Prima data când am citit aceasta sintagma intr-o carte, acum câtiva ani, am ridicat din sprânceana stânga. Am intors cartea pe toate partile, cu susu-n jos si jos-un sus, si nu am reusit sa gasesc nicio referinta. Apoi am intâlnit-o pe un blog si am ridicat din sprânceana dreapta. Dupa care m-am obisnuit. Excluzând cazurile de rea vointa, probabil ca din comoditate, din cauza faptului ca precizarile riguroase s-ar putea sa incarce textul sau pentru ca autorul are o incredere orbeasca in ‘surse’, “studiile / cercetarile arata ca…” se utilizeaza in calitate de adevar absolut, ceva gen “end of discussion” sau “pe aici nu se mai trece bre”. In calitatea mea de chimist ratat stiu foarte bine ce inseamna experimentele si câte din ele reusesc sa demonstreze ceea ce banuiesti tu ca ar demonstra.

Poate ca ar trebui niste precizari.

In primul rând, ‘cercetarile’ costa. Si costa al dracului de mult. Va zic asta in calitatea mea de slujbas la o firma care chiar cu asta se ocupa. Cu “cercetarile care arata ca…”. Operatorii, telefoanele, consultantii, apa (ca operatorii astia beau la apa ceva de speriat domnule), eventualele cheltuieli de teren, cheltuieli indirecte, taxele etc etc etc….Prin urmare cercetarile le fac firmele cu bani. Si ar fi culmea ca, dupa ce ca dai bani, sa te trezesti cu o cercetare care-ti spune ca ai luat-o pe un drum gresit cu produsele tale . Si sa o mai si publici! Presupunând (din nou) ca nimeni nu e rauvoitor, ca firma de cercetare si-a facut treaba perfect (fara erori  serioase de esantionare, fara masluiri de chestionare sau de rezultate), ideea e ca cercetarea apartine clientului care a platit pentru ea. Iar clientul respectiv poate sa interpreteze rezultatele cum vrea (poate lua sau nu in considerare raportul firmei de cercetare) sau  sa dea publicitatii numai ce si cât vrea din intreaga cercetare.

In al doilea rând, sintagma cu pricina am auzit-o in principal in cadrul articolelor legate de alimentatie, efectul vitaminelor, mineralelor, ce e bine sa papam si ce nu e deloc bine sa intre in organismul nostru, ce inseamna ‘in exces’ si ce nu inseamna ‘in exces’. Sa va spun un secret ‘polichinellic’:  cu exceptia unor foarte putine chestiuni de baza, restul e apa de ploaie.  Pur si simplu nu poti sa faci un studiu in care sa tii sub observatie subiecti cu diete controlate, impreuna cu un grup placebo,  pentru o perioada de 30 de ani, ca sa constati ca e bine sa manânci pastârnac. Sau ca miscarea e buna pentru sanatate. Sunt extrem de multe variabile pe care efectiv nu le poti controla. Compozitia terenului agricol si a legumelor / fructelor se schimba, organismele se schimba…nu poti trage niciodata concluzii definitive.

Asa ca fiti pe pace. Nu trebuie sa va puneti prea multa baza in studii, ci mai degraba in ceea ce simtiti voi atunci când experimentati (in cazul alimentatiei, recomandarea de baza e sa fie cât mai variata, sa nu va cantonati numai in cafea si ciorba de burta). La urma urmei….ce naiba stiu studiile astea zise ‘stiintifice’? Ca sa va dau un singur exemplu, va rog sa retineti faptul ca in jur de 90% din practicile medicale conventionale (inclusiv proceduri chirurgicale) Nu se bazeaza pe studii desfasurate in mod stiintific. Asta au aratat studiile…Pai daca nici macar ei, medicii alopati….atunci cine?

Iata de ce, din punctul meu de vedere,  sintagma ‘studiile arata ca…’, in absenta citarii sursei (si care, mai departe, sa ne conduca la  cine a comandat studiile, in ce conditii s-au facut studiile etc etc etc) e la fel de inutila ca avionul Concorde, spam-ul, Liga Europa, sofranul pentru taran sau radioul pe unde medii.

