In zadar m-am rugat pe tot drumul catre Plitvice sa nu ploua, in van am implorat cerul ca vantul sa imprastie norii negri si sa ne lase sa exploram in conditii optime unul din cele mai frumoase locuri de pe Pamant. Visasem atat de mult la peisajul lacustru renumit tocmai pentru culoarea lacurilor ce se schimba permanent in functie de unghiul format de lumina soarelui, dar si de cantitatea de minerale si organisme prezente in apa, variind de la turcoaz, la smarald, gri sau azuriu, incat nu luasem in calcul prezenta stropilor de ploaie care sa ne strice plimbarea, cheful si calitatea fotografiilor.

Am coborat din autocar, am platit cei 15 euro intrarea in rezervatia naturala, declarata Parc National din anul 1949 si eram gata de marea aventura. Ne aflam la granita Croatiei cu Bosnia si Hertegovina, pe platoul Plitvice din Alpii Dinarici, inarmati cu pelerine colorate de ploaie (pe care o sa le vedeti in poze mai jos), umbrele, pantofi sport adecvati momentului si aparate de fotografiat puse la adapost de stropii violenti, in genti sau borsete.

Bine, bine, o sa ma intrebati, dar ce este de fapt acest Plitvice?

Ei bine este un sistem carstic ce cuprinde 16 lacuri separate prin baraje naturale de travertin si unite intre ele de raul cu acelasi nume si cascade, inconjurat de versanti abrupti, pesteri, abisuri si vegetatie luxurianta, in care te simti ca intr-un paradis acvatic. Daca ai putin “noroc” si iesi de pe traselele marcate, ai toate sansele sa te intalnesti cu lupi, ursi sau vulpi. Nici speciile de plante nu lipsesc, aici poti gasi chiar si exoticele orhidee. In functie de pozitia geografica, lacurile se impart in “lacurile de sus” (12 la numar) si “lacurile de jos” (4). Cele mai frumoase sunt cele de jos, iar L. Kozjak (de cate ori ghidul ne povestea de el, eu intelegeam ca se numeste L. Cozia), navigabil, cel mai mare, face legatura intre ele. Raul Plitvice a creat cascade uimitoare, iar cea mai inalta este Veliki Slap (76m). Prin comparatie, Niagara are doar 50 de metri…

In prima parte a drumului prin padure nici nu s-a pus problema utilizarii aparatului de fotografiat, mai ales ca au existat voci care avertizau ca e periculos sa-l folosesti pe ploaie. Am mers cuminti, incolonati dupa ghid, pana la un debarcader. Aici nu am mai rezistat si am cedat…ispitei. Cum puteam sa ratez imortalizarea clipelor petrecute in acest eden terestru? Poate ca o sa strambati din nas la vederea pozelor, dar ceata si aburii si-au pus serios amprenta pe calitatea fotografiilor mele. Asadar, putina indulgenta, avand in vedere conditiile climatice extrem de vitrege. Repet, ploaia torentiala a cazut neincetat, stropii reci prelingandu-se pe ecranul si obiectivul camerei…

Debarcaderul de la L. Kozjak

De aici ne-am urcat in vaporasul electric care ne-a plimbat pe Lacul Kozjak pret de 25 de minute pana in inima rezervatiei.

Grupul nostru: colorat, infrigurat si bine murat

Aici era un loc de popas unde, in conditii de vreme prielnica, trebuia sa luam un pranz copios sau o gustare frugala, fiecare dupa pofta inimii. Noi am sarit peste masa si ne-am avantat in padure, mereu in cautarea lui Parking 1.

In mod normal, ca sa gusti cum se cuvine din frumusetile locului, ai nevoie de minim 6 ore. Insa, in nicio excursie organizata nu ti se permite sa ramai in parc mai mult de 3 ore. De aceea, e un must sa ajungi la Plitvice pe cont propriu! Ceea ce trebuia sa fie un traseu relaxant, in care sa-ti umpli sufletul de pace si bucurie si tolba de fotografii artistice, s-a dovedit un maraton printre stropii de ploaie, turistii asiatici, americani si europeni veniti aici “cata frunza si cata iarba”, pe podete inguste de lemn, special amenajate pentru a putea strabate lejer “jungla” din inima Croatiei.

 Am trecut si de acest panou care ne arata zona in ansamblu si dintr-o data, in fata noastra, a inceput sa se desfasoare, in intreaga sa maretie, raul Plitvice. Ca la un semn, bliturile au inceput sa se declanseze, turistii uitand de frustrarile provocare de ploaia si frigul de la inceput de septembrie.

Raul Plitvice

Cascadele si Lacurile Plitvice

Ce culoare aveau lacurile? Turcoaz, evident.

Pestisori in apa lacurilor

Apa era atat de clara incat puteai vedea cum pestisorii inoata nestingheriti, iar cand m-au observat, cateva ratuste s-au apropiat de mine in speranta ca vor primi ceva de mancare:

Lacul Milanovac

Podetele de lemn ne-au introdus in decorul salbatic, in culori vibrante, al uneia din cele mai mari minuni ale lumii: Plitvice Lakes. Eram mai aproape de munte, de apa si de vegetatie, de creatia naturii in toata splendoarea sa.

Podetele de lemn pe care ne deplasam prin parc

Ne indreptam spre Veliki Slap (Marea Cascada)

La un moment dat am ajuns intr-un loc, spre iesirea din rezervatie, de unde se putea admira panorama celor mai frumoase lacuri si cascade. Totul era insa acoperit de ceata…

Big Waterfall (Veliki Slap) invaluita in ceata

Iesirea din parc

Panouri cu Parcul National Plitvice

Barajele de travertin care separa lacurile se vad perfect in aceasta imagine

Iar in final, ingredientul magic care a contribuit la formarea acestui imens complex lacustru: carbonatul de calciu.

Cand natura se intrece pe sine si creaza un loc mai presus de imaginatie, omului nu-i ramane decat sa scoata palaria in fata sa recunoscandu-i meritele. Astfel ca, in anul 1979, Parcul National Plitvice si-a gasit locul printre celelalte minuni incluse in Patrimoniul UNESCO.

Mi-ar fi placut sa prind una din cele 55 de zile insorite din an cand ploaia uita de Plitvice. Si sa stau in acest mic univers 8 ore, adica atat cat dureaza sa strabati cel mai lung traseu. Dar cine stie, poate o sa ma intorc aici intr-o BUNA zi.