Miercuri, 23 august 1944, orele 5:00. Orică dormea dus, cu gura întredeschisă, gemând uşor. Din când în când, se puteau auzi cuvintele “coasă”; “bou” şi “Floarea”, vorbe ce îi înăspreau sau relaxau, după caz, expresia feţei. Tânărul fu trezit brusc, zguduit de braţele puternice ale Nuţei.

– Orică, haida-de, scoal’ în sus!

Nimic. Niciun răspuns, doar un prelung… muget?

– Haida, mă, scoal’ şi hai să mergem, c-avem drum mult, Ploieştii nu sunt colea, la doi paşi!

– Haida, mă, nărodule, n-auzi? A dracu’ pielea pe tine, te faci că n-auzi!? Orică, olelei, păza, veniră ruşii peste noi!!!

Un ţipăt scurt şi Orică fu în picioare. Cu ochii mari şi părul vâlvoi, căuta febril un loc unde să se ascundă, nu înainte de a-şi deplânge soarta.

– Îîîîîuuu, Doamne, ia-mă, ce mă faaaac? Nuţo, dă-mi grabnic cheile de la beci, barim să mor fericit! Decât să bea ruşii munca mea, mai bine mă pun cu toporul şi sparg butia şi dămigenele, să înghită pamântu’ tot zaibăru’, auzi tu?

– Hooo, mă, stăi mereu, că nu vine niminia, nu, nu, noi tre’ să ne ducem, uitaşi?

– Aaaau, fi-mi-ar capu’ al dracu’, uitai, zău, pe oichii mei dacă te mint!

– Păi, de, cred şi eu că uitaşi, la câtă ţuică băuşi asară cu a lu’ Tutunaru şi a lu’ Pârlanu…..

– Ce, băui munca ta? Căraşi tu lemne cu spinarea din pădure? Adunaşi tu corcoduşe şi prune toată vara? Ia, vezi, c-acu nu mai merg şi–o să te dejghine traistele alea cu de-ale gurii şi dămigeana de cinci.

– Ha, ce face? Păi, nu e, mă, lovite-ar orbu’ găinii şi gălbeaza vacii, fractu’? Să mă duc eu, muiere, şi tu să rămâi acilea? Halal cumnat eşti, ptiu, bate-te-ar Ăl’ de Sus să te bată!

– Haida, Nuto, ce te pornişi aşa? Nu mai căscă ochii la mine, că iar mă deochi şi zac o săptămână!

Trenul fu arhiplin, cei doi nu găsiră loc şi urcară pe acoperiş, Orică cu dămigeana, camuflată cu un flanel, ca să nu atragă priviri indiscrete, şi Nuţa cu paporniţele, încărcate cu ouă fierte, roşii, ceapă, brânză, un gâscan fript; în fine, cam ce are trebuinţă un soldat pe front, ca să îi crească moralul. Ajunseră în Bucureşti cu întârziere de 3 ore. Orică, ţinând dămigeana la piept şi afişând un aer grav, dădea “Bună zîua” la toată lumea, rânjind larg, de fiecare dată când auzea vorbă oltenească. Aflară că toate trenurile de persoane, cu plecarea din Bucureşti spre Ploieşti, fură cedate armatei, din raţiuni strategice.

– Paştele mă-sii, ce facem, muiere, că io până la Ploieşti nu merg pe jos, nici de – al dracu’!

– Iete, îmi spuse mie cfr–istu ăla că pleacă acuşi un mărfar spre Moldova şi trece prin Ploieşti, cică putem să ne suim pe acoperiş.

Mărfarul mergea încet, dând prioritate trenurilor militare. La un moment dat, în plin câmp, se dădu alarma antiaeriană. Orică, îngrozit de avioanele de vânătoare americane, ce se profilau la orizont, în disperare de cauză, sări de pe acoperişul vagonului, îşi sclinti glezna, sparse dămigeana cu zaibăr şi începu să plângă amarnic.

– Doamne, pupa–ţi–aş tălpiţele tale, nu mă lăsa, Doamne să mor aşa, în lanul de porumb, înainte să o fi cunoscut şi eu trupeşte pe Floarea lu’ Cârjan! Am doar 18 ani, jur că nu mai fac moarte de porci şi de păsări cât oi mai face umbră pe pamântu’ ăsta!

