Ori de câte ori mergeam către Tauti pornind dinspre Kaufland-ul din Alba-Iulia, un panou îmi rănea retina. Era o invitaţie ‘în inima munţilor Apuseni, staţiunea Albac, 99 km’. Am ignorant cât am putut anunţul, până când ireparabilul s-a produs: finii noştri au insistat să petreacă 5 zile cu noi, chiar în Albac, chiar în staţiune. Sigur, nu se face să refuzi rugămintea finilor, mai ales dacă nu-i vezi decât o dată pe an.

Aşa că iată-ne pornind la drum.

E dureros să fii dezamăgit atunci când îţi pui multe speranţe în ceva. Dar e şi mai greu să fii dezamăgit în condiţiile în care oricum n-ai niciun fel de aşteptări.

Nu e vorba de timpul petrecut împreună (care a fost fascinant, pentru că suntem cu toţii nişte oameni simpatici, drăguţi şi veseli), ci de condiţiile găsite acolo: un fel de Bran-Moeciu, dar fără castel, fără infrastructură, fără cafenele, fără restaurante adevărate. În rest: pensiuni grămadă, lipsa de locuri de parcare şi o înghesuială inexplicabilă în condiţii normale. Cum de s-a putut întâmpla că într-o comună nenorocită să ai probleme cu parcarea???, la asta numai marii manageri de pensiuni pot răspunde. Încă una: genialii constructori au tăiat o parte din grindă de lemn că să se poată deschide uşa dulapului. Iar dacă sunteţi ceva mai înalţi decât un hobbit, aveţi grijă la cap! Hardughia pare uşor demolabilă, dar nu cu capul! Şi ar fi bine să va luaţi cât mai multă mâncare uscată, ca să evitaţi complicaţiile cu frigiderul. Nu e decât unul, de prin anii ‘70, pentru toţi cei 20-25 de turişti. Vreţi să mâncaţi la pensiune? Sigur că se poate, dar nu mănânci ce vrei tu, ci ce au chef proprietarii să-ţi servească. Dar va pot asigura că ieşiţi mai ieftin la aproape orice restaurant din Paris. Plus că aşa-zisa pensiune (e vorba de pensiunea “Aurora” şi va scriu negru pe alb: să va feriţi de ea, nu va lăsaţi amăgiţi de publicitate) se află într-un fel de curbă în care toate basculantele, tractoarele, camioanele care transportau lemne şi, în general, mai toate maşinile de mare tonaj, se simţeau datoare să tureze motoarele la maximum (nu, nu sunt termopane la ferestre şi nici plase pentru goange, că cică nu există aşa ceva acolo – zic proprietarii). Preţuri de Elveţia, condiţii de Albania (dacă nu cumva nu ne-or fi luat-o şi ăştia înainte între timp).

Un prieten mi-a zis odată: nu-ţi mai bate capul cu lucrurile rele, ci încearcă să iei ce e mai bun din orice. Aşa că să trecem la lucrurile bune. Albacul se învecinează cu comuna Horea, unde se află şi casa memorială a marelui român. Acuma, să nu credeţi că e aşa simplu de ajuns acolo, întrucât e vorba de casa unui luptător adevărat şi extrem de încăpăţânat, nu a cine ştie cărui filozof plictisit de viaţă. De la drumul asfaltat mai trebuie să urci pieptiş în jur de 4 kilometri că să poţi admira superbul peisaj în care Horea s-a născut. Autorităţile, probabil, şi-au zis să pună la încercare răbdarea şi fizicul oricărui turist care îndrăzneşte să viziteze locul cu pricina. Indicatoare nu sunt, ai tot timpul impresia că te-ai rătăcit şi nimic nu te încurajează să urci. Probabil s-au gândit că numai cine merită cu adevărat e menit să ajungă unde trebuie!

Mai departe: peştera Scărişoara. Nu merită efortul, tocaţi-va nervii pe alte chestii, mai folositoare. Lipsa de parcări (şi acolo unde este câte un loc mai de Doamne-ajută trebuie să plăteşti 5 lei pentru el), aglomeraţie cât cuprinde şi zeci de bucureşteni pe metru pătrat poţi avea oricând în altă parte! Şi ca să ce? Ca să vezi o groapă cu un maldăr de gheaţă mizerabilă în ea!

Voi de ce locuri (considerate de alţii mirifice) aţi fost dezamăgiţi?