru raceala. Pana si cei mici au paharelul lor de juniori, departe de varsta majoratului. La oras, se pastreaza pentru ocazii speciale. Ard gatlejul si se prepara prin fermentarea fructelor – prune, caise, piersici.

Secretul prepararii palincii de pruna: se culeg prunele prin august, se baga in cada, iar dupa trei, patru saptamani, fermenteaza si se duc la cazan. Acolo, se fierbe in primul cazan borhodul, din care rezulta asa-numita votca. Votca se introduce in al doilea cazan, din care reiese palinca propriu-zisa. Cel mai bine se pastreaza in damigeana de sticla, pentru ca nu scade. In butoi de dud insa, palinca, chiar daca mai scade, capata o culoare galbuie si un gust mai aromat.

Tuica, horinca, turtul, palinca si vinarsul ne reprezinta si peste hotare, cu sau fara patent la OSIM. Ungurii pretind ca palinka este inventia lor, bulgarii cred ca rakia este bautura bulgareasca, sarbii cred ca slibovita este sarbeasca, pana si grappa italieneasca seamana cu toate acestea.

La noi, taria din cazanul propriu este traditie pura si nu merge decat cu mancare la fel de traditionala: carnati, mici, placinta, covrigi, cas, branza, cascaval sau magiun.

Ardelenii spun ca palinca lor e mai tare decat a regatenilor. Regatenii nu spun nimic, lor le plac toate. De straini – ce sa mai comentam, pentru ei senzatia este unica si nu o vor intalni, probabil, niciodata.

O vezi la vanzare in sticlute dichisite, cu un tricolor micut la “guler”. Dar parca tot aia produsa la cazanul unchiului e mai buna: clara, galbuie, care face margelute cand o agiti. Cea de la care betia e crunta, trezirea aproape imposibila, mahmureala dureroasa. Sigur, consumata numai la ocazii speciale, cu masura, e un deliciu şi aluneca perfect cu bucatele potrivite. Bine le spun bătranii – “ce e mult nu e bun” – regula se aplica aici cu varf si indesat.

Unde gasesti palinca? Dacă nu esti blagoslovit cu rude la tara, ghinion. Daca nici nu scoti nasul de la oras mai frecvent, trebuie sa te multumesti cu gasirea unui furnizor “de incredere” prin pietele traditionale. Testele ulterioare demonstreaza daca ai gasit furnizorul potrivit sau ba. Exact ca slana, cu care se asorteaza intr-un deliciu al papilelor gustative.

Din capul locului trebuie sa marturisesc ca relatia mea cu alcoolul este sublima…dar lipseste cu desavarsire. :)  :( Este suficient sa simt  mirosul de tuica si deja sunt la zeci de metri departare de recipientul ce-o gazduieste. :P De gustat nici nu se pune problema…

Voua va place palinca/tuica? Obisnuiti sa consumati aceasta licoare “fermecata”?  Mai cunoasteti si alte bauturi traditionale romanesti(alcoolice si nu numai)? Pe care le preferati?

sursa aici