Nuţa, speriată şi ea dar, totuşi, amuzată, făcea bâză (îl persifla) de cumnatu–său.

– Mă, Orică, bagă de samă că ai iţarii peticiţi în fund cu o cârpă roşie, să nu te ia ăştia la ţintă!

– Hai, sictir, cucuveao! Ce, crezuşi că-mi fu frică, mie!? Vrusei să pitulez (ascund) dămigeana, da’ mă lua, aşa, o sfârşeală, şi-o scăpai; deh, voia lu’ Dumnezeu… se duseră cinci litrişori de zaibăr, mâna întâi… să fie pentru sufletu’ lu ăl’ bătrân, i-o fi şi lui sete!

Ajunseră la Ploieşti târziu, în noapte. Orică, vrând să-şi aprindă o pipă, fu cât pe ce să fie împuşcat de soldaţii ce păzeau gara, căci peronul era inundat de benzina şi motorina scurse din cisternele avariate de aviaţia inamică. Scăpat cu viaţă, îşi făcu trei cruci şi blestemă toată armata, alege–s–ar prafu’ de ea!

Îl găsiră repede pe Milică, omul Nuţei şi fratele lui Orică. Stătură ei ce stătură, apoi aflară că România nu se mai află în stare de război cu Aliaţii. Bucurie mare; se bău multă apă, că zaibăr nu mai era. Într-o tranşee întunecoasă, pe pământul jilav, Milică o felicita intens pe Nuţa, pentru curajul de care dăduse dovadă venind până la el, pentru mâncarea adusă şi… pentru multe altele. Singur, Orică plângea încetişor, gândindu – se la beciul lui, la ruşii care se apropiau rapid şi la Floarea , pe care o vor ofili, probabil, alţii…

În memoria bătrânilor olteni din satul unde am copilărit, cei mai spirituali oameni din câţi mi-a fost dat să întâlnesc!

Cu ceva timp in urma, pe cand nu aveam inca acest blog( sau cel putin nu in actuala forma), dar imi incepusem incursiunile repetate prin blogosfera, am nimerit intamplator pe un articol deosebit. De ce mi-a atras atentia? Pentru ca nu continea decat doua cuvinte care se repetau obsesiv. Sunt convinsa ca le banuiti… Era vorba de o ea, foarte indragostita, care incerca sa-i transmita barbatului iubit un mesaj mai special de ziua lui. Din punctul meu de vedere a reusit, a iesit ceva inedit, emotionant(chiar si pentru mine care nu eram implicata si nu-i cunosteam pe cei doi protagonisti), iar el a fost, desigur, in culmea fericirii. Am uitat sa mentionez ca si el avea blog. Mi-a ramas intiparita in minte aceasta forma moderna de a-ti marturisi dragostea si de a-i face persoanei dragi o  frumoasa surpriza de ziua ei. Si da, marturisesc public, in acea clipa am realizat ca tare mi-ar mai placea si mie sa primesc un astfel de cadou virtual, sa fie scris un articol numai si numai pentru mine.

Sunt aproape sigura ca fiecare fetita s-a imaginat macar o data in copilarie in postura de preafrumoasa printesa sau Ileana Cosanzeana, salvata  din ghearele zmeului rau si nesuferit de un print viteaz sau de un Fat-Frumos calare pe un cal alb. Ajunse la maturitate am dat insa peste un alt tip de erou. Eroul modern este acel individ care nu pune mare pret pe justitie sociala, profita de cei din jur(mai ales de femei), are un comportament tiranic, este agresiv, violent, sarcastic si extrem de egoist.

Din fericire nu sunt toti asa. Iar el e dovada vie ca eroii moderni pot fi buni, generosi, curajosi si devotati. El este eroul meu.

Sa ne imaginam ca omul de pe stanca alege sa faca un pas inainte, cum ati defini in acest caz actul sau, curaj sau lasitate?

Apoi le-au agatat niste banane deasupra si au pus o scara.

Daca una din maimute incerca sa urce pe scara ca sa ajunga la banane, se declansa un jet de apa rece pe toate  maimutele.

Si tot asa pâna când nicio maimuta n-a mai avut curaj sa urce pe scara.

Acum, s-a trecut la faza a doua. S-a inlocuit una din maimutele din cusca. Nou-venita nu stia despre ce e vorba, prin urmare s-a grabit sa urce scara. S-a pomenit trasa in jos de celelalte maimute, fara sa mai fie nevoie de jetul de apa.