Cam câta apa e bine sa bem? Ciocolata ingrasa? Dar brânza dulce? De care pâine e bine sa mâncam? De fapt, e bine sa mâncam pâine? Ce fructe sunt sanatoase? Ce legume sunt absolut importante pentru organism? E bine sa bem ceai? Daca da, de care? E cazul sau nu sa recurgem la suplimente nutritive? Unde ar fi cazul sa ne oprim din a consuma alcool? E bine sa consumam carne? Cam câta si de care? E bine sa ne incredem in fructele de mare si in consumul de peste? De ce ar fi soia un aliment atât de extraordinar? Sunt  doar câteva subiecte din noianul celor dezbatute in care se face abuz de ‘studiile arata ca…’.

Voi va incredeti in ‘studiile care arata ca…’?

Uffffff….imi vine sa-mi iau câmpii….M-as duce la Amarillo, numai sa nu gresesc drumul.

[youtube bp2YZXAkS18]

–         Ai mai slabit….

–         E un efect secundar al curei pe care am tinut-o, zic.

Cumnata mea are principii ferme. Daca nu esti macar un pic dolofan, e semn clar de boala si trebuie sa te tratezi imediat. Ma uit la sirul de cârnaciori, salamuri, brânzeturi si tot felul de alte preparate de gen. E dimineata. E cald. Abia am ajuns in Alba Iulia.

–         Nu vrei si niste tuica?

–         Ba da, multumesc.

In sfârsit!, ceva cu care ma pot confrunta fara mustrari de constiinta. Mâncam si discutam. Vorbim aproape saptamânal la telefon, dar când ne vedem discutam iar cu orele. Urmeaza masa de prânz. Ciorba de burta, cu un ardei iute din care am mâncat toata saptamâna, si sarmalute. Sunt delicioase. Sunt mâncarurile mele preferate si au vrut sa-mi faca o surpriza. Simt ca explodez.

Dam o tura prin oras.

–         Stai aici, imi zice Ioana si intra in magazin. Iar eu ma postez cuminte, ca un catel rosu ce sunt, in fata usii.

Ma uit in intersectie.  Pe trecerea de pietoni traverseaza strada un batrânel. Incet. Foarte incet. Atât de incet incât ma enerveaza pâna si pe mine, care n-am alta treaba decât sa ma uit la el. Il asteapta, cuminti, 3 masini. Un Mercedes, un BMW si o Dacie. Soferii sunt tineri, pâna in 20 de ani. Toti poarta ochelari de soare. E sapte seara si soare nu prea mai e. De fapt, n-a prea fost toata ziua. Sunt calmi, se uita si ei dupa trecator cu o intelegere mai degraba concilianta. Dupa ce batrânelul reuseste sa traverseze, masinile pornesc incet. Nicun semn de nervozitate, nicio turare exagerata a motorului in semn de „protest” pentru incetineala pietonului. Am mai vazut o intâmplare un pic mai devreme in piata, când doua cucoane s-au apucat sa vorbeasca in mijlocul drumului. Soferul automobilului care trecea pe acolo le-a lasat sa termine discutia. N-a claxonat frenetic, n-a scos capul pe geam sa le reproseze ceva damelor. Privesc mirat. Nu inteleg. In piata am fost sa cumpar niste tuica. „Dar nu gustati?”, ma intreaba vânzatoarea. Pai, n-ar trebui sa am incredere? „Pai daca nu va place? Sa stiti ca, daca nu gustati, nu va vând” imi raspunde, cu o hotarâre care ma face sa ma execut imediat.

