Acum, ca tot am ajuns blogger mare, imi ramane un singur lucru de facut: sa ma retrag in glorie. Conform unor domni trecuti de prima tinerete, pe care i-am auzit intamplator vineri in parc, discutand pe o banca, numai prostii si disperatii se agata cu dintii de activitatea care i-a propulsat in varf chiar daca vad ca lucrurile nu mai merg ca altadata, ca mai degraba involueaza decat evolueaza. Intr-un cuvant, ca nu mai sunt ce au fost candva. Si eu m-am gandit deseori la acest subiect, dar nu am putut ajunge la o concluzie, cum ar trebui sa procedeze un artist (care poate fi cantaret, balerin, sculptor, pictor, scriitor) sau un sportiv (fie ca este fotbalist, atlet, gimnast), sa se retraga in momentul cand cariera sa atinge apogeul, cand lumea il adora, cand castiga foarte multi bani, cand devine celebru, iar numele lui este pe buzele tuturor sau cand timpul trece peste el, isi pierde inspiratia (daca e artist), forma (daca e sportiv), cand observa ca randamentul sau scade pe zi ce trece iar succesul sau a apus demult? Pentru ca in prima situatie ar avea numai de castigat, daca esti pe val si iti anunti retragerea cu surle si trambite, atunci lumea te va regreta o eternitate, in schimb, daca te incapatanezi sa ramai pana la sfarsit, oamenii se vor intreba: dar asta nu mai pleaca odata, nu vede ca nu mai poate, ca e terminat? Si, inevitabil, te vor eticheta drept penibil. Si, poate ca nimic nu e mai dureros decat sa vezi ca nu mai reprezinti nimic acolo unde candva erai totul.

Ce ar trebui sa faca cineva al carui blog a atins maximum la sfarsitul lui 2010 si inceputul lui 2011, care abia mai respira in 2012 cand google-ul s-a hotarat sa-l penalizeze  drastic, cand anticipeaza regresul, cand vede ca e pe cale sa ramana singur?

De ce oamenii nu pot spune stop atunci cand simt ca daca ar continua lucrurile s-ar agrava, s-ar deteriora si oricum si-ar afla sfarsitul? De ce ne lipseste curajul, barbatia, demnitatea? Cum ne gasim puterea de a spune de maine gata, de a pune piciorul in prag? De ce asteptam umilinta, suferinta, chinul fara sa luam masurile necesare cand inca mai e timp? Si acest lucru este valabil si pentru relatiile de cuplu, nu doar pentru cariera, afaceri, pasiuni.

N-am mai evadat demult din cartierul meu gri. Indiferent de starea de spirit, cufundata in ganduri ori cu mintea ravasita, usor rupta de realitate sau, dimpotriva, extrem de atenta la tot ce se intampla langa mine, n-am cum sa nu observ peisajul deprimant din jur. Blocurile cenusii, increngatura de cabluri de deasupra capului ce ma impiedica sa vad cerul senin, gunoaiele de pe trotuare, cersetorii, cainii comunitari, mizeria, saracia, claxoanele, alarmele, aglomeratia, lumea pestrita, toate sunt prea evidente ca sa le ignor. Un prieten a exclamat uimit cand a vazut zona unde locuiesc, “dar chiar ca e urat, acum inteleg mai bine de ce vorbesti tu toata ziua de insule exotice si orase medievale!”

Nimic nu-mi gadila simtul esteticului, nici armonia, nici gratia sau echilibrul, nevoia mea de frumos e aproape imposibil de satisfacut. Primul pas spre nefericire e deja facut. Dar pe langa frumusetea exterioara, o apreciez la fel de mult si pe cea interioara.

Ma fascineaza, ma intriga, trezeste in mine emotii si perceptii unice. Sufletul meu are mare nevoie de el pentru a se putea dezvolta. Cred ca o doza de mister nu trebuie sa lipseasca din viata nimanui pentru ca el o face mai captivanta, cu adevarat interesanta. Imi place sa investighez eu, sa cercetez, sa descopar profunzimi si adevaruri si, trebuie sa recunosc ca satisfactia e uriasa atunci cand izbutesc prin forte proprii sa elucidez enigme ce par de nepatruns. Imi plac subtilitatile si prefer sa citesc printre randuri decat sa obtin totul de-a gata, fara niciun efort, sa mi se serveasca raspunsul pe tava. De aceea nu pun etichete si nu-mi plac sfaturile si povestirile moralizatoare.

Dincolo de nevoia de frumos si cea de mister, mereu mai apriga si mai vie este nevoia de corectitudine. Spiritul justitiar ma anima in permanenta, nu suport nedreptatea, rautatile gratuite, minciuna si lasitatea. A gresi e omeneste, si mereu m-am intrebat, oare de ce este atat de greu sa ne recunoastem micile scapari? De ce ne lipseste curajul?

In momentul de fata, care sunt cele mai stringente nevoi ale voastre (le excludem pe cele fiziologice, de siguranta si protectie)?

1. Nevoia de integrare sociala (nevoi sociale, apartenenta si dragoste, acceptare, comunicare)

2. Nevoia de apreciere si stima (nevoia de a te realiza, de a castiga aprobarea si aprecierea celorlalti)

3. Nevoia de actualizare (autorealizare, valorificarea propriului potential)

4. Nevoia de stimulare senzoriala (varietate, distractie, joc, relaxare)

5. Nevoia de cunoastere (nevoia de a sti, dorinta de a intelege, de a studia, de a explora)

6. Nevoia de afirmare sociala (ambitia, dorinta de a depasi propriile limite, de a concura impotriva altora, de a-i conduce pe altii)

7. Nevoi estetice (nevoia de frumos, de ordine, simetrie).