A urmat inlocuirea unei alte maimute din grupul initial, care si ea a incercat sa urce scara si a fost trasa in jos de celelalte maimute, inclusiv de cea care nu fusese udata de apa rece.

Si tot asa pâna când nicio maimuta din grupul initial n-a mai ramas in cusca.

Cu toate ca noile maimute nu traisera din proprie experienta experimentul cu dusul, n-au mai urcat scara. Daca ar fi fost intrebate „de ce?”, ar fi raspuns, probabil, „nu stim; asa a fost intotdeauna aici”.

Aveti un desen animat aici:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KZeiSKnhOBc]

Cei care s-au ocupat cu disecarea experimentului cu pricina au tras concluzii foarte interesante, de genul „asta inseamna cultura organizationala” si cum de anumite reguli reusesc sa sufoce activitatea firmei (cum ar veni, s-a comentat negativ). Sau au inceput sa bata câmpii in legatura cu mentalitati, obiceiuri si traditii. Sau au vorbit despre regulile din orice societate.

Mi-am adus aminte de acest experiment citind pe un anume blog ceva legat de constiinta, dorinte, instincte, despre principii, despre ce e bine si ce e rau.

Noi sa retinem doar atât, deocamdata:  o reactie instinctuala, venita din interior, a fost stopata de o reactie artificiala (mai degraba a fost inlocuita cu o non-reactie), dobândita ca urmare a unei constrângeri din exterior. Chiar daca maimutele din setul al doilea habar n-aveau de ce nu trebuie sa urce scara, ele nefiind cele care au luat contact direct cu apa rece, au ramas supuse. Evenimentul initial s-a pierdut, a ramas doar mesajul.

Concluzii, va rog!

Am primit o leapsa de la Chocolate Follie despre copilarie. M-am gandit sa tratez tema cat mai original, iata ce a iesit:

In urma cu multi ani, intr-o vara  de vis, inaintam cu pasi repezi pe cararile ascunse de lume, soare si timp ale Muntilor Maramuresului. Inaltimile solitare ma ademeneau sa le cuceresc, iar vantul imi mangaia obrajii purtandu-ma inevitabil  spre necunoscut. Deodata, in fata mea se asternu un platou imens, salbatic, din care se iteau la tot pasul fragmente de roca, stanci si ansambluri cu forme variate, slefuite de vreme, apa si vant in cel mai straniu mod cu putinta. Sentimentul de libertate imi dadea fiori, parca eram doar eu  cu muntele, doi prieteni buni, despartiti o eternitate si care se bucurau acum de  dulcea regasire. Am cochetat o vreme cu iarba cea verde, cu aerul ozonat si inmiresmat, cu fluturii si gazele jucause, dar o roca argintie, uriasa, m-a atras inexplicabil, ca un magnet, catre ea, promitandu-mi parca dezvaluirea unei taine bine ascunse. Explorand locul  cu mare atentie, intr-o scobitura sapata in stanca, am zarit-o pe ea: alba, delicata, eleganta. Era atat de frumoasa! Parea o printesa singuratica tanjind dupa un strop de iubire.  Gingasia ei m-a cucerit instantaneu si fara a sta pe ganduri, stiind ca e poate unica ocazie in viata,  am indraznit sa iau cu mine pretiosul trofeu. O tineam in palme si simtem ca-mi admir sufletul. Desi floarea numelui meu e alta, intotdeauna m-am indentificat cu aceasta. Inaccesibila, pretioasa, unica, sensibila. Ea nu se dezvaluie pentru oricine, ci doar pentru cei indrazneti , curajosi si puternici. Pentru cei inarmati cu rabdare si credinta. Iar rasplata e pe masura straduintei.Numita in popor si floarea reginei, floarea doamnei, steluta sau albumita, floarea de colt are in traditia romaneasca o semnificatie aparte, ea fiind un simbol al dragostei. Se spune ca, pentru a-si dovedi dragostea si curajul, tinerii colindau zonele stancoase ale muntilor pentru a culege flori de colt si a le oferi iubitelor. In limbajul florilor ea inseamna puritate si curatenie. O mai am si azi, am pastrat-o intre paginile unei carti pe care o deschid din cand in cand pentru a-mi aduce aminte de adolescenta si avantul specific varstei.