In urmatoarea zi am program de plimbare pe dealurile din imprejurimi. Ca sa ajung la padure trebuie sa traversez un fel de câmp. Un localnic coseste fara graba. Are caciula, camasa si pulover de lâna. Afara sunt 35 de grade iar mie imi vine sa-mi scot si pielea de pe mine. Mai incolo trec pe lânga o pereche de tineri care fac dragoste la câtiva metri de drum. Eu ma fac ca nu-i vad, ei chiar nu ma vad. Fata e roscata, cu parul lung si pare hotarâta sa-si faca partenerul praf si pulbere in cât mai scurt timp. Se misca mult prea repede pentru o ardeleanca. O fi olteanca, imi zic.

Ah, padurea! E foioasa, racoroasa, frumoasa si doldora de gâze. Am intâlnit si o caprioara dar, pâna sa scot eu telefonul sa-i fac poza, a fugit cu o rapiditate dezarmanta. Si eu, care credeam ca in Ardeal caprioarele fug incet….

Reusesc sa ajung la panorama, cu jumatate de kil de musculite in ochi. O atmosfera patriarhala ma inconjoara. E liniste si un vânticel placut adie lenes. Frumoasa tara avem. Pacat….si mai departe va las pe voi sa ghiciti continuarea.

Cetatea! Alba-Iulia are o cetate. Initial a fost castrul Legiunii a XIII-a Gemina. Apoi a fost parasita, darâmata, reconstruita si cucerita de atâtea ori incât te minunezi ca a mai ramas piatra pe piatra. E sâmbata. Are loc schimbarea garzii si va urma ceremonia raportului catre viceprimar, plus salve de tun. „Unde o fi viceprimarul?” ma intreb eu, cu glas tare. „Daca vrei sa-l cunosti, vino aici”. Privesc inspre locul din care vine vocea. Lânga esplanada pe care va avea loc ceremonia se afla câteva mese si un fel de bar in stil medieval. Plus un car, pus de decor. O fatuca blonda, cu ochi albastri, imbracata astfel incât sa aduca a hangita medievala, este gata sa-si serveasca orice client doritor de bere, apa sau suc. Rochia lunga, cu sortulet alb si bonetica de pe cap nu sunt suficiente pentru a-i acoperi desavârsirea fizica. E tare frumusica si dragalasa. Iar la o masa – viceprimarul, in fata unui pahar de vin si a unei femei superbe. Interpelarea m-a facut sa ma fâstâcesc suficient incât sa bâlbâi niste scuze puerile. Viceprimarul zâmbeste ingaduitor si incropim un dialog de fatada.

Dupa terminarea ceremoniilor, eu mai stau un pic la masa, in fata unei cesti de lut plina cu bere. E o liniste dumnezeiasca, iar curtea cetatii e foarte ingrijita. Garzile puse din loc in loc sunt foarte cuviincioase si iti ofera tot felul de informatii in mod extrem de respectuos. Din când in când, una din garzile mai tinere se intinde la vorba cu vreuna din turiste mai mult decât, poate, ar trebui. Tine neaparat sa-i explice tot.

Vizitam mai multe locuri despre care suntem asigurati ca merita. Unul din ele e sala caznelor. In fata ei e alta fatuca blonda, care sare in picioare când ne vede si ne invita cu un zâmbet larg sa o vizitam (pe sala adica), ca e frumoasa! Insa eu niciodata nu m-am impacat cu situatia asta, oare de unde le-o fi venit oamenilor ideea sa faca atâta rau altor oameni? Vizitam si celula lui Horea, pusa deasupra uneia din Porti. Câteva lanturi in perete, un pat de fier si alte câteva obiecte de gen ne sugereaza tratamentul de care s-a „bucurat” pe perioada detentiei. Celula e dotata si cu o ferestruica. A fost inchis in locul ala periculos dar…ce minunata priveliste avea….

Si tot asa….

Ajungem inapoi in Bucuresti. Un taximetrist cefos si mult prea negricios isi urla frustrarea in trafic:

–         Da’ treci ba dracului mai repede, nu vezi ca m-am oprit ca sa treci tu??

Ah!, oras-bucurie, ce dor mi-a fost de tine!