Iubesc diminetile de vara. Cele calme, racoroase si plumburii, precum cea de azi. Linistea lor imi patrunde in fiecare ungher al sufletului, risipind temeri bine ascunse. Adierile blande ale unui vanticel parca stingher imi aduc senzatii noi, prevestind schimbarea, iar ritmul sacadat al stropilor de ploaie pe pervaz imi intrerupe sirul gandurilor. Ma opresc si respir adanc, ma imbat cu aerul inmiresmat si proaspat, curatat de praful, caldura si stereotipia orasului in plina vara.

Iubesc ritualul diminetilor mele perfecte cand citesc cu nesat si incantare ce mai e nou pe blogurile preferate, iar cescuta mea albastra, de cobalt, imi tine companie, delectandu-ma cu savoarea unica a lichidului magic din ea. Cum sa nu ador cea mai buna cafea din lume?

Iubesc atat apusul cat si rasaritul, momentele in care cerul parca ia foc si incendiaza simturile, verdele crud al primaverii, cand  totul renaste la viata si creaza impresia eternitatii, neclintirea timpului cand strabati agale stradutele pietruite si romantice ale oraselor medievale, nepasarea campurilor cu maci rubinii, care amintesc de copilarie, exuberanta valurilor ce se sparg neincetat de tarm, nobletea sufletului neatins de vanitate si rautate, curajul si perseverenta celul care lupta pentru cele mai ardente idealuri, dar poate cel mai mult iubesc ideea de iubire.

Urasc…eu nu pot sa urasc pentru ca iubesc. Iubesc pur si simplu, dezinteresat, curat.  Fara patima, mandrie, egoism sau disperare. Iubesc viata si ce-i mai frumos in ea, adevarul, lumina, siguranta si armonia, azi simt lumea prin intermediul iubirii, cu instinctul iubirii. E iubirea care curata orice urma de suferinta, care alina, care vindeca ranile. E iubirea care aduce certitudinea fericirii.

Vineri, la serviciu, discutam cu un coleg despre temele abordate pe bloguri, sensibilitate, dragoste, femei si barbati. Despre cat de diferiti suntem atat in ceea ce priveste aspiratiile, dorintele, conceptiile de viata, felul de a vedea lumea, cat mai ales prin felul in care alegem sa ne aratam sentimentele. Ii povesteam ca in timp ce femeile scriu mai mult despre iubire, barbatii evita cu obstinatie subiectul. Fie pentru ca dragostea ii lasa reci, fie pentru ca nu doresc sa fie considerati slabi. Si tot conversand noi doi, brusc am fost cuprinsa de o infinita tristete. Care cu timpul s-a accentuat… Cum nu reusesc sa-mi revin nici acum din depresie, am decis sa apelez iar la ajutorul vostru. O sa intelegeti imediat motivul.
Colegul respectiv mi-a adresat o intrebare neasteptata: “si cu ce ma ajuta pe mine dragostea, ce sa fac cu ea”? In fata unei asemenea demonstratii de pragmatism si lipsa totala de sensibilitate, am ramas fara cuvinte. E o problema cu care ma confrunt din ce in ce mai des, de cate ori aud enormitati ma blochez si nu stiu ce raspuns sa dau. Cu greu imi revin din starea de stupefactie si incerc sa intrug cateva cuvinte de duh pentru a nu da satisfactie oponentului care crede ca a castigat deja razboiul…
Asadar, voi ce ati fi raspuns in locul meu, de ce aveti nevoie de dragoste, la ce va ajuta ea in viata?  Va considerati o persoana pragmatica sau una  idealista?