A trecut ceva timp de când n-am mai venit cu nimic nou pe blog. Am dat vina pe astenia de toamnă, pe serviciul stresant, pe blogosfera din ce în ce mai goală și mai nepăsătoare la frământările mele. De fapt, nu am mai avut chef de scris, am lenevit și am așteptat să mi se întâmple ceva demn de a fi relatat într-un articol. Lucru, care, evident, nu s-a întâmplat.

Este foarte greu de trăit cu sentimentul de vinovăție. Te macină neîncetat, te chinuie noaptea, transformându-ți visele în coșmaruri. Până când, sătul de acest soi de tortură, renunți la introspecții și sinceritate și cauți un țap ispășitor.

Găsirea unor vinovaţi, alţii decât noi înșine, pare sport național în România. Niciodata nu suntem noi de vină! Iar consecințele se văd cu ochiul liber. Nu e mai simplu să dăm vina pe contextul politic și economic, pe criză, pe tranziție, pentru sărăcia în care trăim? Pe arbitrii când pierdem un meci? Pe metabolismul leneș când ne îngrășăm? Pe caniculă când ieșim în miezul zilei, la 45 de grade, la plimbare și leșinăm pe stradă? Pe profesori și subiectivismul sau severitatea lor atunci când luăm note mici sau când nu avem chef să învățam? Pe nevoia de bani și disperarea unui job atunci când trenul ne surprinde pe șinele de cale ferată și ne spulberă microbuzul? Pe câinii maidanezi atunci când ne lăsăm copiii nesupravegheați şi se intamplă o tragedie (și nu pot să nu remarc aici că pe un copil de 4 ani îl poate mușca un câine, dar nu-l poate ucide o haită, de mână cu un adult, în parc, în piață sau pe stradă)? Să fie oare neatenţia, laşitatea sau nepăsarea mea? Neştiinţa sau indecizia mea? Lipsa mea de atitudine şi curaj? Incapacitatea de a mă mobiliza şi de a gestiona lucrurile? Să fie de vină teribilismul și inconştienţa mea? Înlaturăm rapid aceste gânduri incontrolabile şi, mai ales, insuportabile.

Acțiunea este menită să ne elibereze din lanțurile apăsătoare ale unei conștiinte sfredelitoare. De îndată ce ai ieșit triumfător din luptă cu adevărul crud și nemilos, începi să pui tunurile pe inamic. Scapi de suferință, de responsabilitate, de coșmaruri. E foarte convenabil pentru psihicul tău. Te relaxezi instant și viața îți pare mai ușoară. Dar te expui unui pericol iminent: acela de a scăpa șansa de a îndrepta vreodată lucrurile. De a învăța din eșec și a evita anumite greșeli. De a realiza ceva trainic și de a te bucura de asta, de a avea succes, de a izbândi, de a fi mândru de tine. De a te autodepăși și de a fi cu adevărat fericit.

Și eu caut, în cele mai multe dintre cazuri, țapi ispășitori în jur. Îmi este mai comod așa. Voi cum procedați de obicei, găsiți alți vinovați pentru nereușitele voastre sau luptați cu sentimentul de vinovăție?